Cu și despre Tudor-Andrei OSTAFIE: "Sunt actor păpușar și meseria mea este să mă joc cu mesaje, idei, nuanțe..."

 

"Sunt actor păpușar și meseria mea este să mă joc cu mesaje, cu nuanțe, cu idei..."

Tudor-Andrei Ostafie a absolvit Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași: în 2017 Facultatea de Teatru, la specializarea Păpuși/Marionete studiile de licență, clasa prof. univ. Aurelian Bălăiță, și în 2019 studiile de master în Artele Spectacolului, clasa prof. univ. Ciprian Huțanu.

 

 A urmat un an de master (2022 - 2023) în cadrul Universității Hyperion, București la clasa prof. Univ. Constantin Florescu & Maia Morgenstern. În această perioadă a debutat și ca regizor prin montarea spectacolului Domnișoarele de pe Mătăsari, după „Domnișoarele din Avignon” de J.S. Vidal, la Teatrul Infinit (Independent).
 

Ca artist liber-profesionist, a avut colaborări în diverse proiecte din Iași, printre care:la Clubul C.F.R – Cenaclul „George Topîrceanu”, la compania de animație Andirino, precum și participari la diverse festivaluri în țară dintre care se amintesc: Festivalul de „Teatru Tanța și Costel” – Medgidia, „Zilele medievale ale Bălgradului” – Alba Iulia, „Monolog Slam”, România – București, Festivalul „Teatrul e un om”, Timișoara (recompensat cu premiul pentru cel mai bun actor).

A obținut Premiul al III-lea la „Concursul Național de Literatură  Moștenirea Văcăreștilor”,  ediția a LVII-a, Secțiunea Teatru scurt, cu piesa  Ultimul sărut din Pompei.

Din octombrie 2025 este angajat al Teatrului Municipal Baia Mare, Secția Păpuși.

 

Se poate spune despre Tudor-Andrei Ostafie că are sensibilitatea și abilitatea de a accesa multiple domenii ale artei: artele spectacolului, cele plastice și, nu în ultimul rând, cele ale scrisului. Pentru fiecare Tudor-Andrei manifestă o aplecare deosebită și stăruință, fapt dovedit de realizările apreciate de mediile artistice.

 

Privind activitatea literară, Tudor-Andrei menționează: «Am în lucru un volum de poezii, la care scriu foarte rar, căci îmi doresc ca fiecare poezie să fie bazată pe o puternică emoție iar conceptul volumului îmi doresc să fie cât de cât unitar, poeziile jonglând în jurul aceleiași teme.
Îmi place cel mai mult să scriu dramaturgie inclusiv pentru copii și tineret. Am câteva piese definitivate, iar multe începute, neterminate sau în stadiul de corectură.
În prezent lucrez la piesele: Cain (spectacol în 5 tablouri) – pentru un fragment din care am primit Premiul II pentru dramaturgie la „Lirismograf” CCS, Sibiu în 2024 și Corina (textul fiind gândit structural ca o oscilație între dramă socială și comedie bulevardieră, într-un singur act).
Iar dintre piesele definitivate le menționez pe următoarele: Marionetă (scrisă în 2017) – text selecționat și publicat (fragment) în antologia „Lirismograf”, CCS, Sibiu în 2025,  Macedonie cu brânză și un pic de îngeri (piesă de teatru de păpuși) – publicat în antologia „Parfum de Primăvară” – editura OrhiDeea, Cornu, Prahova, 2022 și Sangvinel și săpunul de aur – un fragment publicat în Revista „Planeta Babel”.
Am mai publicat poezii în diverse reviste (menționez poezia Eu plec cu care, în 2016, am luat Premiul I pentru poezie la „Șevalet la cafenea”, Iași) și proză scurtă (Picătura de sânge în revista „Mezomorf”).»

 

Pot fi amintite două expoziții la care Tudor-Andrei a participat cu grafică pe tema artei paleolitice:  GENERAȚII, Ediția a III-a, la Galeria Alfa, Bacău din 2025 (cu trei lucrări) și MITUL PEȘTERII din 2023, o expoziție  organizată împreună cu artista plastică Ana-Alexoaie Conachi.

 

Privind lucrările sale din expoziția MITUL PEȘTERII, se poate spune că Tudor-Andrei abordează în mod critic tema  artei paleolitice prin intermediul graficii, sesizând funcția practică primordială a însemnelor grafice de pe pereții peșterilor în viața comunității : „Epoca paleolitică este prima parte a erei preistorice unde întâlnim viață inteligentă. Atunci au apărut primele unelte pentru vânătoare și pentru cultivare, dar, a apărut și prima formă de artă, numită pictură rupestră (pictura de pe pereții peșterilor sau de pe stânci). Eu aș numi pictura rupestră o „artă utilă”, datorită faptului că majoritatea desenelor paleolitice reprezintă animale - care erau sursa de hrană pentru oamenii vremurilor, în special bizoni, reni, feline și mamuți. Printre acestea se pot regăsi și animalele domesticite de om, precum calul. Îmi pot imagina dăruirea și perseverența cu care artistul din acele timpuri a trasat liniile pe piatră. Pictura rupestră mă duce cu gândul la picturile cubiste și suprarealiste, iar dacă e să dau un exemplu concret, celebra Capelă sixtină a paleoliticului (Altamira, Spania) mă duce cu gândul la Guernica lui Picasso. Această asociere mi-a indus ideea actoricească de-a mă juca și de a intra în pielea acestui personaj, artist al paleoliticului. Totul a început ca o joacă, dar apoi m-am simțit din ce în ce mai atașat de această formă de expresivitate, căci arta preistorică este sinceră, are inspirația din lumea reală dar are și fantezia, copilăria și maturitatea ei. Toate reinterpretările mele fac referire la desene care există în diferite peșteri din Spania, Franța și România, cărora eu le dau doar o altă pată de culoare, aducându-le în contemporan. Animalele reprezentate m-au trimis cu gândul la diverse personaje fabulate în teatrul de păpuși (preofesia mea de altfel, poate și aici este o legătură).”

