Ion Achițenie, Mihai Moldovanu, Valeriu Șușnea: Expoziția "PROF ARTS", Galeria "Căminul Artei" , București

 

Credit foto: Irina IOSIP

Liviu STĂNILĂ, România

 

Liviu STĂNILĂ,  "Heaven and Earth heritage", culori de apă, 21x29,7 cm

Excellency prize, "Heaven and Earth heritage", China - 2024

 

Ana-Irina IORGA: "Arta și frumusețea ei atemporală"

Arta și frumusețea ei atemporală

 Într-o clădire cu o arhitectură inițială ce reflecta spiritul auster al Moldovei pre-pașoptiste, și cu o alta, supraînălțată după gustul începutului de secol XX, rezultând o construcție echilibrată în eclectismul său temperat, într-un muzeu ce găzduiește opera artistică a lui Ion Irimescu, într-o încăpere ce conține răsfățuri cromatice calde și delicate, este organizată expoziția „Veacul Irimescu”. Titlul este subtil și îndrăzneț prin ambiguitatea sa inteligentă, trimițând atât la punerea în context a operei lui Irimescu, cât și la evidențierea originalității sale stilistice.

Dacă ne orientăm atenția spre contex, Irimescu devine doar o componentă în șirul compact al artiștilor români din perioada secolelor XIX-XX, un urmaș al unora, un precursor al altora, un ucenic al unui maestru, un maestru al unor ucenici. În acest fel lumina cade când într-o parte a explicației operei sale, când în alta, umbrind mereu câte ceva. Din această perspectivă, absolut justificată din punctul de vedere al istoriei artei, opera lui, privită ca proces creator, nu poate fi un întreg cu identitate certă. 

 

Denumirea expoziției ne oferă, însă, și o altă perspecivă, cea a centralității artei lui Ion Irimescu în epoca istorică evocată, o artă ca produs finit, definitivată, desăvârșită, cu o identitate inconfundabilă. Cu această libertate interpretativă pășesc în galeria unde se află câțiva dintre artiștii sacri ai culturii noastre, cu lucrări mai puțin vizitate, poate. Multe din chipurile lor mă privesc atât din pânze cu energii senine cât și din bronzuri cu reflexe calde și moi. Predomină portretele și autoportretele, de parcă aș fi nimerit la o întâlnire neașteptată, cu oameni dragi, pe care nu i-am mai văzut de mult. Dan Hatmanu, de pildă, este prezent cu două autoportrete, tânăr aspirant și artist matur, dar și ca model pentru sculptura lui Ifimie Bârleanu. Autoportretul sculptat al lui Ion Irimiescu întregește galeria portretelor tridimensionale ale lui Eminescu și Ștefan Luchian realizate de Marcel Guguianu, Victor Mihăilescu Craiu de Iftimie Bârleanu, Ștefan Nicolau de Ion Jalea și Marcel Gugianu de Ion Iancuț. O amiciție artistică atât de frumoasă! Tot aici trebuie amintit „Bărbatul cu monoclu” de Cornel Medrea, un chip robust, puternic, interiorizat, „George Enescu” de Dan Covătaru, sever, cufundat în gânduri și muzică, „Maternitatea” lui Iftimie Bârleanu, un dublu-portret ce exprimă una dintre esențele iubirii nepământești, și „Sculptorul” de Ion Irimescu, ectomorf, medieval, celest.

 

 

Portretele, realizate preponderent în ulei, ne prezintă nu doar oameni reali, cu trăirile lor, ci și sufletele celor care i-au privit cu interes, cu înțelegere, cu dragoste și i-au pictat cu măiestrie. Chipurile de femei, tinere sau bătrâne, de un realism plin de sensibilitate, deschid orizonturi umane de mare profunzime. Cele trei portrete semnate de Corneliu Baba, printre care și cel al Jeniței Irimescu, trasează antropologii feminine delicate care ating, în „Portret de femeie”, un subtil nivel al esențializării tristeții. Portretul lui Gheoghe Petrașcu, în linii aspre și ferme, în nuanțe multiple de negru, alb, ocru și roz stins, reprezintă o frântură din viața unei femei care înfruntă viața pieptiș. Cele două tătăroaice cu broboade albe, ale lui Nicolae Tonitza, redate într-o manieră balcic-impresionistă, printr-o complementaritate cromatică între albastru, cu adâncimi verzi și tonuri violet, și vermilion, cu subțirimi de ocru învecinat cu floarea-soarelui, evocă nu doar un timp, ci și un spațiu pierdut. Octav Băncilă este prezent cu o infinită dragoste pentru chipul brăzdat de viață al bătrânei cu broboadă neagră, în care sălășluiește o inteligență lipsită de ostentație și o bucurie tainică. Lucrarea lui Alexandru Ciucurencu, „Fata cu pălărie galbenă”, cu o interesantă perspectivă ușor aeriană, descrie o personalitate puternică ce poartă însemne sociale discrete, la fel ca și „Femeie în fotoliu citind” a lui Pallady, ancorată într-un mediu intelectual, sau „Doamna din fotoliu” a lui Dimitrie Hârlescu, mai frivolă în demimondenitatea ei.

În categoria portretelor de bătrâni atrag atenția, printr-un naturalism apăsat, „Capul de bătrân” al lui Băncilă și, printr-un realism liric, infuzat de empatie și respect, „Părintele Nectarie”, tatăl lui Alexandru Vlahuță, realizat de Nicole Grigorescu.

Ștefan Luchian impresionează printr-o bucolică fată cu căpriță, realizată în uimitoare tonuri de griuri grațioase, care sclipesc ca argintul sau mângâie ca înserarea, la antipod cu „Melancolia” robustă a lui Țuculescu, cu patru ochi într-un albastru sever, dar armonizată cu peisajul puternic al lui Otto Briese care aduce imaginea casei lui Pallady de la Bucium. Totul este întregit de creațiile unor artiști locali ce conturează dinamica unui fundal istoric care valorizează viața culturală românească a veacului trecut. Printre ei Dimitrie Hârlescu, cu peisaje și interioare în stil clasic, sau Gheorghe Anghel, cu o viziune modernă despre amprenta regimului comunist asupra trăirilor personale.

Frumusețea acestei retrospective expoziționale este accentuată de spiritul atemporal care plutește, se strecoară și răzbate prin fiecare expresie, prin fiecare umbră, prin fiecare privire. Și prin fiecare privitor.

Prof. dr. Ana-Irina Iorga, critic de artă

 

Expoziții și vernisaje septembrie - octombrie 2026

 

Geanina Havârneanu: "Arta conceptuală ca emergență cogntivă digitală în viziunea lui Ian Cheng"

Arta conceptuală ca emergență cogntivă digitală în viziunea lui Ian Cheng

Motto: „Arta are menirea să ne tulbure,
iar ştiinţa să ne liniştească.”(Georges Braque)

Drumul spre desăvârșire: perspective psihologice asupra dezvoltării umane

Omul, în calitatea sa de entitate spirituală, se află într-un proces continuu de devenire, orientat către desăvârșire și realizare a propriei entelehii. În psihologie, această tendință a fost explicată prin paradigme succesive privind factorii determinanți ai performanței și succesului uman. Până în anii ’60–’70 ai secolului trecut, succesul era atribuit predominant inteligenței cognitive, cuantificate prin coeficientul de inteligență (IQ). Totuși, existența unor persoane cu performanțe cognitive excepționale, dar cu dificultăți de adaptare și autogestionare (Nexon, Swarovskaya, 2010), a evidențiat limitele acestei perspective și a determinat extinderea conceptului de inteligență.

