ESTETICA BANALULUI NETRANSFIGURAT
Începând cu ultimul deceniu al secolului trecut, teoreticienii artei și filozofiei, precum Arthur Danto și Romand Barthes, remarcă conturarea unei estetici a banalului netransfigurat, menită să evidențieze „banalitatea banalului ca atare”1.
Paradigma conform căreia arta ar trebui să reflecte adevăruri universale (o formă a seriosului) și să reprezinte excelența, idealul, sublimul țintind de transcendental, a fost în mod repetat chestionată și reevaluată, prin diverse teorii și practici, ajungând în cele din urmă să fie acceptată continua remodelare a principiilor estetice, urmând fluxul transformărilor în lumea artei și mai larg, în lumea culturală.
Utilizarea ready-made-ului a fost o primă transformare care a dat peste cap tot ceea ce gândea a fi artă (pătrunderea artefactului vulgar în domeniul esteticului), apoi au urmat teoriile precum „nediferențierea generală” a lui Robert Filliou – principiul de echivalență „Bine făcut, rău făcut , nefăcut” (1968) și conceptul lui Lawrence Weiner: „1. artistul își poate transpune singur ideea în obiectul artistic; 2. transpunerea poate fi lăsată în seama unui tehnician oarecare; 3. transpunerea poate să rămână nerealizată”2- manifestate de neo-dadaism, Fluxus, în parte de pop-art și minimalism, și în cele din urmă adoptarea kitsch-ului ca formă de artă propriu-zisă. Adoptat mai întâi ca o ironie în anii '60 (pop-art) a devenit în anii '80 -' 90 o apologie a lipsei de stil „ca replică în plan estetic a dezindividualizării individului în societățile de masă și mai ales a trivialității înstăpânite pe imaginarul acestuia”3
Fondul acestor transformări, se traduce printr-o desacralizare a artei și o demistificare a artistului, care iau forme diverse.
Arta anilor de după '90, se pare că se înscrie într-o „artă simplă”4 (în sensul de neelaborată). Într-o lume dominată de obișnuit, plină de prejudecăți și repetiție, artistul însuși se afirmă deschis ca neavând însușiri deosebite, că practică o artă banală, având ca model o lume banală, opera sa fiind fără nici un înțeles, altul decât cel aflat la vedere, neelaborată și, banală. Această situație, care privește banalul ca tehnică artistică, subiect, atitudine și gust estetic ca dominanta sfârșitului de secol trecut și începutul secolului nostru, pare să devină un „agent al non-culturii”5. Artistul renunță la statutul său și al artei sale, la arta sa, ca rezultat al sublimării artistice și umane a trăirilor, gândirii.
1
D. N. Zaharia, Estetica Postmodernă, ed. a II-a, Iași, 2008, p. 246 - 257
2
Ibidem, p. 247
3
Ibidem, p. 247
4
Ibidem, p.248
5
Ibidem, p.248
Bibliografie
Zaharia, D. N., Estetica Postmodernă, ed. a II-a, Iași, 2008
Postări