 

Ca actor liber-profesionist, Andrei-Tudor a interpretat roluri în piese ale căror povești au călătorit mereu în alte locuri, fie ca one-man-show, fie în distribuții, fie ca artist păpușar. De aceea, pe afișe, locul de desfășurare al spectacolului a fost, adesea, înlocuit de altul: un șir nesfârșit de localități. Neobosit, a împărtășit din sensibilitatea sa artistică unor diverse grupe de vârstă, medii sau niveluri de înțelegere, în spații temporar înnobilate de actul artistic. Cu entuziasm și bucurie, el a adus surprize frumoase, singur sau alături de colegii săi, adesea în locuri unde greu pătrunde arta, înțelegând că actul artistic este democratic și, poate, nu întotdeauna posibil de răsplătit cum se cuvine.
 

Privitor la actorie - profesia de bază, și în același timp cea mai apropiată de sufletul său, Tudor-Andrei a avut amabilitatea să răspundă la câteva întrebări, dezvăluind, astfel, parte din personalitatea și activitatea sa, dar nu înainte de a mărturisi: „Sunt actor păpușar și meseria mea este să mă joc cu mesaje, idei, nuanțe...”:

II: Sunt producții artistice care se adresează intelectului, cultturii sau spiritului spectatorului. În ce gen de spectacole te simți cel mai confortabil?
T-A: În orice spectacol care îmi pune creativitatea la încercare, fie pentru de copii fie pentru adulți.

II: Actorul aduce în fiecare reprezentație a piesei ceva nou, momente gândite, regândite sau de inspirație spontană. Sigur, fiecare reprezentație este o retrăire a celor trecute dar și un nou experiment cu vibrațiile emoționale ale momentului. Care este spectacolul care consideri că te reprezintă mai mult și care ar fi motivația?

 

T-A: Asta este o întrebare foarte dificilă – dar aș putea numi: Ghinionul după Liviu Rebreanu este one man-show-ul meu de suflet. L-am dat ca spectacol de disertație în 2019 și de atunci tot îl joc. Am dat până acum, posibil 13 reprezentații de când îl am (am pierdut numărătoarea) dar de când am citit textul prima oară, am simțit cum mă cheamă. Textul, care, din căutările mele, nu a fost reprezentat niciodată fiind publicat postum, este o încercare de comedie a lui Rebreanu. Autorul  a reluat tema în scenariul său de film (tot Ghinionul) și, după care, în proza scurtă (tot Ghinionul). Acest spectacol l-am jucat prin diverse locații în țară (București, Constanța, Iași, Medgidia, Alba Iulia, Timișoara).
Aș adăuga aici și recitalul meu tragic cu păpuși: Medeea sau Despre Mânie, după Seneca, unde am îmbinat monologul de început al Medeeii cu tratatul lui Seneca, Despre Mânie. E un microrecital care, deși jucat puțin, a fost de impact, și am muncit cu plăcere în creația lui.

II: Cât din blândețea și sensibilitatea lui Tudor Andrei se regăsește în arta actoricească? Mă gândesc și la nenumăratele activități cu asociații și grupuri de copii.
T-A: Cred că peste tot, în tot ceea ce fac. De la activitatea de profesor la spectacole sau la mici pregătiri pentru diverse festivități și concursuri. 

II: Ești foarte activ în social media: Facebook, Instagram și Tik-Tok, cu monologuri, teatru de păpuși, recital de poezie etc. Actorul trebuie să comunice cu publicul, să atragă prin fire nevăzute privirile, mintea și emoțiile publicului. Cum vezi relația dintre scenă și public?

T-A: Canalul de Youtube s-a născut odată cu prima mea participare la Monolog Slam România. (organizat de Unfortunate Thespians) Acesta este un concurs de monoloage, care se desfășoară la București iar participanții trebuie să prezinte un monolog (poate avea infinit fel de forme, de la text pe coregrafie până la teatru de animație) dar totul trebuie executat în maximum 3 minute. Pe durata pandemiei, când Monolog Slam se desfășura online, organizatorii au cerut link de YouTube pentru fiecare participant. La început am fost ezitant dar am zis că, fiind pandemie nu ar strica să trăiesc pe pielea mea „arta online”. După câteva ediții de monolog Slam online (la o ediție am luat premiul al III lea) mi am zis că ar fi frumos să continui, canalul devenind o parte importantă a C.V.-ului meu. Canalul Youtube este un loc pentru „depozitarea” creațiilor mele. Publicul este public în orice situație, consider eu. Iar canalele mele, fiind publice, invit pe toată lumea să-mi comenteze produsele artistice. În teatrul pentru copii, comunicarea cu publicul este vitală. Când joc pentru copii simt o energie aparte, că totul este mai viu, mai puternic.

II: A scrie este altceva decât a interpreta textele, iar interpretarea propriilor scrieri este mai autentică și mai profundă. Care este ultima producție de acest gen?
T-A: Doar în cadrul unui cenaclu literar online, pe care noi l-am botezat cenaclul Drumuri, mi-am citit fragmentele din dramaturgia mea, cu interpretarea potrivită. Nu mi s-au jucat piese și nu îmi doresc atât de mult să joc în propriile lucrări.
Mențiunez: Scenariul meu Pietoana Neantului s-a jucat la București, sub regia mea, dar este un scenariu de obiecte animate, mut, bazat doar pe mișcare și creație de păpușă din obiecte vestimentare animate; momentul se poate vizualiza pe canalul meu de YouTube.

II: O piesă de teatru, dacă nu este one-men-show, implică colaborarea cu alți actori, scenariști, oameni care lucrează în domeniu, care performează unitar pentru realizarea acesteia. Poți enumera pe câțiva dintre aceștia, care ți-au marcat evoluția pe scenă sau cu care ai colaborat cel mai bine?
T-A: Doamna profesor Doina Iarcuczewicz – actriță la teatrul Luceafărul Iași – cea care mi-a deschis ochii spre universul păpușilor. Mike Săvuică, regizor – cu foarte multe proiecte și studii în străinătate, pe care l-am botezat mentorul meu – cel care m-a introdus în artele regiei și sub bagheta sa am montat spectacolul de la teatrul Infinit. Ionuț Gînju – actor la teatrul Luceafărul, el m-a luat cel mai recent în spectacolele sale de la trupa Habarnam. Laura Bilic – actriță și profesor la UNAGE Iași; lucrând în facultate sub îndrumarea sa, am înțeles cât de important este studiul pentru personaje, sinceritatea și adevărul din teatru. Colegii de la teatrul Municipal Baia Mare - secția păpuși: după cinci spectacole în care am jucat împreună cu ei, observ că sunt oameni frumoși, cu experiență și de la fiecare am de învățat.
Lista de oameni este oricum imensă, iar acești oameni se știu – de la profesori la colegi actori și păpușari. 