Cercetările ulterioare au consacrat importanța inteligenței emoționale (EQ), definită prin capacitatea de recunoaștere, înțelegere și reglare a propriilor emoții, precum și prin empatia și înțelegerea emoțiilor celorlalți. Ulterior, literatura de specialitate a evidențiat rolul inteligenței sociale în înțelegerea comportamentelor și intențiilor celorlalți și în construirea relațiilor interpersonale eficiente, ca premisă a integrării și funcționării sociale. În primele decenii ale secolului XXI, interesul cercetării s-a orientat către reziliență, înțeleasă ca resursă fundamentală pentru adaptarea la adversitățile existenței, iar ulterior către inteligența morală și etică, asociată responsabilității, asumării valorilor și deciziilor fundamentate moral, dimensiune considerată favorabilă autorealizării („self-actualization”) descrise de Maslow (1943).

Din perspectiva piramidei trebuințelor (Maslow, 1943), nivelurile inferioare ale dezvoltării sunt susținute de mecanisme neurobiologice primare, coordonate de trunchiul cerebral și paleocortex, implicate în supraviețuire și comportamente instinctive. Atunci când aceste nevoi sunt profund frustrate, individul poate experimenta procese de alienare și dezintegrare a personalității, iar supraviețuirea psihologică depinde de capacitatea de a conferi sens propriei existențe, asumându-și condiția umană asemenea lui Sisif.

Odată cu satisfacerea nevoilor fundamentale, dezvoltarea umană se orientează către identitate, relații, sens și autorealizare, proces susținut de implicarea progresivă a sistemului limbic și a neocortexului, în special a regiunilor prefrontale responsabile de autoreflecție, planificare, creativitate și asumarea valorilor. În această perspectivă, arta devine una dintre formele privilegiate prin care ființa umană transcende imperativele supraviețuirii și transformă experiența existențială în sens, cunoaștere și autorealizare.

Experiența estetică în arta contemporană: reflecție, participare și sens

Arta contemporană reprezintă un amalgam spectaculos de expresii și practici estetice, subsumate unor curente a căror diversitate nu poate fi surprinsă în mod exhaustiv, întrucât acestea variază considerabil în funcție de regiune, cultură și context socio-cultural. Dincolo de această diversitate, formele de expresie artistică actuale sunt unite de un nucleu conceptual comun, definit prin explorarea posibilităților creative oferite de mediul digital și de noile tehnologii, precum realitatea virtuală, realitatea augmentată și inteligența artificială, utilizate pentru dezvoltarea unor modalități inovatoare de creație artistică. Totodată, arta contemporană manifestă un interes constant pentru problematica ecologică și sustenabilitate, urmărind sensibilizarea publicului cu privire la provocările de mediu ale prezentului, precum și pentru activismul civic, prin abordarea unor teme referitoare la inegalitățile sociale, excluziunea, discriminarea sau conflictele generate de idealuri incompatibile cu valorile societății contemporane.

În același timp, practicile specifice artei conceptuale continuă să se dezvolte la confluența dintre actul artistic, performance și experimentul artistic și științific, propunând opere în care ideile, conceptele și reflecțiile filosofice sau psihologice prevalează asupra obiectului artistic în sine. O direcție reprezentativă actuală este arta participativă, în cadrul căreia publicul este implicat direct în procesul de creare sau interpretare a operei, transformând spectatorul dintr-un receptor pasiv într-un participant activ al experienței estetice. Prin dimensiunile sale estetice, cognitive și cathartice, această experiență stimulează procese complexe de autoreflecție introspectivă și exospectivă, retrospectivă și prospectivă, orientând atenția receptorului către teme care fie îl preocupau anterior, fie devin, în urma întâlnirii cu opera de artă, noi subiecte de reflecție.

În această perspectivă, opera de artă contemporană se configurează ca un spațiu al interogației și al cunoașterii, construit pe accente conceptuale, pe rezonanțe psihanalitice și pe o spațio-temporalitate experiențială, uneori de inspirație eliadiană (Eliade, 1969), invitând receptorul la un dialog permanent cu sine, cu alteritatea și cu realitatea aflată într-o permanentă reconfigurare.

Analiza artei contemporane implică, în mod inevitabil, evidențierea actului autoreflexiv, fie el interiorizat și silențios, fie asumat și exprimat explicit, ca mecanism de supraviețuire și de reconfigurare a existenței umane. În acest context, rutina, ritualul, empatia, lumina, căldura și potențarea experienței interioare coexistă cu simbolul, pasiunea și construirea unei atmosfere intențional dinamice, uneori dramatice. Totodată, recursul la elemente primare, esențiale și arhetipale produce o tensiune estetică ce contrastează cu arhitecturile dominante, impunătoare și uneori opresive ale realității sociale, transformând opera de artă într-un spațiu al rezistenței simbolice, al reflecției și al redefinirii condiției umane.

Într-o reflecție asupra modurilor distincte în care oamenii de știință și artiștii se raportează la realitate, Anne-Mie van Kerckhoven susține că diferențele dintre aceste perspective sunt atât de profunde, încât nici omul de știință sau filosoful nu poate vorbi pe deplin despre artă, după cum nici artistul nu poate revendica o înțelegere deplină a științei sau filosofiei (van Kerckhoven, 2005). Cu toate acestea, dincolo de specificul fiecărui domeniu, intenționalitatea artistică și procesele reflexive implicate în receptarea operei de artă converg într-un nucleu comun: sensibilitatea, înțeleasă ca disponibilitate afectivă și cognitivă de a răspunde semnificativ la stimuli. Deși aceste răspunsuri presupun praguri și modalități diferite de receptare, educația estetică și dialogul interdisciplinar pot favoriza dezvoltarea unei metasensibilități, acea capacitatea de a reflecta conștient asupra propriilor experiențe senzoriale, afective și cognitive, integrând perspective multiple într-o înțelegere profundă și nuanțată a realității. O asemenea cunoaștere depășește granițele disciplinare, construind o experiență complexă, în care realitatea este simultan percepută, interpretată și înțeleasă din multiple unghiuri, cu un grad tot mai înalt de rafinare conceptuală.

Ian Cheng sau cum să ajungi de pe culmile speranței pe culmile afirmării

Arta conceptuală practicată de Ian Cheng reprezintă o direcție inovatoare a artei contemporane, situată la intersecția dintre estetică, științele cognitive și tehnologiile digitale. Prin utilizarea simulărilor autonome, a inteligenței artificiale și a sistemelor generative, artistul transformă opera de artă într-un proces dinamic, capabil să evolueze și să producă forme emergente de organizare și semnificație. În această perspectivă, creația artistică nu mai este concepută ca un obiect static, ci ca un ecosistem cognitiv deschis, în care interacțiunea dintre algoritmi, mediu și receptor generează experiențe estetice și reflexive aflate într-o continuă transformare.

