O dată cu deschiderea expoziţiei „Curtea Veche”, pornim într-o călătorie plastică împreună cu Nicolae EINHORN şi Florian Doru CRIHANĂ, doi autori gălăţeni având moduri de exprimare artistice mult diferite, dar care incontestabil, se atrag prin cine ştie ce legi misterioase.
Probabil dinamica schimbărilor ce ameninţă să mistuie acele fundamente de o viaţă sau amintiri dragi fiecăruia, i-a determinat pe cei doi să se alăture în evocarea unui timp deja trecut.
În acest context expoziţional, se poate spune că lucrările lui Florian Doru CRIHANĂ formează o expoziţie în expoziţie, o cetate în cetate, guvernate fiind de idei şi exprimări artistice speciale.
Este general acceptată ideea că, privind cu atenţie lucrarea unui creator din orice domeniu al creaţiei fiind el, se pot „citi” multe despre omul-artist ca individ şi parte a societăţii.
 |
| Castelul |
Astfel, ”Castelul”, să fie, oare, o autodefinire prin care Florian Doru CRIHANĂ, ne dezvăluie originea şi puterea energiei sale interioare ?
Cetatea sa, se aşează pe atacurile venite din exterior dar, cu cât acestea se înmulţesc, creşte şi devine mai puternică energia cu care ridică ziduri de apărare mai înalte şi mai groase şi structuri interioare mai complexe.
Printr-o transformare interioară, perfect justificată moral, energiile agresoare se purifică şi multiplică devenind material de construcţie pentru dezvoltarea şi structurarea proprie.
Nu putem să nu ne întrebăm, dacă existenţa cetăţii este un efect al agresiunii forţelor distructive exterioare sau este cauza pentru care acestea apar.
Schimbarea este ideea centrală a lucrărilor lui Crihană, iar întrebarea care se pune înainte, dar şi după vizionarea lucrărilor, decurge firesc: este aceasta o evoluţie sau o involuţie ? („Ţăranul”, „Zeppeline”, „Reţeaua”, „Moara”, chiar şi „Măgarul”).
Cu certitudine, vânzarea, la mica tocmeală, a castelelor - repere istorice şi culturale, de către „producătorii” locali este o involuţie. Iar evoluţia tehnologică atrage după sine un regres în planul relaţiilor interumane, în societate şi familie.
 |
| Ţăranul |
 |
| Reţeaua |
Ca într-un joc la care nu mai există „mod de utilizare” sau jucătorii sunt nepricepuţi, unele obiecte îşi schimbă destinaţia („Moara”, „Proţapul”), morala poveştilor se inversează („Lupul”), timpul prezent este simultan cu cel trecut - dar numai pentru „cei aleşi” („Bătălie navală”), cele uşoare pot disloca şi purta pe cele grele („Zeppeline”), evenimente memorabile dezastruoase devin motive de fală („Napoleon”).
 |
| Moara |
 |
| Lupul |
 |
| Bătălie navală |
Şi totuşi, toate au înţelesul lor, chiar dacă duplicitar sau sinuos câteodată, într-o simbolistică aparte, în care umorul este fin şi inteligent. Crihană a ieşit de mult din tiparele cunoscute ale umorului ce stârneşte spontan hohote de râs şi ropote de aplauze. Acest grup de lucrări îl situează pe Florian Doru Crihană într-o poziţie dominantă, într-un spaţiu uneori criptic al simbolului şi metaforei, al înţelegerii superioare şi complicitare între egali, între zâmbet şi frustrare.
Comunicarea cu privitorul este delicat-insidioasă, dozată într-un tempo andante, ceea ce face impresia cu atât mai durabilă.
În urma vizionării rămânem cu gândul între odihnă şi neodihnă, plecaţi şi totuşi aici, şi veseli şi trişti.
Irina IOSIP
Postări