 

II: Ce înseamnă pentru tine pregătirea pentru spectacol? Ai obiceiuri care te fac să te concentrezi și să intri mai repede în pielea personajului? Ce agreezi, ce nu agreezi să faci, să auzi, să vezi? Înainte de spectacol studiezi publicul din sală? Uneori acesta poate fi intimidant...

T-A: Înainte de spectacol, obișnuiesc să stau liniștit și să-mi fac tot traseul în minte. Primul lucru pe care îl analizez, cu orice fel de grup aș lucra, este calitatea umană. Cred cu tărie că artistul întâi și-ntâi trebuie să fie OM. Nu obișnuiesc să studiez publicul din sală deoarece teatrul este pentru toată lumea iar orice spectacol are o prezentare, fie pe afiș, fie pe site-ul instituției respective, și atunci oamenii decid dacă produsul artistic respectiv este ceea ce ei caută. Spre exemplu cu Medeea sau Despre mânie s-a întâmplat să mă întrebe lumea „ce-ai vrut să spui cu asta?”, iar la Ghinionul, am avut spectatori care să-mi spună că nu au rezonat cu povestea. Asta e, ce pot face eu este să-mi fac treaba cât mai bine.

 

II: Într-un rol, actorul se implică atât mental cât și fizic: ce rol te-ar determina să-ți razi mustața?

T-A: În spectacolul După faptă și răsplată (după fabulele lui Jean de la Fontaine) regia: Ionuț Gînju, chiar îmi rad mustața,  căci joc un copil care se joacă de-a lumea fabulelor și trebuie să fiu cât mai tânăr. Pentru rolul pe care l-am avut la București, în spectacolul lui Mike Săvuică, Sinucigașul după Nikolai Erdman chiar a trebuit să-mi rad jumătate de mustață și de barbă, jucând un poștaș nebun.

 

II: Care sunt principiile după care te ghidezi în viața de actor?

T-A: Sunt mai multe principii pe care le respect, dar dacă ar fi să menționez câteva, acestea sunt:  respectul față de colegi, punctualitatea, înțelegerea, omenia și profesionalismul.

II: Cum influențează evenimentele (actuale) din viața sociopolitică actul artistic de pe scenă? Ce gen de spectacole se cer astăzi?

T-A: Evenimentele actuale influențează puternic arta, deoarece, din experiența mea, acestea pot influența modul cum un spectacol este privit de către public. Astăzi, se cer spectacole care să reflecte realitatea și teme din realul care ne înconjoară. În cazul meu, iubitor de literatură clasică, atunci când lecturez un text pe care îl descopăr, prima mea întrebare este „cum poate fi acest text contemporan?” și îmi place să aduc clasicii în contemporan.

 

II: ... și tot păpușile, prima iubire, te atrag mai mult? 

T-A: Păpușile, prima iubire, mă vor atrage întotdeauna și nu doresc să renunț la arta mânuirii. Dar, acum, la teatru, direcțiunea este interesată să-mi citească piesele și să le propun proiecte de regie pe baza acestora și nu doar piese ale mele ci și un proiect de dramaturgie/regie pe care, din primăvară, îl voi pune pe masa de lectură - deci, nu sunt excluse proiectele de regie.

Mulțumind lui Tudor-Andrei Ostafie pentru timpul acordat și sinceritatea răspunsurilor, nu putem să nu remarcăm cum talentul și valoarea unui artist se înzidesc zi de zi, clipă de clipă, spectacol după spectacol, prin tenacitate și muncă continuă.

 

Irina IOSIP

Liviu STĂNILĂ, România: "În colivie"

 

Liviu STĂNILĂ, "În colivie", tuș și culori de apă

 

Ana-Irina IORGA: "Întâlnire cu serenitatea "

 

Întâlnire cu serenitatea

În perioada 24 noiembrie – 15 decembrie 2025, Galeria ASI-lor din Centrul Cultural Multifuncționl din Iași găzduiește expoziția de pictură „Topopgrafii vizuale”, semnată Iulia Albu.

Prin stilul cald, luminos și generos, Iulia Albu se plasează în descendența picturii românești a secolului al XX-lea, marcată de un autentic profesionalism artistic infuzat de sentimente profund naționale. Lucrările pictoriței își au originea în privirea ei calmă, liniștită, aș zice drăgăstoasă, cu care învăluie toate lucrurile. Nu altfel priveau lumea și toate ale ei Cecilia Cuțescu-Storck sau Nicolae Dărăscu sau Gheorghe Petrașcu, în a căror lumină o văd pe Iulia Albu cu interioarele ce reflectă personalitatea de nimic tulburată a gospodinei, în care vasele cu flori se odihnesc tăcute, cu casele aflate în dialog prietenos și vesel, cu portretele atemporale de copii.

Sufletul moldovenesc, blând și senin, răzbate printre volumele construcțiilor înghesuite unele în altele și unele peste altele pe străduțe dosite, printre turlele bisericilor, și se odihnește alături de cărți, fructe, flori, borș și prăjituri. Pictura Iuliei albu este una asumat feminină, în care trăsăturile specifice, legate de tematică sau cromatică, sunt ridicate la rang de matriarhat. Familia este un centru în jurul căruia pivotează viața: în casă, în curte, în excursie, oriunde.

