CALL FOR: Bienala de Scenografie București 2026

Bienala de Scenografie București 2026 lansează open call-ul internațional

Centrul Român OISTAT anunță lansarea open call-ului pentru Bienala de Scenografie București 2026 (BSB 2026), invitând artiști, scenografi, designeri, studenți și creatori din domeniul artelor spectacolului să participe la ediția care va avea loc anul acesta în București.
 

Detalii și formularul de înscriere sunt disponibile pe site-ul https://www.scenographybiennale.ro/
 

În cadrul conferinței din decembrie, Irina Moscu – directorul artistic, a prezentat direcția curatorială a BSB 2026 și tema W.O.R.K. ca nucleu conceptual. Adrian Damian (OISTAT România) a vorbit despre miza internațională a bienalei, Dragoș Buhagiar (UNITER) despre rolul acesteia în peisajul teatral, Mihaela Păun (ARCUB) a subliniat importanța parteneriatelor culturale care o susțin, iar Ministrul Culturii, András Demeter, a evidențiat sprijinul instituțional și rolul bienalei în promovarea teatrului românesc pe scena internațională.

Bienala din acest an se va desfășura într-o rețea de spații emblematice, care pun în dialog patrimoniul industrial, tehnic și cultural al orașului. Spațiul principal al evenimentului va fi Uzina Electrică Filaret, un loc cu o încărcătură istorică și simbolică, ce oferă un cadru spectaculos pentru arta contemporană. Acestuia i se alătură Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida”, ca spațiu complementar, iar Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București se alătură bienalei în calitate de partener strategic, consolidând dimensiunea culturală și interdisciplinară a ediției din acest an.
 

Tema BSB 2026: W.O.R.K. – Women. Oppression. Resistance. Knowledge.
Tema ediției din acest an deschide un spațiu de reflecție asupra modului în care artele spectacolului și scenografia sunt explorate ca forme de cunoaștere, rezistență și construcție a memoriei, în raport cu egalitatea, vizibilitatea și realitățile sociale contemporane.
W.O.R.K. propune o explorare critică a muncii artistice și a rolului scenografiei ca formă de cunoaștere, rezistență și construcție a memoriei, punând în dialog practica artistică, cercetarea vizuală și realitățile sociale actuale.
Direcția curatorială va fi prezentată prin reperele conceptuale ale temei, motivațiile curatoriale și relevanța acesteia în contextul designului de scenă și al societății contemporane.

Open call: calendar și secțiuni
Open call-ul pentru Bienala de Scenografie București 2026 este deschis în perioada 19 ianuarie – 1 martie 2026 și vizează participarea în cadrul următoarelor expoziții internaționale:
● Shifting Grounds – expoziție internațională dedicată profesioniștilor
● Rising Voices – expoziție internațională dedicată artiștilor emergenți
● Young Design – expoziție internațională dedicată studenților și universităților

Selecția artiștilor va fi anunțată pe 27 martie 2026.

Cei patru piloni ai Bienalei – o hartă a ediției 2026
Ediția 2026 a Bienalei de Scenografie București este construită pe patru piloni principali, care structurează conținutul artistic, educațional și de dialog al evenimentului.
Pilonul Expozițional reunește expoziția centrală W.O.R.K., curatoriată de Irina Moscu, alături de secțiunile dedicate profesioniștilor, artiștilor emergenți, studenților, teatrului pentru copii și ariilor tehnice ale scenografiei, precum arhitectura și tehnologia teatrală.
Pilonul Educațional transformă bienala într-un spațiu de învățare și dezvoltare, prin workshopuri și masterclass-uri susținute de artiști și tehnicieni, sesiuni de portfolio review, ceremonii Doctor Honoris Causa și programe dedicate copiilor și familiilor, reunite sub BSB Kids.
Pilonul Colaborativ activează comunitatea prin proiecte participative, programe pentru tineret și inițiative de voluntariat, alături de evenimente de networking și întâlniri informale reunite sub BSB Events.
Pilonul Reflexiv propune contexte de dialog și arhivare prin BSB Talks – conferințe, paneluri și mese rotunde, și prin BSB Hub, platformă dedicată publicațiilor, arhivelor digitale și resurselor de documentare.

Prin acest apel, OISTAT România deschide procesul public de pregătire a Bienalei de Scenografie București 2026 și conturează cadrul unei ediții care își propune să aducă scenografia în centrul dialogului artistic și social din România.