La începutul anului 2013, Ian Cheng se simțea în derivă. Avea aproape 30 de ani, avea o diplomă de arte luată la Universitatea din Berkeley și alta în științe cognitive (ce cuprinde hexada filosofie, lingvistică, antropologie, neuroștiințe, inteligență artificială și psihologie) luată la Universitatea din Columbia, dar avea nevoie de o idee, pe care să-și construiască o carieră. Gândindu-se intens la această întrebare într-o după-amiază de iarnă, în cafeneaua cu balcon de la Whole Foods Market de pe Houston Street (Frank, 2021), un loc propice reveriei și revelațiilor, Cheng are acea viziune care modifică total modul său de a percepe realitatea, într-un mod augmentat, metaforic, sincretic, un mod amalgamat ce combină arta și știința pentru a putea crea ceva unic.

Animația narativă alimentată de un motor de jocuri video

Imaginația lui Cheng au vizualizat sisteme complexe, bazate pe comportamente emergente, în care jocul video ar putea să fie motorul de la care să pornească opera sa artistică sincretică.

Interesant este că Cheng creează o animație narativă inspirată parțial de fiica sa (Frank, 2021).

Pornind de la ideea studierii formelor de cercetare artistică multimedia, Cheng înțelege că succesul îl reprezintă medierea percepției multiunghiulare a realității cu reflecția asupra unei realități ce poate fi augmentată prin mijlocirea tehnologiei IT bine stăpânite.

Arta conceptuală ca verigă a performance-ului

În cazul lui Cheng, ideea sa nouă pare să promoveze o artă împachetată în vorbe, multe semnificative, unele manipulatorii, nu neapărat voit sau cu sens dăunător psihicului personalității celui care le ascultă, ci cu scopul de a explica valoarea muncii prestate, care se bazează pe tehnici de realitate augmentată, utilizate în robotică, ce studiază naturalețea mișcărilor umane pentru a o transfera creațiilor sale animate. Această combinație între artă și tehnologie poate fi la îndemâna oricărui IT-ist, cu multă putere de muncă minuțioasă, cu imaginație, pasiune pentru desen și cultură vizuală, tehnică, matematică, literatură, filosofie. Dar...e precum oul lui Columb! Ideea trebuie să rezulte dintr-un proces emergent, deoarece, odată revelată, ea pare accesibilă oricui; totuși, numai cel care reușelte să realizeze saltul creator este capabil să o conceapă și să-i confere existență.

Arta lui Cheng îndeamnă la cunoaștere, te îndeamnă să vezi, să cercetezi, să dorești să citești precum „hoțul de cărți” (Zusak, 2014), ceva...care poate îți va deveni util în diverse situații din viață și poate îți da un alt sens existenței. El te determină să cauți sensul autenticului în cultură, nu cel al unui spirit enciclopedist, căci acesta, în vremurile hipertehnologizate pe care le trăim, nu mai poate fi al hominidului, ci al humanoidului.

Artistul ca parte simbiotică dintr-un întreg angrenaj experimental invizibil

Existența problemelor de deontologie profesională s-a pus dintotdeauna, dar acum mai mult ca oricând. Este posibil oare, privind realist pe axa timpului în trecut, în prezent și în viitor, ca un om talentat, dar fără susținerea unui întreg consorțiu să răzbată atât de bine prin hățișul artei vizuale? În multe din interviurile în care apare Cheng există diferite persoane reale care sunt parte activă din proiectul său. Prin urmare, arta pare a nu mai aparține unui singur individ, ci este o conlucrare simbiotică în care artistul e o componentă a unui amplu experiment invizibil.

Pot exista probleme de etică profesională când intervin aceste structuri atât de complexe care pot interfera cu un psihic fragil, imatur?

Ian Cheng, BOB, Installation view, 2019. Courtesy of the artist, Metis Suns, and Galdstone Gallery, London.

În primăvara anului 2018, Serpentine Gallery a invitat publicul la prima întâlnire cu o lucrare de artă vivantă numită BOB, acronimul pentru „Bag of Beliefs”.

Lucrarea sa de artă e un compozit hibrid, ce utilizează efecte ale intentionalității artistului, dar și modalități de interacțiune cu spectatorul, ca o nouă practică artistică ce se bazează pe cercetare. Acest personaj cu viață proprie, BOB, poate să devină „interesat de tine, să te iubească, să te urască, să te confunde cu altcineva, să învețe de la tine sau să te ignore. Și tu, la rândul tău, poți influența permanent comportamentul, convingerile și viața emoțională a unui BOB” (Serpentine Gallery, 2018). Această reciprocitate transformă spectatorul dintr-un simplu observator într-un participant activ la evoluția operei, dar și a sa, experiența estetică fiind construită prin interacțiunea dintre om și sistemul artificial.

Astfel, creația lui Cheng combină programarea animațiilor interactive în aplicații multimedia complexe cu robotica și studiul mișcărilor fine ale hominizilor pentru a le transfera humanoizilor (precum BOB). Dinamica vizuală creată de el, bazată pe generarea unor videograme simulate de el și „desăvârșite” de cel ce joacă jocul, conduc la analiza condiției umane în condiții extreme ale existenței intruzive ale unor inteligențe artificiale autogenerative. Acestea sunt probleme complexe pe care Cheng le propune ca subiecte ale creațiilor sale.

Un aspect care suscită o reflecție critică asupra proiectului BOB (Bag of Beliefs), așa cum este prezentat de Serpentine, privește raportul dintre experiența artistică, cercetarea asupra cogniției și responsabilitatea etică față de participant. Dacă lucrarea este concepută, în intenția declarată a artistului, ca o „sală de sport neurologică”, în care spectatorii sunt invitați să experimenteze confuzia, anxietatea și disonanța cognitivă asociate schimbării, se ridică întrebarea în ce măsură publicul este informat că participă la o experiență artistică ce urmărește producerea deliberată a unor stări psihologice. În acest context, devin relevante câteva întrebări de ordin etic: în ce măsură participanții au fost informați asupra naturii experienței, asupra obiectivelor acesteia și asupra eventualelor consecințe psihologice? Au existat proceduri de consimțământ informat sau evaluări sistematice ale impactului asupra publicului?

Aceste întrebări nu echivalează cu afirmația că proiectul lui Ian Cheng constituie un experiment psihologic în sensul metodologic al termenului și nici că ar produce efecte psihologice nocive. Ele exprimă însă necesitatea delimitării dintre experiența artistică și cercetarea asupra comportamentului uman, delimitare devenită esențială după controversele generate de experimente clasice din psihologie, precum Stanford Prison Experiment (Zimbardo, 2007), care au contribuit la consolidarea standardelor contemporane privind consimțământul informat și protecția participanților. Din această perspectivă, metafora „sălii de sport neurologice” poate fi interpretată ca o invitație la antrenarea flexibilității cognitive și emoționale, dar ea reclamă, totodată, o reflecție asupra limitelor etice ale intervențiilor artistice care urmăresc influențarea deliberată a experienței psihologice a spectatorului.

Între artă și catharsis

Ideea în sine concepută de Cheng este surprinzătoare și bine realizată.

Designul, deși aspru, brutal și lipsit de calități afective, este expresia unui desen tehnic arhitectural, care generează ulterior o lucrare abstractă.