Opțiunea pentru naturile statice cu flori, evidentă în această expoziție, reprezintă modul personal în care artista realizează, indirect, adevărate portete de familie, pe ai cărei membrii, nereprezentați, i-am putea reconstitui. De toate vârstele, de toate profesiile, de toate gusturile. Buchetele de crizanteme sau de dumitrițe sunt tot atâtea portrete de grup în care se întrevăd discuțiile dintre cei care mănâncă struguri și cei care citesc, sau în care, pur și simplu, își fac siesta lor tăcută, alături de gutui, albume, mere și ștergare. Dacă naturile statice ale Iuliei Albu ar avea sonor, s-ar auzi apa curgând la bucătărie, clinchet de vase și pahare, cuvinte printre uși, frânturi de refrene, poate acorduri scurte de vioară, mieunat de pisică și zgomotul înăbușit al unei jucării căzute. Sunete unei vieți care își urmează, plină de serenitate, cursul.

Compozițiile echilibrate, cu volume puternice, uneori suprapuse, nu au nimic dramatic. Spațiile pe care le generează sunt pline de armonie și candoare. Cromatica devine o componentă fericită a acestei viziuni în care complementaritatea dedurizează orice asperitate. Urbană prin excelență, rurală prin accident voiajor, arta Iuliei Albu omagiază viața în care duhul ieșean al seninătății și bucuriei supraviețuiește, ascuns ca o comoară, în lucrurile simple de lângă noi.

 

 Prof. dr. Ana-Irina Iorga

critic de artă

Gabriel RUSU, România: "Eray Ozbek"

 

Honorary Award la 3rd International Eray Ozbek Portraits Cartoon Competition - Tebesir Karikatur Dergisi, Turcia.

 

Gabriel RUSU: "Eray Ozbek", acuarelă / hârtie, 30 x 40 cm

Liviu STĂNILĂ, România: "Diploma claw"

 

Liviu STĂNILĂ, "Diploma claw", tuș și culori de apă

 

 

Ana-Irina Iorga: "Melancoliile artei contemporane"

 

Melancoliile artei contemporane

Orice discuție despre artă face trimitere, inevitabil, la estetica kantiană și la problema cunoașterii în general. În acest perimetru, Kant este de nedepășit! De vreme ce cunoașterea obiectului de artă este o specie de cunoaștere, înseamnă că își are originea într-o experiență sensibilă. Experiența estetică, ca orice formă de cunoaștere, este, inițial, o experiență sensibilă ce poate fi urmată de una intelectuală, așa cum se întâmplă, de pildă, în arta conceptuală.

Dar sensibilitatea ca facultate cognitivă nu este complet autonomă și separată de alte facultăți[1], prin urmare este evident faptul că ea este infuzată puternic de experiența intelectuală și rațională. Așadar, orice experiență estetică conține, la diferite nivele de profunzime, elemente ne-sensibile.

Arta contemporană apreciază în mod deosebit experiențele intelectuale integrate în actul artistic atât al creatorului/furnizorului, cât și al privitorului/beneficiarului/consumatorului de artă. Printre aceste experiențe intelectuale se numără și cele legate de cunoașterea, aprecierea și aproprierea istoriei artelor; dar și de utilizarea ei ca bază de date și ca arhivă de imagini. Contextul personalizat al acestor acte cognitiv-estetice – cunoașterea, aproprierea și utilizarea – în succesiunea sau coexistența lor, influențate de condițiile social-culturale și economico-politice, le conferă un grad incontestabil de subiectivitate. Artiștii contemporani accentuează acest aspect, discutând despre propriul lor background experimențial (senzorial și intelectual) și integrându-l în lucrări de artă ce seamănă tot mai mult cu o scriitură ce solicită modalități specifice, cu siguranță noi, de lectură.

Aducând, în noul spațiu al gândirii critice, conceptul de estetică relațională[2], Nicolas Bourriaud îl fundamentează și totodată îl ilustrează prin creațiile unor artiști precum Gordon Matta-Clark, Robert Smithson, Dan Graham, Liam Gillick, Jackson Pollock, Yves Klein, Andy Warhol, Sherrie Levine ș.a., considerate ca fiind „tot atâtea utopii tangibile”.

Discutate în prelungirea proiectului emancipator al modernității, despre care Bourriaud este convins că nu a murit ca esență, ci doar ca manifestare idealistă și teleologică, aceste entități complexe, adevărate „discursuri artistice” ale autorilor selectați, sunt considerate „forme de melancolie”[3]. Accepțiunea lui Bourriaud este aici una psihiatrică, care generează întreaga sa argumentare ulterioară privind „neplăcerea” ce survine în arta contemporană. Dar, dacă luăm în considerare sensul mai puțin radical al termenului, de pildă cel de tristețe impregnată de visare, atunci „melancolia” poate intra într-o grilă de apreciere alternativă a artei post-raționaliste de după secolul al XVIII-lea.

Secolul al XX-lea se caracterizează, după Bourriaud, prin practicarea a trei versiuni ale modernității: concepția raționalistă de sorginte iluministă, filosofia iraționalistă a spontaneității și a eliberării individului și ideologia autoritar-utilitaristă.

Primele două sunt reciproc contradictorii prin metodă, iar cea de-a treia este în raport de excluziune cu primele. „Lupta pentru modernitate are loc în aceiași termeni ca și mai înainte, cu diferența că acum avangarda a încetat să mai mărșăluiască în ipostaza de cercetaș, iar trupele s-au retras, temătoare, în jurul unui bivuac de certitudini”[4].

Una din aceste certitudini este realismul. Privilegiind experiența senzorială cea mai directă, estetica acestei mișcări, active pe parcursul a mai mult de un secol, propune/impune renunțarea la exagerări emoționale sau intelectuale, restrângând drastic orizontul imaginarului. De asemenea, este orientată spre ființa umană aflată în contexte sociale riguros determinate spațio-temporal, condiționată de factori sociali aflați în multiple procese de evoluție, influențată de relațiile cu ceilalți – privită, deci, ca fiind „ființă în construcție”. Ancora filosofică a realismului secolului al XIX-lea este Marx, pentru care „esența umană este ansamblul relațiilor sociale”, iar ancora critică a realismului secolului al XX-lea este N. Bourriaud însuși, pentru care „estetica este relațională”. Relaționalitatea, ca proprietate a existentului, fie el social, fie artistic, reprezintă un interesant elemen comun al gândirii celor doi autori.

