joi, 18 mai 2017

Cronici citadine



"Dimineața, devreme. Atmosfera ambiguă, de metropolă suprapopulată învăluie peisajul de cartier mărginaș.
Mergând agale, încă, măcinând gânduri confuze rămase din ziua precedentă, sau, cine știe, de peste noapte, depășesc o duduie ce-și plimbă câinele, prețios înfofolit, pe lângă gardul unui bloc. Câinele, spirit de artist, lasă acolo, pe mijloc de trotuar, un produs colorat și moțat. Eu, inimă gingașă și miloasă față de câine, atrag atenția politicos, formei de lângă câine (ce adăugă o puternică culoare peisajului citadin, ușor estompat de ceața vălurită a dimineții) asupra operei de artă. Ea, pardon dânsa, mă saltă aprig din priviri și mă aruncă într-o beznă totală, aplicându-mi un șir zdravăn de înjurături mai sonore decât sirenele de ceață din portul Mangalia. Sinceritatea și intenția mea cea bună s-au pierdut într-un murmur de rușine, rușine de mine că am cutezat a atinge cu privirea mea cea neobrăzată o așa operă artistică și așa o proprietară de valoare. Și valoare avea, căci numai culoarea grea din jurul ochilor și de pe obraji, respectiv lanțurile de la gât și numeroasele inelele de pe degete valorau o avere. Pentru moment mi-am pierdut uzul rațiunii și darul vorbirii, privind cu emoție, artistică, desigur, cum dispar ușor în ceață, două forme dorsale, ambele de dimensiuni mari, dar de înălțimi diferite, de un așa egal nivel spiritual și rațional, lăsând spre mărturie și apreciere aburinda operă artistică.
... 
Dar, pentru a nu rata un final fericit, menționez că am rămas cu speranța în suflet, pentru persoana ce se deplasa pe toate cele patru membre, că va avea parte de o viață lungă și, din întâmplare, poate cândva în viitor, de o familie înțeleaptă care să o îndrume pe cele căi ale civilizației urbane. Și sincer, îmi pun mari speranțe în acest din urmă vis."