Spre deosebire de operele de artă tradiționale, în care sensul este transmis prin reprezentare și contemplare, BOB își construiește semnificația prin interacțiunea continuă cu spectatorul. Experiența estetică nu este dată exclusiv de imaginea digitală sau de intenția artistului, ci de relația dinamică dintre participant și sistemul autonom, care generează reacții imprevizibile și modifică permanent parcursul experienței. În acest context, teoria afectului oferă un cadru relevant pentru înțelegerea modului în care BOB depășește statutul unei simple reprezentări digitale și funcționează ca un agent capabil să genereze relații afective (Massumi, 2002).

Caracterul dinamic al relației dintre spectator și sistemul autonom-BOB, replică un sistem rizomatic, rizomul fiind o rețea fără centru, în care orice punct poate fi conectat cu oricare altul. Comportamentul sistemului nu urmează un scenariu prestabilit, ci se dezvoltă prin interacțiuni continue cu spectatorii și contextul expozițional. Participanții se transformă prin interacțiunea cu BOB, afectând și fiind afectat de „joc” cu o intensitate care modifică puterea de acțiune (Deleuze, Guattari, 1987) și precede conștientizarea emoțională și verbalizarea emoției (Massumi, 2002).

Reacțiile algoritmului generează în spectator stări de anticipare, curiozitate sau incertitudine înainte ca acestea să fie interpretate conștient, demonstrând că dimensiunea afectivă a operei rezultă din dinamica relației dintre corpul uman și inteligența artificială. Astfel, experiența spectatorului nu este determinată exclusiv de aspectul vizual al lucrării, ci de interacțiunea continuă cu un sistem autonom care răspunde, învață și își modifică comportamentul. Faptul că BOB poate manifesta interes, afecțiune, ostilitate sau indiferență nu implică existența unor emoții autentice în sens uman, ci produce în spectator senzația unei reciprocități și a unei prezențe vii. Afectul apare tocmai din această incertitudine: privitorul nu mai contemplă pasiv un obiect artistic, ci intră într-o relație dinamică cu o entitate ale cărei reacții sunt imprevizibile și evolutive. Interesul artistic nu constă în iluzia că BOB posedă conștiință sau sentimente, ci în modul în care sistemul generează răspunsuri suficient de complexe pentru a determina spectatorul să stabilească o relație emoțională cu acesta.

De asemenea, este remarcabil discursul artistului, ca parte de promovare a lucrării artistice, observându-se reale calități în structurarea argumentației, în analiza pertinentă asupra viziunii creațiilor personajelor sale și în intențiile educaționale din structura de gaming propusă. Publicul poate interveni prin aplicația BOB Shrine, oferindu-i obiecte și mesaje cu rol de „înțelepciune parentală”, care îi influențează sistemul de credințe și traseul dezvoltării. Prin această interacțiune, participantul experimentează în mod direct conceptul de „worlding”, înțeles ca proces de construire și reconfigurare continuă a unei lumi prin experiență, relații și acumularea de credințe. Interacțiunea produce fenomene precum empatia, atașamentul, curiozitatea sau chiar frustrarea, demonstrând că afectul poate apărea și în raport cu agenți artificiali capabili să simuleze autonomie și adaptabilitate. În acest sens, opera nu mai este un obiect finit, ci un proces relațional în care sensul și experiența afectivă se construiesc în timp, prin schimbul continuu dintre sistem și participant.

În cazul artei angajate, dimensiunea cathartică ar trebui să se manifeste cu prioritate asupra receptorului, participant activ la experiența artistică, și abia apoi asupra creatorului. Deși actul creației poate constitui pentru artist o modalitate de elaborare și sublimare a propriilor conflicte sau preocupări existențiale, responsabilitatea etică a acestuia presupune evaluarea atentă a efectelor pe care intervenția artistică le poate avea asupra celor implicați în experiența estetică. Angajarea artistică nu poate ignora vulnerabilitățile psihologice ale participantului și nici impactul pe care opera îl poate exercita asupra modului în care acesta percepe, interpretează și integrează experiența trăită.

În această perspectivă, arta este chemată să depășească funcția exclusiv expresivă, constituindu-se într-un spațiu de reflecție și susținere a echilibrului interior. Prin capacitatea sa de a suscita experiențe afective și cognitive profunde, ea poate deveni un cadru în care individul își confruntă propriile neliniști, își restructurează semnificațiile existențiale și descoperă noi resurse interioare de înțelegere și adaptare.

Nu consider că arta trebuie identificată cu un demers terapeutic, deoarece aceasta aparține unui alt domeniu de competență. În schimb, cred că una dintre cele mai înalte vocații ale artei este aceea de a crea condițiile unei experiențe transformatoare, capabile să apropie atât creatorul, cât și receptorul de adevăr, de sens și, pentru cel care își asumă o perspectivă spirituală, de Divinitate.

 

Geanina Havârneanu

Bibliografie
- Serpentine Gallery, „Cheng, Ian. Installation view, BOB”, Photograph by Hugo Glendinning, - Serpentine Gallery, London, Exhibition held March 6–April 22, 2018.

- Deleuze, Gilles, Guattari, Félix (1987), „A Thousand Plateaus: Capitalism and Schizophrenia”, (B. - Massumi, Trans.), University of Minnesota Press, (Original work published 1980).

- Eliade, Mircea, „La țigănci”, București: Editura pentru Literatură, 1969.
- van Kerckhoven, Anne-Mie, „Awareness triggers”, In Mika Hannula, ‎Juha Suoranta, ‎Tere Vadén, „Artistic Research: Theories, Methods and Practices”, Academy of Fine Arts, 2005.
- Maslow, Abraham H., „A Theory of Human Motivation”, Psychological Review 50 (4): 370–396, 1943.
- Massumi, Brian, „Parables for the Virtual: Movement, Affect, Sensation”, Duke University Press, 2002.
- Nexon, Marc, Swarovskaya, Katia, „Le génie qui s'est retiré du monde”, Le Point, 30 September, 2010, pp. 74–77.
- Paparella, Maxwell, „Behavior Conditioner: The Narrative Imagination of Ian Cheng.” Art Papers 46, nr. 3 (Spring), 2023.
- Pessoa, Fernando, „The Book of Disquiet. The inscrutability of the universe is quite enough for us to think about”, 2019.
- Frank, Rose, „Very personal computing: In artist's new work, A.I. meets fatherhood”, The New York Times, August 27, 2021.
- Zusak, Markus, „Hoțul de cărți. Curaj mai presus de cuvinte”, Editura Rao, 2014.
- Zimbardo, Philip G. (2007). „The Lucifer Effect: Understanding How Good People Turn Evil”, New York: Random House.

 

 

Gabriel RUSU, România: "Caravana", Premiul special "Musa Gümüs", Turcia

 

Premiul special "Musa Gümüs"

The 10th Alanya International Cartoon Competition - Turcia, 2026

Gabriel RUSU, "Caravana", acuarele pe carton, 29,7 x 42 cm

Irina IOSIP: "Criza apei, criza climatică, criza economică, criza socială dar, mai ales, criza de conștiință a omului contemporan"

 

Criza apei, criza climatică, criza economică, criza socială dar, mai ales, criza de conștiință a omului contemporan

 

"Peștele de la cap..."