Între formele istorice ale realismului pictural există continuități firești, bazate pe valorile comune. Dar, dincolo de acest aspect, există și alte legături care atrag atenția.

Peter Blake reinterpretează lumea socială aflată la jumătatea secolului al XX-lea, evocând și invocând predecesori precum Edouard Manet și Gustave Courbet. Inserția personală a lui Blake în reprezentarea socialului britanic a anilor 60, invadat de tehnologii agresive și de produse de larg consum în cantități progresiv geometrice, pare că se realizează prin niște „categorii apriori ale unei sensibilități artistice” numite Manet și Courbet.

Lucrarea „Pe balcon” din 1955 reia „categoria” balconului prezentă la Manet și descrie, într-o manieră melancolică, dar nu mai puțin realistă, universul mental al familiei tipice din clasa de mijloc, populat de „idei-primite-de-a-gata”, cum ar fi spus Flaubert, sub formă de imagini a căror putere pare a o depăși pe cea a discernământului și chiar a imaginației proprii. Idolii baconieni[5] sunt prezenți toți, în forme sugestive, dar „idolii peșterii” prevalează: educație, lecturi, conversații, autoritatea celor respectați[6] etc. Ar fi de adăugat imaginile din reviste, de pe obiectele de consum, din reclame și afișe.

Cele cinci personaje sunt dispuse în trei registre: în prim plan, registrul părinților - stânga, și cel al celor doi băieți în dreapta, iar în spate, în plan secundar, un al treilea registru, un al treilea copil, urcat pe un scaun din care se văd doar picioarele.

Putem interpreta sintaxa tabloului în cheie psihologică jungiană, lecturând de la stânga la dreapta.

Arhetipul tatălui. Tatăl din tabloul din 1955 are în dreptul pieptului tabloul lui Manet ”Pe balcon” din 1868, în care tatăl are în mână o țigară aprinsă: figura paternă este percepută ca autoritate formală atemporală guvernată de principiul Logosului. Sunt decelabile aici și concepția raționalistă de sorginte iluministă și ideologia autoritar-utilitaristă.

Arhetipul mamei. Mama din tabloul din 1955 ține în mâini un colaj cu fotografii ale caselor regale europene, în timp ce cea din 1868 are o umbrelă verde – ambele simboluri ale lucrurilor sau situațiilor percepute ca oferind stabilitate și protecție: figura maternă este pecepută ca vulnerabilitate ce ascunde o putere reală atemporală guvernată de principiul Erosului. Deși puternic nuanțată, filosofia iraționalistă a spontaneității se furișează aici, cumva subversiv.

Arhetipul fiului/fiicei. Băieții din tabloul din 1955 au în dreptul sau chiar în locul capului revista „Life”, în dreptul pieptului poze cu sportivi, cravată cu acrobate de la circ etc. În tabloul lui Manet în prim plan este doar o fiică cu evantaiul strâns, sub al cărei scaun se află un cățel. Figurile copiilor sunt percepute ca fiind mereu problematice pentru părinți, la limita abandonabilului. În ambele lucrări există un copil plasat undeva în spate, la Manet un băiețel, la Blake probabil tot așa, dar nu i se văd decât picioarele, copil ce se detașează de spațiul și armosfera familiei, de gusturile, valorile și preocupările ei.

Tabloul lui Blake se caracterizează printr-un exces de obiecte materiale cu o simbolistică evidentă. Ele îndeplinesc două roluri: de a semnifica lumea interioară ne-liberă a pesonajelor care sunt dominate, complet aservite imaginilor primite din exterior; și de a genera o anume relație, fie și formală, între cei 5 membri ai familiei.

Nu altfel este și la Manet, unde aceste aspecte sunt susținute și de o structura compozițională strânsă, puternică, echilibrată. La Blake, în pofida simetriei, pare a fi mai curând o stază a destructurării ca simbol al alienării în chiar interiorul familiei.

În opera sa, Peter Blake nu doar utilizează categorii apriori ale predecesorilor și imagini de arhivă recogniscibile din opera lor, cum ar fi „categoria apriori a balconului manet-ist” și imaginea manet-istă în care ea se concretizează, ci și citează din lucrările acestora, lucrări a căror lectură este evident că l-a marcat în modul de a înțelege oamenii, viața, arta și sinele propriu. Aceste „citate”, sub formă de detalii, simbolizează, de fapt, acele „trupe care s-au retras în certitudinea” de care vorbea Bourriaud: certitudinea, chiar formală, a familiei, a casei, a culorii verde – produsă de realismul lui Edouard Manet; sau certitudinea relațiilor sociale, a câinelui, a satului – produsă de realismul lui Courbet.

Recursul la realismul secolului al XIX-lea este prezent și în lucrarea intitulată „Întâlnirea sau Bună ziua, domnule Hockney!”, o up-datare a tabloului cu titlu asemănător, „Întâlnirea sau Bună ziua, domnule Courbet!”, din 1854, de Gustave Courbet.

Aici pare a fi vorba despre o formă pop-art-istică de postproducție[7], în sensul în care ideea lui Courbet, cu cele trei personajele și atitudinea lor, câinele, dispunerea scenografică, titlul și subtitlul, este preluată și adusă de Blake, ca printr-un tunel al timpului, în secolul XX american, unde locuia atunci David Hockney. Lucrarea, adevărată schiță sociologică de altfel, se remarcă, mai ales, prin spirit ludic condimentat cu ironie, la limita cu farsa.

Utilizarea categoriilor apriori ale unor sensibilități artistice anterioare dar și a imaginilor de arhivă care le exemplifică este prezentă și la alți reprezentanți ai artei pop: „categoria Monet” în întinderile de ape ale „Piscinelor” și „Lacurilor” lui David Hockney sau „categoria Matisse” în „Marele nud american” al lui Tom Wesselman.

În ceea ce privește postproducția ca reproducere a unor opere realizate de alții, în sfera pop-art-ului american, exemplul lui Roy Lichtenstein este deosebit de elocvent. Originalul pe care îl reproduce este reprezentat de seria „Catedralelor” și de seria „Căpițelor de fân” ale lui Claude Monet. Există și o dimensiune reinterpretativă în registrul cromaticii obținute, aparent, prin metodele oferite de dispozitivele electronice. Acesta este încă un bun exemplu de artă ca locuire a formelor și a stilurilor istoricizate.

4. Concluzie: arta ca locuire a stilurilor istoricizate

În notă cumva deterministă, arta contemporană poate fi gândită ca o existență ce locuiește în stiluri pre-stabilite, stiluri deja create de alții, deja numite, deja intrate în istorie. Stilul devine tot mai mult un spațiu pre-existent în care este loc nelimitat pentru artiștii dispuși să-l locuiască în mod liber și melancolic.

Așadar, preocupările estetice contemporane nu abandonează forma ca vehicul al plăcutului sau al neplăcutului, al frumosului sau al urâtului, ci o transferă din locul unde există întrebarea „Ce să facem nou?” în locul unde există întrebarea „Ce să facem cu ceea ce avem deja?”. Sau, după cum spune Bourriaud, „artiștii de astăzi mai mult programează formele decât le compun”, utilizând „depozitele pe care le au la dispoziție: unelte care trebuie folosite, grămezi de date de manipulat, de regizat și de reexpus[8].

[1] Immanuel, Kant, Critica rațiunii pure, Editura Univers enciclopedic, București, 2011
[2] Nicolas Bourriaud, Estetica relațională. Postproducție, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2007
[3] Idem, p. 11
[4] Idem, p. 12
[5] Francis Bacon, Noul organon, Editura Antet, București, 2011
[6] Peter Blake însuși pune în scenă, cumva, proprii săi idoli (ai peșterii): Manet și Courbet. Aici poate fi discutat și mecanismul freudian de apreciere, preluare, interpretare, și totodată de respingere, depreciere, a stilului maeștrilor, asimilați, poate, figurii paterne contestate dar nu distruse.
[7] ... un număr din ce în ce mai mare de artiști interpretează, reproduc, reexpun sau utilizează opere realizate de alții sau produse culturale disponibile. (N. Bourriaud, idem, p. 87)
[8] Idem, p. 90

Bibliografie

1. Bacon, Francis, Noul organon, Editura Antet, București, 2011
2. Bourriaud, Nicolas, Estetica relațională. Postproducție, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2007
3. Jung, C.G., Psihologie și alchimie, Editura Trei, București, 2016
4. Kant, Immanuel, Critica rațiunii pure, Editura Univers enciclopedic, București, 2011

Critic de artă, prof. dr. Ana-Irina Iorga

Expoziții și vernisaje noiembrie - decembrie 2025

 

 

 

Gabriel RUSU, România: "SAUL STEINBERG"

 

Premiul I la secțiunea portret a Concursului Internațional de Caricatură "SAUL STEINBERG", Râmnicu Sărat, 2025

Gabriel RUSU:  "SAUL STEINBERG", tehnică mixtă,  29,7 x 42 cm

 

Call for: INTERNATIONAL SALT & PEPPER SATIRICAL ART SALON / 2025

 

REGULATIONS

1. Themes
A. ART, ARTIST, all about: what is the art and who are the artists; art and artists from anywhere, anytime and from any field; the purpose and role of art in the society and in the life of each individual, artist or not; art for all or art for art; quality, modernity, themes and colors in art; museums and galleries etc.
B. PORTRAIT of an artist from any time.
We are expecting meaningful and clever works at a high artistic level.


2. Participants
Only individual participants, over 18 years old, regardless of their gender, nationality or country of residence.

3. Art works
Editing and adapting of the works of other artists are not allowed.
The works must be the property of the participants and must be sent only by the author himself.
In black & white or in colour; must be signed.
Good quality of images, JPG, JPEG format, max. 800 KB/work, 300dpi resolution.
No captions and texts are accepted (text means one or more letters / digits / any characters or signs).
Each participant may submit 1 (one) work on each theme.
The works may not be previously awarded or published in catalogues or media.
No works with “adult content” or regarding real individuals or organizations will be accepted, regardless of their. artistic quality; organizers own the right do not admit in the Salon works that may attempt against individual and/or collective rights - anyway all responsibility for any possible attempt against individual and/or collective rights is only on the authors -

4. Technique

It's free of choice, in 2 (two) dimensions but no photographic art or collages, no printed or photocopies or colored copies

5. Deadline of receiving works: December 26th, 2025

6. Participation
Will be accepted only ONE e-mail per participant, containing all works, requested information and documents: works, the personal photo/caricature - Max. 250KB, max. 300dpi, JPG, JPEG format and the completed and signed ENTRY FORM (in word format)

7. Awards
Three prizes,“Salt & Pepper” prize and one Nomination will be available per each theme. The prizes consist in exposure on the Salon's website of: name and surname of the cartoonist, personal photo/cartoon, the award-winning works, technique, dimensions, price/work
The diplomas and the poster of the edition will be send by e-mail to all qualified participants.
The works will be exposed if these respond to all criteria and conditions mentioned in this document.
The Jury is entitled do not award one or more prizes according to their art's criteria.
The jury decision cannot be appealed.

8. Winners
Participants whose works are selected to be awarded will be notified by e-mail.
Into max. 15 days after announcing prizewinners, they must send by e-mail their works according to all the above. mentioned conditions.
The author which don't respect rules will be replaced by the next selected author and will not be awarded.

9. Jury
The panel of the international jury will be announced soon.

10. Submission address
e-mail: salt.pepper.s1@gmail.com
with the subject: IS&PSAS / 2025, name & country of the artist

11. Other specifications
The album of the Salon will be edited in electronic format, if possible.
All participants and prizewinner will be announced in mass-media.
The works will not be returned.
By submitting works and information, the authors automatically express their agreement with the GDPR (Regulation 2016/679/EU on the protection of individuals with regard to the processing of personal data and on the free movement of such data, applied by all European Union states). By signing the attached Entry Form, authors gives the authorization to The “Salt & Pepper” Magazine and to The International Salt & Pepper Satirical Art Salon the right to archive and process the author's personal data for the purpose of running the competition, organizing exhibitions and publishing works and information about participants and accept, for advertising, the publishing in mass-media the received works and the author's name and country, without limitation and any compensation to the authors.
The Salon and the Magazine do not sell anything, are not involved in the sale of the works and cannot be held responsible in any business transactions between authors and their beneficiaries.
Participation into International Salt & Pepper Satirical Art Salon means the acceptance of all of the above regulations.