Criza apei și aerului, criza climatică

Strategiile locale de mediu privind regimul apelor nu au efectele scontate pe termen lung. Cândva, undeva în lume lucrurile nu mai funcționează și, în urma unor acțiuni precum ape stocate de unii sau deviate de alții, provocarea intemperiilor sau îndepărtarea acestora, se rupe echilibrul, pentru restabilirea căruia natura reacționează. Acest lucru evidențiază lipsa conștiinței umane comune, lipsa gândirii la unison asupra binelui general. Sună cunoscut? Sigur, este greu să mulțumești și să convingi pe toată lumea în același timp, asupra acțiunilor și metodelor necesare, mai ales că sunt multe cauze care concură la situația actuală privind schimbările climatice din ultima perioadă și toate trebuie luate în calcul.

 

Aerul a fost contaminat cu diverse substanțe (dintre care unele s-au dovedit a fi nocive pentru viața de pe Pământ; de exemplu, pentru a se reface stratul de protector de ozon al Terrei s-au înlocuit anumite substanțe cu altele care generează acidul trifluoroacetic -TFA, o substanță practic cu durată nelimitată de viață, care afectează negativ în multe feluri ecosistemele, dimensiunea acestora nefiind încă măsurată) și metale sau microplastice iar acum, se dezlănțuie un lanț de efecte negative dintre care: temperaturi extreme și schimbări bruște de vreme, schimbări de direcție a curenților marini, afectarea florei și faunei marine, modificări ale regimului precipitațiilor și afectarea sănătății oamenilor și chiar capacitatea acestora de reproducere. 

Războaiele în derulare, de tip convențional, produc poluare și modificări ale mediului (poluarea cu substanțe toxice a aerului, apei și solului) și ale vieții sociale - implicând schimbări succesive în echilibrul inițial iar cele neconvenționale - chimice, electronice, psihotronice sau cibernertice și informaționale (mult mai ascunse și de cele mai multe ori foarte greu de depistat) afectează în multe feluri natura (fenomene climatice extreme nenaturale, unde electronice perturbatoare a activităților și sănătății umane etc.), cât  și oamenii, fizic și psihic.

Criza socială

Nesiguranța economică și socială, teama în privința stabilității mediului și menținerea sănătății sunt principalele preocupări ale maselor largi, pentru prezent și viitor, indiferent de zona geografică și chiar de nivelul de dezvoltare al societăților din care acestea fac parte. Frica și lipsa de informare sau dezinformarea conduc la decizii greșite și instabilitate socială și, eventual, politică.

Numai în ultimele săptămâni, mesaje distribuite în social media de "boți" sau "hoți informaționali"  au declanșat o adevărată isterie în rândul oamenilor aflați în mare dificultate: zeci de mii de marocani, adulți, tineri și chiar copii, au încercat cu disperare emigrarea în Spania, în urma unor informații care s-au dovedit a fi false. Unele încercări au dus la deces. Oameni aflați deja într-o stare precară economică și psihică au fost aruncați într-o stare și mai dificilă. În urma întoarcerii forțate în țara lor, disperarea și frustrarea au atins cote maxime, iar de aici la un conflict social nu mai este mult. Fie el experiment social, fie provocare spre escaladarea unor conflicte deschizătoare de noi piețe de desfacere a dispozitivelor de securitate, a armamentului sau a "know how"-lui specific, rezultatele la nivelul societății umane este la fel de dăunător.

Black out-uruile recente, din Spania, Portugalia sau Franța, care au restrâns accesul la resursele esențiale asigurate în cadrul societăților dezvoltate, precum curentul electric și apa, respectiv facilitățile oferite de acestea, au provocat ample mișcări sociale. Prezentul nesigur și viitorul și mai nesigur sunt cauzele unor comportamente schimbate în societate, asemănătoare cu lupta pentru supraviețuire. Dacă efectele se văd, cauzele directe asemenea, scopurile creerii acestor evenimente rămân adesea în umbră.

Criza de conștiință a omului contemporan - criză de sistem

Toate au legătură în natura care funcționează ca un sistem, în el fiind integrat și omul. Dacă acesta nu gândește în perspectivă și nu ia deciziile echilibrat pentru binele prezent și viitor al întregului sistem, atunci efectele negative vin pe rând, apoi în cascadă și, posibil, fără posibilitate de predicție și corecție. 

"Efectul fluturelui", definind o lege a haosului, spune că o mică bătaie din aripi a unui fluture într-o zonă obscură de pe Terra, poate provoca, la un moment dat, printr-un lanț de consecințe, efecte importante în orice alt loc, oricât de îndepărtat ar fi de primul. În consecință, dacă s-ar cunoaște cu exactitate starea inițială a sistemului, atunci s-ar putea gândi cu predictibilitate consecințele oricărei modificări față de starea inițială a acestuia.

Desigur, este imposibil a se ști totul despre toate, chiar și cu ajutorul AI, pentru a se putea prevedea viitorul mediului și resurselor esențiale precum apa și aerul, dar consecințele anumitor acțiuni au fost verificate în timpul istoric și, privind efectele negative ce pot apărea astăzi sau mâine din cauza unor acțiuni trecute, unii ori nu vrem să le gândim/recunoaștem ori urmărim ca ele să se producă și să profităm de situație, oricare dintre situații indicând o lipsă de conștiință a omului contemporan, respectiv o criză de sistem a civilizației actuale.

Irina IOSIP

Liviu STĂNILĂ, România

 

 "Master of Caricature" Prize, Plovdiv- Bulgaria, 2023

 

Liviu STĂNILĂ, "Without words", culori de apă, 21x29,7 cm

 

 

Ana-Irina IORGA: "485 de ani de la pictarea frescelor exterioare ale bisericii Mânăstirii Rășca"

 

485 de ani de la pictarea frescelor exterioare ale bisericii Mânăstirii Rășca

 

Insuficient cunoscută și apreciată în cultura actuală, Mânăstirea Râșca din județul Suceava - care a găzduit, de-a lungul timpului, și un spital militar și o închisoare politică post-pașoptistă - se află în seria creațiilor religioase moldovenești din secolul al XVI-lea, iar prin pictura sa exterioară - în lista scurtă a realizărilor artistico-duhovnicești ale Domnitorului Petru Rareș, unul dintre cei mai interesanți voievozi ai Moldovei. El este cel care „a ctitorit”, pentru a forța puțin din punct de vedere lingvistic, conceptul de zugrăvire a pereților exteriori ai bisericilor. Chiar dacă este plauzibil să fi fost marcat și, conform înțelegerii noastre de astăzi, influențat, de pictura exterioară, doar pe peretele de vest al bisericii Înălțarea Sfintei Cruci de la Pătrăuți, din 1487, ridicată de tatăl său Ștefan cel Mare și Sfânt, chiar dacă a fost inspirat de dialogurile și de ierurgiile vărului său Mitropolitul Grigore Roșca, Petru Rareș rămâne autorul prin excelență al bisericilor cu ziduri exterioare pictate, prin care se revarsă în lume, ca într-o liturghie cosmică, tainele sacre ce se oficiază înăuntru. El este cel care a relativizat diferența dintre interiorul și exteriorul lăcașului de cult, dintre vechiul popor ales și noul popor binecredincios, subliniind unitatea și continuitatea lor. Acest lucru consonează cu textul evanghelic în care se spune că la răstignire „ ... îndată, perdeaua Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat”, în sensul în care moartea lui Hristos nu este definitivă, ci este urmată de învierea Lui. Așa cum moartea Sa nu poate fi separată de înviere, nici învierea de moartea pe cruce, tot așa nici ceea ce se petrece în biserică, lucrarea Duhului Sfânt de transformare a pâinii și a vinului în Trupul și Sângele Mântuitorului, nu poate fi separat de ceea ce se petrece înafara ei, lucrarea omului de cultivare a grâului și a viței-de-vie, de coacere a pâinii și de zdrobire a strugurilor; și invers. Darurile lui Hristos pentru om sunt în legătură cu darurile omului pentru El. Comuniunea continuă dintre El și oameni, dintre oameni și El, este afirmată puternic și răspicat de ieșirea picturii din biserică lume și în timp.

 

Dincolo de umbra tatălui și de spiritul vărului său, Petru Rareș se află sub suflarea Duhului Sfânt. Toți trei sunt luminați de haruri minunate care i-au împresurat în ceea ce aș numi „nevăzutul monahism voievodal”. Chiar dacă Grigore Roșca nu a fost conducător politic și nici militar, așa ca ceilalți doi, locul lui este tot aici, pentru că a fost un conducător spiritual din aluatul rar al „politicienilor și militarilor” capadocieni, asemenea Sf. Grigorie de Nazians, de pildă.

Frescele exterioare ale bisericilor rareșiene nu se adresează doar neștiutorilor de carte, așa cum deseori se tot spune, sau neștiutorilor în general. Ele se adresează, mai ales, celor care știu și care vor să fie în perimetrul a ceea ce știu. Știu despre Împărăția Cerurilor și vor să fie acolo. Privind zidurile, află că Împărăția este, de fapt, chiar aici și chiar acum, în ograda bisericii, în chilii, în trapeză, în drumul sau în pădurea din apropiere - ca o pre-trăire nedesăvârșită, e adevărat, a ceea ce urmează să fie desăvârșit. Judecata de Apoi, ca și Scara Raiului, sunt permanent prezente atât pe zidul bisericii, cât și în inima celui care stăruie spre mântuire, la fel ca și isihasta rugăciune a inimii. Ea este rostită nu numai de călugări, ci și de mireni. De aceea se poate spune că lucrarea lui Petru Rareș este o lucrare isihastă, care, asemenea rugăciunii, se naște în inimă, dar se continuă în faptă. Ambivalența interior-exterior este prezentă aici sub mai multe forme, în mai multe grade de profunzime a trăirii și a făptuirii.

Biserica Sf. Nicolae din Râșca, ctitorită de Petru Rareș în anul 1541, a fost restaurată anul acesta, acoperișul fiind înlocuit, iar pictura exterioară, cea care a supraviețuit parțial, curățată și recondiționată. Este vorba despre zidul de sud al naosului, cu Judecata de Apoi, și al absidei, cu Scara Raiului. De asemenea, pe peretele sudic al pronaosului, au fost readuse la lumină cele patru picturi ale unor monahi, poate stareți ai mânăstirii. Ceilalți pereți exteriori și-au pierdut picturile, rămânând vagi umbre de culoare.

Cromatica picturii exterioare de la Râșca se caracterizează printr-un odihnitor echilibru între trei culori principale, vibrate atât de mâna zugravului cât și de dinamica intemperiilor seculare: albastrul-gri închis al fondului ceresc, roșul intens al râului de foc și al veșmintelor și galbenul saturat al aurei tuturor sfinților. Pe peretele absidei, de pildă, scara raiului, plină de dramatism duhovnicesc și existențial, se profilează pe un albastru tensionat, mult intensificat, comparativ cu celelalte compoziții. Paralel cu scara pe care urcă credincioșii, se află alte două „scări” reprezentate de îngerii care îi însoțesc, ordonați succesiv, în efortul lor de a-i ajuta să ajungă sus, acolo unde, printr-o poartă deschisă, Dumnezeu le iese în întâmpinare cu mâna întinsă. Aceeași mână întinsă pe care o găsim și în reprezentarea Coborârii la iad, cu care îl trage și îl ridică pe Adam din stricăciune. Această imagine, văzută de departe, nu-i așa că poate naște gândul stăruinței de a ajunge în rai? al rugăciunii către Hristos? către Maica Domnului? către sfântul nostru înger păzitor de care am uitat?

Judecata de Apoi se desfășoară pe tot peretele naosului care este, cumva, segmentat de fereastra cu o arcadă supraînălțată adăugată, cel mai probabil, ulterior. Ținând cont de prezența inițială a ferestrei, compoziția împarte spațiul orizontal în două: în dreapta se află cei care vor intra la judecată, de oriunde vor fi fiind ei, din aer, din apă, de pe pământ, iar în stânga cei care sunt cântăriți și, mai departe, dincolo de fereastră, cei care au intrat deja în Împărărție.

 

Totodată, această scenă este structurată și vertical în patru registre paralele ce contrastează pe linie orizontală: instanța judecătorească, unitară, formată din Dreptul Judecător, aflat într-o reprezentare Deisis, și cei 12 apostoli; registrul al doilea cu cetele de sus ale sfinților, în stânga imaginii, față în față cu cele ale necredincioșilor, despărțiți de tronul Etimasiei pe lângă care curge, ca o șuviță de izvor, râul de foc al iubirii lui Dumnezeu; în registrul al treilea, distanța dintre sfinți și necredincioși este și mai mare, ea fiind marcată de lățirea râului devenit foc chinuitor al necredinței și neiubirii lui Hristos; între aceștia este plasată scena cântăririi sufletului. În registrul inferior, lățimea răului este maximă, el devenind deja iad și loc al monstruosului Leviatan, și separă cetateaîn care se află Maica Domnului și adunarea tuturor credincioșilor, de întreaga creație care va fi prezentă la învierea de obște.

Râul de foc, ca o axă a lumii ce leagă istoria de veșnicie, are, așadar, alcătuiri și înfățișări diferite, în funcție de cel care îl privește și de modul în care se poziționează ființial față de el. Traversând primele două registre de sus, râul este subțire, plăcut ochiului, cu o structură de frânghie răsucită, ca iubirea atotputernică și atotțiitoare a lui Dumnezeu. El este aici semnul Pantocratorului. Ajungând în dreptul cântăririi sufletului, acolo unde începe să se lățească, îi învolburează pe păcătoși, ca într-o nouă mare roșie. Se poate observa un om care se ține strâns de valurile apelor ce se desfac asemenea firelor dintr-o frânghie care își slăbește strânsoarea. Poate fi anatemizatul Arie? Sau poate alt rău-credincios? În partea de jos, râul devine foc al iadului, loc al suferinței fără leac, al poziționării implacabile în punctul cel mai îndepărtat de Creator.

Dacă citim scena de sus în jos, chiar în mijloc, în registrul superior, Iisus Hristos, cu haină roșie de Judecător, cu picioarele pe serafimii înaripați și înconjurat de Maica Domnului, de Sf. Ioan Botezătorul și de sfinții îngeri, are brațele deschise. De sub tronul Său izvorăște râul de foc, subțire ca un pârâiaș. Palma Sa stângă, îndreptată spre cei care nu au trecut râul de foc, este orientată în jos, în timp ce palma dreaptă, îndreptată spre cei din rai, este orientată în sus, cu semnul binecuvântării. Prezenți la judecată sunt, de o parte și de alta, cei 12 apostoli în nourii aurii ai nimburilor sfințeniei lor.