“Have enough salt and pepper in your life to be healthful, happy and full of humor!”

 

 The International Salt & Pepper Satirical Art Salon
http://1stsaltandpeppersalon.weebly.com/
salt.pepper.s1@gmail.com

 

Organizer:
“Salt & Pepper” Magazine
Bucharest, Romania
http://saltandpepperm.blogspot.com
e-mail: salt.pepper.m@gmail.com

Ioan Atanasiu DELAMARE, expoziție în cadrul Salonului Național de Artă Contemporană 2025, Galeria Simeza, București

 

 

 

credit foto Irina IOSIP

Liviu STĂNILĂ, România: "Energy drink"

 

 

Liviu STĂNILĂ, "Energy drink", tuș și culori de apă

Ana-Irina Iorga: "Spațiu, spații și spațializări artistice"

 

Spațiu, spații și spațializări artistice

Artele vizuale se adresează ochiului, ochiul funcționează numai în reprezentări și coordonate spațiale care descriu concomitențe ale existențelor, fie ele materiale, fie conceptuale.

Plasată sub semnul unei ideale și fascinante Arcadii, expoziția absolventelor de la masterul „Teorii și practici în artele vizuale” vorbește, în forme creative distincte, ingenioase și inteligente, despre „spațializare” ca element vizual definitoriu, despre „spațiile” pe care le generează reprezentările plastice și pe care le percepe ochiul, și despre „spațiul-în-sine” ca o condiție a oricărei platicizări artistice.

Vitraliile și instalațiile Anei Alexoaie-Conache solicită privitorului multiple funcționalități cognitive, care reflectă compexitatea acestui tip de artă ce se îngemănează cu meșteșugul, pe de o parte, și cu viziunea despre lume, cu „Weltanschauung”-ul personal, pe de altă parte. Un întreg univers al cunoașterii și modelării sticlei, metalului, culorii, formelor, ideilor și reprezentărilor proprii se deschide și se închide, succesiv, în vitraliile Anei Alexoaie-Conache.

Instalația expusă, ca spațiu de spații, are două dimensiuni contrare, reciproc inconsistente. Prima dimensiune care se impune este cea a unei lumi aflată în proces de destructurare, de spargere și nimicire, asemenea unei sticle sau unei oglinzi care, în urma unui accident oarecare, se face țăndări. Cea de-a doua dimensiune este frumusețea destructurării, spectacolul spargerii, coregrafia căderii și reflectarea trecutului în cioburile ale căror cromatici poartă amintiri pre-apocaliptice.

Seria celor trei lucrări de inspirație religioasă este formată din două reprezentări angelice și una marianică. Îngerul albastru, un mesager al Împărăției, plin de lumină și frumusețe, este îndreptat către lume cu grijă și admirație, parcă, într-o atitudine de binecuvântare celestă, modulându-și aripile într-un început de salut. Cealaltă reprezentare angelică ne arată, sub aripi mari ridicate spre cer, o persoană purtând un copil, poate o mamă al cărei sacrificiu o asemuiește unui înger, poate un înger păzitor care devine mamă pentru cel care nu o are. Între aceste două vitralii este cel care o reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul în brațe. Fecioara Maria este reprezentată în culori puternic complementare, nuanțe reci de albastru și tonuri pline de căldură, roșu intens și galben luminos, și în linii curbe de mărimi diferite, de la cercul mic al aureolelor până la cel hiperdimensional al brațelor care Îl susțin pe Prunc într-o îmbrățișare perpetuă, și care se alungesc în liniile drepte ce sugerează picioarele.

Al patrulea vitraliu aduce un element de inedit în acest univers solar. Este vorba despre ceea ce aș numi un portret de cal, care surprinde virtutea rară a ascultării. Plasat în acest ansamblu al spațiilor superioare, nemuritoare, calul ar putea reprezenta elementul vesperal de complementaritate, aducând cu sine semnul htonian și funerar al spațiilor inferioare.

Iuliana Baraboi suprapune spațiile interioare, subiective, peste cele obiective, ca un strigăt într-un efort de autocunoaștere și autoacceptare. În lucrarea „Ecou”, de pildă, peste roșul incendiar, care îmi amintește de acuarele italiene ale Lenei Constante, se întind, ca o coloană, ca un zvon, gânduri difuze, scrise parcă într-o limbă uitată, din care cad idei răzlețe ca frunzele uscate toamna. Tabloul dezvăluie, însă, un spațiu exterior înjunghiat de cel interior, spintecat cu mintea și denunțat ca insuficient.

Există și spații lăuntrice pe care Iuliana Baraboi le inserează ca nișe onirice în realul anost și fad, pe care vrea să-l aducă la viață dându-i o strălucire pe care n-o are, o strălucire străină lui, care vine din adâncul sufletului. Natura fizică se întâlnește mereu cu natura umană și cu cea angelică, într-un dans al esențelor care prea mult timp s-au ignorat reciproc, ca în tabloul „Identitate”, adevărat studiu în nuanțe de pământuri adânci și astrale deopotrivă. Artista re-interpretează mereu obiectele, ideile, imaginile, sensurile și sinele propriu, generând un traseu ideatic și cromatic neliniar, cu întoarceri și răsuciri metafizice, cu reveniri depresive, înaintări neliniștite sau uimiri pline de bucurie.