Sub Dreptul Judecător se află tronul Etimahiei, înconjurat de linia roșie a râului despărțitor. Sub acesta este scena cântăririi sufletului, care este disputat de trei îngeri și trei diavoli. Cel mai mare dintre îngeri este Arhanghelul Mihail. În registrul inferior al acestei narațiuni este reprezentat, într-un chenar roșu, oarecum stângaci, regele David cântând la psaltire, înconjurat de mai multe suflete aflate în diferite momente ale drumului lor existențial. Într-un alt chenar pare a fi scena morții omului, a oricărui om, momentul în care îngerul vine să ia sufletul.

Dacă citim această secțiune de jos în sus, vedem dinamica sufletului după moarte și sensul acestei dinamici: tot ceea ce se va întâmpla este rezultatul libertății noastre. Unii aleg liber anumite lucruri și se plasează „de-a stânga”, alții aleg altceva, plasându-se „de-a dreapta”. Nu-i așa că văzută de departe, de cei care trec pe drum sau își fac treburile zilnice prin preajmă, Judecata de obște poate înfricoșa? că poate îngrozi sufletul trezindu-l din somnul vrăjit al lumii imediate, dar evanescente? că poate pune întrebări intelectului autosuficient? că poate cutremura gândirea plină de sine? că poate naște gândul „Și eu unde sunt?”. Ne vine în minte concluzia lui Aristotel că cea mai mare filosofie este gândul la moarte, dar și pariul pascalian și una din laturile dilemei omului modern: dar dacă am pariat că nu există Dumnezeu și El totuși există? Ce va fi atunci? Nu-i așa că vom pierde totul?

În conceptul zidurilor pictate se găsește această atenționare imperativă, percepută deseori ca înfricoșătoare, adresată tuturor, mereu, indiferent de cât de aproape sau de departe sunt. Depinde doar de om cum se va prezenta în fața Judecătorului, pentru că iubirea Lui este fără margini, pentru că bucuria Lui este raiul, iar tristețea Lui este iadul. Din această perspectivă, scena Judecății poate fi înțeleasă și ca un portret al lui Hrisots. El este iubire absolută coborâtă în lume, unde îmbracă forma bucuriei și a tristeții. El însuși este o singură persoană, o singură iubire, dar cu două naturi, cea dumnezeiască a bucuriei neștirbite și cea omenească a tristeții.

Revenind la lectura pe orizontală, dincolo de fereastra cu arcadă, în registrele de sus sunt ordonate cetele sfinților. În registrul inferior, într-un spațiu distinct, ca un zid de apărare a cărei metaforă teologică și este, de altfel, stă Maica Domnului pe tron, alături de trei sfinți, înconjurați de copaci ale căror forme și culori simbolizează frumusețea raiului. În spatele lor, Mântuitorul, cu crucea în mână, se uită trist dincolo, către partea dreaptă a ansamblului, acolo unde este iadul și păcătoșii care nu au vrut să se întoarcă la Creatorul lor. Raiul este, așadar, locul în care frumusețea și fericirea sunt legate de jertfa mântuitoare a lui Hristos pe care, cei care ajung acolo, o îmbrățișează folosind-o întocmai ca bolnavii care știu că au nevoie de doctor. Intrarea în rai este păzită, de la izgonirea lui Adam până astăzi, de serafimii cu șase aripi de foc.

Întâlnirea peretelui absidei cu cel al naosului descrie acea realitate care îngrozește cel mai mult: iadul sau absența lui Dumnezeu. Pe absidă el este reprezentat ca o gură căscată a unui monstru marin care îi înghite pe cei care cad de pe scară, iar pe naos ca un foc veșnic în care Leviatanul, de această dată reprezentat în întregime, cu gura căscată, purtând în spate duhul cel rău înarmat cu o suliță mare, îi așteaptă pe cei care cad de la cântărirea sufletului.

Fresca exterioară a peretelui de sud îmbină frumusețea artistică cu profunzimea teologică. Caracterul ei imperativ provine din înfățișarea legăturii de cauzalitate dintre poruncile lui Dumnezeu și consecințele ei, respectiv alegerile noastre libere și consecințele lor. Limbajul artistic este strâns legat de cel teologic, exprimând ceea ce este nevăzut, dar simțit, ceea ce încă nu a venit pentru unii dintre noi, dar știm că va veni, ceea ce nu putem rosti - din frică, din neștiință, din spaimă, dar intuim că există, ceea ce nu am făcut încă, dar mai avem încă timp să facem. Cum să facem? Intrând în biserică, acolo unde răul se transformă în bine, păcatul este transfigurat în virtute, iar timpul devine eternitate.

Pictura exterioară concepută de Petru Rareș, inclusiv aici, la Râșca, este o formă de a lupta împotriva uitării vieții noastre veșnice și, totodată, o chemare responsabilă la aceasta, o trezire din mrejele onirice ale lumii, o reintrare în puterea libertății noastre. Drumul nostru după moarte este urmarea directă a hotărârii pe care o luăm, în fiecare clipă, cu privire la distanța pe care o punem între noi și Dumnezeu, ar spune Petru Rareș și meșterii lui zugravi.

Prof. dr. Ana-Irina Iorga, critic de artă

text și imagini

 

Bienala Națională a Artelor Textile Timișoara (BNATT), Ediția I, 2026, Timișoara

Bienala Națională a Artelor Textile Timișoara (BNATT), 

Ediția I, 2026 (12.10.2026 – 20.11. 2026)

Invitație – Regulament

Bienala Națională a Artelor Textile Timișoara (BNATT), Ediția I, 2026

(12.10.2026 – 20.11. 2026)

 Vă invităm să participați la Bienala Națională a Artelor Textile Timișoara (BNATT), Editia I, care se adresează artiștilor plastici membrii ai Uniunii Artiștilor Plastici din România. Prima ediție din acest an va cuprinde lucrări din categoria artelor textile din materiale tradiționale și neconvenționale bi și tridimensionale, realizate în tehnici tradiționale și tehnici noi inovative.
Perioada expozițională este cuprinsă în intervalul 12.10.2026 – 20.11.2026.
1. Înscrierile se vor face online în perioada 01.07- 25.09.2026 prin completarea formularului de participare și atașarea unei fotografii a lucrării propuse pentru expoziție (fotografia separat de formular). Imaginea (fotografia) lucrării se va denumi după cum urmează:
Nume prenume _Titlul lucrării_Tehnica_Dimensiuni_Anul realizării
2. Fiecare artist poate participa cu 1 lucrare .
3. Dimensiuni până la 1m – (100 cm) maxim.
4. Lucrările vor avea sistemul de prindere adecvat în funcție de tipologia lucrarii.
5.Lucrările vor fi prevăzute cu etichetă care prevede datele din formular.
6.Autorii cu lucrările acceptate, vor fi anunțați prin e-mailul uaptimisoara@gmail.com în perioada 29.09.2026- 30.09.2026.
7. Jurizarea va avea loc in data de 28.09.2026.
8.Taxa de participare de 150 lei se va trimite în contul UAPT : RO40RNCB0249049254190001, după jurizarea lucrărilor de către comisia de specialitate. Dovada de plată, OP-ul, se va trimite prin e-mailul uaptimisoara@gmail.com 

9.Vernisajul Bienalei Naționale a Artelor Textile Timișoara, se organizează în perioada 12.10.2026 – 20.11. 2026 la Galeria Park a filialei Timișoara UAP din România, Str. George Enescu, nr. 1., localitatea Timișoara, cod poștal 300022. 

10. Expedierea lucrărilor: Se va face în perioada 01.10.2026 – 08.10.2026, prin curierat (exclus posta), la adresa Str. George Enescu, nr. 1., localitatea Timișoara, cod poștal 300022, cu mențiunea: Sediul UAP filiala Timișoara, orar 10-15.
Contact : Nadejda Istratii, telefon 0746 223 791 sau 0771 637 388.
11. Lucrările vor fi ambalate corespunzător, astfel încât să fie protejate împotriva deteriorărilor pe durata transportului.
12. Lucrările vor fi returnate prin curierat în luna decembrie 2026, după închiderea expoziției, cu plata transportului la destinație (la domiciliul autorului).
Organizatorii nu își asumă răspunderea pentru eventualele deteriorări sau pierderi survenite în timpul transportului; responsabilitatea revine exclusiv firmei de curierat și autorului.
Lucrările înscrise în expoziție nu pot fi retrase înainte de încheierea acesteia. Vă rugăm să respectați prevederile prezentului regulament pentru a asigura participarea și expunerea lucrărilor dumneavoastră în cadrul expoziției.

Curatori:
Prof.univ.dr. Daniela Consantin
Președinte UAPR filiala Timisoara, 0722 606 764
Conf.univ.dr.habil. Hedy M-Kiss
Membru UAPR filiala Timisoara,  0720 311 758

Marinela RUSU: " CONTEMPLARE ȘI RAFINAMENT CROMATIC - PICTURA ARTISTULUI IEȘEAN PETRICĂ SÎNCU"

CONTEMPLARE ȘI RAFINAMENT CROMATIC

- PICTURA ARTISTULUI IEȘEAN PETRICĂ SÎNCU

 

 

Artistul ieșean Petrică Sîncu, urmând un traseu al atașamentului față de artă, încă de foarte devreme în viață, este azi un promotor activ al creațiilor pline de culoare, de conținut emoțional și sufletesc, care atrag întotdeauna publicul, nu doar pentru a admira dar și, constant, pentru a achiziționa picturile sale. Atracția față de creațiile sale i-au adus faimă și recunoaștere: a realizat numeroase expoziții personale în țară și străinătate (Spania, Israel) și a participat la nenumărate expoziții de grup, realizate pe tărâmuri naționale dar și internaționale. La acestea se adaugă numeroase premii, prin care valoarea sa artistică este recunoscută. Dorința sa continuă de perfecționare i-a marcat traseul artistic prin participarea la numeroase Tabele de Creație și Documentare, de la cele din Paris și Sevres, până la întâlnirile de creație din România: Botoșani, Galați, Piatra Neamț etc.

Ceea ce este uimitor și poate este un semn distinct al creației artistului Petrică Sîncu, este faptul că tablourile sale se regăsesc în colecții particulare aproape pe tot mapamondul: Canada, Franța, Australia, Egipt, Italia, Anglia, Israel și multe altele. Acest aspect specific al artei pictorului Petrică Sîncu, vorbește de la sine despre deschiderea sa către gusturile publicului iubitor de artă, rezonanța prietenoasă a picturilor sale cu efect de relaxare și regăsire de sine, asupra privitorului.

Amintind de Școala de la Barbizon, un stupar al expresionismului clasic, prin reprezentanți precum Theodore Rousseau, J. B. Corot sau Paul Cezanne, artistul vizual Petrică Sincu, reiterează temele legate de natură, de armonia spațiilor mici, închise sau deschise, a peisajelor sau a scenelor urbane de altă dată. Regăsim în pictura artistului, această influență a unui impresionism clasic, inspirat, la noi, de Ștefan Luchian, supranumit și „poetul plastic al florilor” sau de Ion Andreescu. Artistul ieșean este un observator atent al proporțiilor, al umbrelor și luminilor, ca și cum, ar filtra realitatea prin propriul suflet, de fapt, căutându-și propriul loc de repaus și regăsire de sine.

Expoziția prezentă pe simeze, la Galeria ”Cupola” (Palatul Braunstein) intitulată ”Anotimpurile sufletului” ne duce cu gândul la un parcurs de o viață, în care sufletul înregistrează suișuri și coborâșuri, momente de speranță sau melancolie. La fel, în pictura sa, peisajele, naturile statice, străzile, unele într-o dublă reflexie, toate redau o stare contemplativă asupra esenței acestei lumi, în care lucrurile doar par să fie ceva anume, fiind, în același timp, urmele vizibile ale unui univers subtil, greu traductibil, o lume a trăirilor emoționale, a speranțelor și dorințelor noastre.

Răbdarea de observa și de a reda cu finețe acest joc între lumini și umbre,
grija pentru a reflecta atmosfera, gândurile și trăirile emoționale își pun amprenta asupra încăperilor, asupra buchetelor de flori sau a ulițelor care ne-au rămas tuturor în amintirile unei pierdute copilării.

Petrică Sîncu este un pictor al observației atente, un pictor al sensibilității reflectate în frumoasele buchete de flori, dar mai ales, aflat mereu în căutarea unor tonuri rafinate, în alăturarea unor obiecte semnificative pentru fiecare dintre noi, în viața noastră cotidiană, aducându-ne în sfera simbolului și a unei înțelegeri elevate, sensibile a realității.

Deși multe dintre tablourile sale sunt naturi statice, ele devin vibrante prin paleta de culori folosită, ne aduc în minte amintiri ale anotimpurilor sufletului. Petrică Sincu este un nostalgic. El privește în urmă și revede mereu, prin filtrul unor trecute sau prezente iubiri, cuprins de vălul unor amintiri frumoase.

Simplitate și sinceritate, optimism dar și echilibru, stabilitate emoțională, putere de contemplare și rafinament în expresia artistică, acestea ar fi, într-o sinteză conceptuală, atributele ce caracterizează creația pictorului ieșean, Petrică Sîncu.

Deși, nevoia sa de continuă perfecționare se manifestă prin completarea cu studii de specialitate, pentru a descoperi noi forme de exprimare și modalități creatoare, sunt convinsă că în picturile sale se vor reflecta mai departe, poate într-o manieră mai modernă sau stilistic mai rafinată, aceleași coordonate creative, privind spațiile încadrate pe pânză, peisajele, clădirile unui Iași cultural atemporal, păstrând specificul său tematic.

Prin această expoziție ”Anotimpurile sufletului”, artistul Petrică Sîncu ne propune o incursiune prin spații diverse dar și printre trăiri care marchează, până la urmă destinul unui om. Așa cum el însuși mărturisea, s-a simțit atras de pictură încă din copilărie, fascinat de armonia culorilor și ”așa va rămâne, cât voi trăi”, spune el, făcând din pictură un ideal dar și o credință existențială. Un destin dăruit artei, am completa noi, și credem, nu există ceva mai frumos și mai elevat decât a trăi în rezonanță cu valorile Frumosului și ale Armoniei.

 Artist vizual, Dr. Marinela RUSU