O altă înfățișare a spațiului apare în lucrările Ionelei Chiru. Ea explorează un anumit tip de imaginar al feminității, pe care îl intitulează „Reverii vegetale cu Odilon Redon”, în care florile își articulează prezența cu ideea de frumos deschizând, totodată, drumul către direcții onirice incontrolabile. Deși artista își susține descendența din Redon, cu accente expresioniste și influențe simbolist-onirice, aș zice că se apropie mai mult de viziunea prerafaelită a pictorilor englezi din secolul al XIX-lea, în special de cea a lui Dante Gabriel Rossetti care definește, pictural, femeia ca fiind asemenea plantelor: iraționale, fotosintezice, lipsite de automotricitate, dependente de apă și lumină, uneori frumoase, alteori parazite, uneori inofensive, alteori monstruoase, uneori parfumate, alteori otrăvitoare.

Spațiile Ionelei Chiru sunt spațiile speculare ale imaginarului, în registre onirice, cu accent major pe simbolizare. Seria celor trei femei, realizată în această tonalitate, profundă dar neconceptualizabilă, multiplică modelul ființei care respiră în ritmul ușor și egal al sufletului aflat între reverie și somn. Prezența hiperbolică a florilor, maci sau condurași sau orhidee, poate fi o modalitate de a vorbi fie despre trăirile și visele acestor femei, fie despre cauzele trăirilor și viselor lor; în tot cazul, despre lumea inconștientului în momentele în care forțează refularea și se finalizează, eventual, cu o sublimare. Florile, roșii și albastre, par a fi travestiuri atât ale travaliului oniric, curbat și recurbat asemenea tulpinelor, cât și ale conținuturilor erotice ale acestui travaliu, deghizate în boboci ce seamănă cu capuri de ofidieni sau în petalele larg deschise ale orhideelor.
 

Amplificarea atmosferei de reverie, complementară celei de vis, este realizată prin pălăria-lună care apare în toate lucrările din această serie, o interesantă formă de aglutinare a elementului diurn – pălăria, cu cel nocturn – luna, cărora li se mai poate adăuga și elementul sacru – aureola, în opoziție cu un element laic pe care ni-l putem doar imagina. Contrastele zi-noapte și sacru-laic sunt definitorii pentru construcțiile inconștientului nostru.

Un demers introspectiv, marcat de fragilități și ambiguități discontinue, ne întâmpină în lucrările Laurei Herețiu care analizează, cum ea însăși apreciază, „secunda cu toate rostogolirile ei”. Fata cu părul de culoarea portocalei, plutind între materialitatea fizică a portocalelor și transluciditate lor imaginar-mnezică, este un simbol al transgresării stărilor lăuntrice atât de dificil de exprimat discursiv. De aceea artista optează pentru o expresivitate cromatică asociată unui desen fluid care vorbesc, împreună, despre tăierea clipei în segmente și despre rostogolirile acestora. Ele par atemporale, lipsite de orice dinamică și totuși componente ale unor obiecte evanescente. Dialectica mișcare-nonmișcare este cuibărită în aceste viziuni artistice ce o fenomenalizează în peisaje și ființe supra-realiste.

O întreagă panoplie de afecte regresive se decelează în imaginarul artistei, de la frică la serenitate, de la mânie la exuberanță, de la plâns la râs, fiecare fiind interpretat în tonuri cromatice al căror cifru rămâne personal. În lucrarea „Anonymus”, ilustrare apăsată a angoasei ca surpare existențială, nuanțele neagresive de roz și albastru deschis însoțesc groaza fără să o atenueze, dimpotrivă, semnalizând-o și amplificând-o printr-un limbaj cromatic ce își generează propriile forme. La fel în „Summer”, rozurile inofensive devin amenințătoare în tornada unui asfințit ce se așterne peste câmpul cu maci. De aceea cred că valorile cromatice au un regim special în compozițiile Laurei Herețiu, fiind organic legate de totalitatea formelor prezente în tablou, forme ce se asociază fragmentelor secundei care se rostogolește mereu, mereu, mereu. Iar rostogolirea ei continuă încremenește la un moment dat. Probabil atunci privirea fie se înalță spre cer, printre copaci, fie se mută înspre realitatea neutră. Provocarea aceasta se referă la modul în care timpul poate fi spațializat, adică îmblânzit, domesticit, chiar umanizat. Laura Herețiu se află încă în această luptă pe care o tratează artistic, după rețetele unei estetici care se dovedește a fi vie. 

 

În lucrările mele (subsemnata), selectate din seria „Metafizici digitale”, timpul este suspendat dând posibilitatea spațiului să se absolutizeze pentru a reprezenta conceptele filosofice în gradele lor specifice de abstractizare. Mărturisesc că nu sunt actor în aceste reprezentări - al căror text m-a fascinat întotdeauna de altfel, ci doar un fel de regizor-scenograf-spectator care se plimbă, singur, pe o scenă goală. Este modalitatea mea de a descifra mișcarea gândirii unor filosofi, de-a o urma și de-a mi-o apropria. În acest fel am ajuns la orizontalitatea apei, la circularitatea apeiron-ului sau la triunghiularitatea sufletului. Metoda graficii digitale mi s-a părut cea mai adecvată pentru a reprezenta reprezentări a căror liniaritate domină orice altă plasticitate. Geometria are resurse pentru a mă apropia de concepte, dar se dovedește mai stângace în dorința mea de a reprezenta discursivitatea metafizică. În cazul lui Pascal, de pildă, trestia cugetătoare este o metaforă, asemenea unei judecăți sintetice, nu o abstractizare de tip analitic, ceea ce impune o abordare mai complexă în care geometria, deși necesară, nu este și suficientă. Spațiul, ca element absolut, trebuie să accepte prezența timpului, chiar dacă îl inferiorizează. De aceea, uneori, geometria mea este forțată să intre într-un registru fluid pe care îl asemăn cu judecata sintetică-apriori pe care Kant o valoriza atât de mult.

Expoziția „Et in arte ego” aduce laolaltă sensibilități și interese artistice diferite, gândiri variate, stiluri distincte. Spațiul în care ele evoluează creează o complementaritate originală a spațiilor pe care lucrările le conțin, le reprezintă, le sugerează sau le semnifică. Un prea-plin de bogăție artistică compactat într-o viziune unitară demnă de a fi explorată!

 

 

 

Prof. dr., critic de artă Ana-Irina Iorga