Gabriel RUSU, România: "Perpessicius"

 

Gabriel RUSU, "Perpessicius", tehnică mixtă,  29,7 x 42 cm. Face parte din Patrimoniul Casei Umorului Desenat - Muzeul Carol I al Brailei. A apărut în  albumul ”Personalitati ale Brăilei”, editura Istros

 

Irina IOSIP: "CONDIȚIA ARTISTULUI ȘI PRACTICILE ARTISTICE ÎN ROMÂNIA, ÎNAINTE ȘI DUPĂ 1989"

CONDIȚIA ARTISTULUI ȘI PRACTICILE ARTISTICE ÎN ROMÂNIA, ÎNAINTE ȘI DUPĂ 1989 

 

- note comparative -

În comunism originalitatea era subminată de cenzura și ideologizarea politică care se manifestau global, asupra întregii societăți, principalele forme de manifestare ale acestora în arte fiind: supravegherea și controlul spațiilor și a corpurilor umane, ideologizarea forțată, controlul și restricționarea temelor artistice, restricționarea liberului acces la informare și circulație, impunerea anumitor forme de reprezentare artistică și privilegierea altora. În postcomunism, însă, originalitatea artistică este inhibată mai insidios, printr-un ansamblu de factori specifici ai neoliberalismului, ai globalizării, ai neocolonialismului și a celor care decurg din condițiile socioculturale și politice românești specifice.

În postcomunismul românesc, globalizarea prin uniformizarea culturală și socială, multiculturalismul și precaritatea economică conduc la distrugerea pe termen lung a originalității și a interesului artistului pentru aceasta: se caută o vizibilitate augmentată și realizarea lesnicioasă și cu rapiditate a produselor artistice, se practică entertainmentul și o artă excesiv conceptuală și sincretismul artei cu non-arta, se impun influențele și trendurile occidentale precum și practicile consumeriste, este redusă și chiar negată influența pozitivă a surselor de inspirație și spiritualitate națională. Pierderea auctorială și influența, de multe ori decisivă, a lumii artei determină și ele o reducere a interesului pentru artă și originalitate. În contemporaneitate, arta devine o marfă și nu-și mai îndeplinește rolul de creare prin frumos a bunăstării spirituale și morale a societății iar artistul nu își mai găsește menirea în comunitate.

Globalizarea impune uniformizarea și multiculturalismul care îndepărtează artistul de sursa națională de inspirație, de spiritualitate și de informare, devin frâne în libertatea de a alege și a se exprima a artistului, astfel că acesta nu mai este stimulat și nici doritor de a crea ceva nou, original, determinând o subminare și erodare a spațiului privat al artistului.

În actualitate, se observă alocarea unei importanțe mult prea mari societății față de individualitate, în condițiile în care fiecare individ poate face parte din acele vârfuri care să permită evoluția societății și umanității: mărturie fiind multele descoperiri, invenții și inovații individuale care au adus lumea în pragul unui salt important în domeniul științelor sau al culturii. Așadar, este important ca individul să aibă libertatea de a gândi, de a crea și a alege conform propriilor convingeri, în laboratorul spațiului său intim și libertatea deplină, determinarea și puterea de a acționa în consecință în spațiul public.

Trebuie menționat încă un efect negativ al globalizării: acela de a imprima anumite gusturi publicului și tendințe artei, situație care poate deveni o frână în libertatea de a alege și de a crea ceva nou și original, subminând și erodând spațiul privat al individualităților.

Dorința și posibilitățile artistului de a crea ceva original sunt limitate și de precaritatea economică specifică societății în tranziție, care diminuează accesul la informațiile și cultura de calitate precum și la lumea artei cu rezonanță, restricționarea implicită a temelor, accesul la un public extins mondial și determină, adesea, acceptul pierderii paternității produselor artistice.

Artistul postmodern adesea include în arta sa imagini/obiecte pe care nu le-a creat el și asupra cărora nu are control (sau are control minim), dar pe care și le însușește și le prezintă integral parțial sau modificat pentru a susține un concept sau o teorie. Această abordare specifică conceptualismului, în exces, devine o obișnuință în artele românești în cei peste 35 de ani de postcomunism, situație care periclitează dezvoltarea personalității artistice și interesul pentru originalitatea artistică și unicitate.

În contemporaneitate, mass-media rar este independentă, fiind subordonată ideologic (și mai ales economic) unor entități cu anume interese în societate, ceea ce determină o limitare, diluție sau chiar dispariție a libertății de exprimare, practicându-se marginalizarea, discreditarea sau chiar eliminarea unor artiști din circuitul artistic sau din spațiul expus publicului larg, situație întâlnită, de altfel, și în spațiul occidental. Consecința acestui fapt este limitarea posibilității artiștilor, ca prin arta lor critică, să participe la păstrarea unei diversități de opinii și a unui echilibru de forțe în societate, în vederea eliminării disfuncționalităților și neechităților în societate.

Timpul a demonstrat că societățile de tip opresiv nu oferă alternative, suficiente sau deloc, indivizilor, respectiv artiștilor de a-și exprima opinia liberă și a contribui prin arta lor la reglarea problemelor în societate. În aceste situații, artiștii s-au retras în spațiile private, continuând să creeze, în general, în condiții de precaritate economică și restrângere a libertății fizice, intelectuale, morale și spirituale. Astfel, au apărut, în comunism, lucrările de sertar, arhivele personale abordând teme aflate sub interdicție sau control și o artă emergentă de influență occidentală (situații ce pot fi exemplificate prin opera lui Ion Grigorescu - n. 1945). Fapt important, s-a practicat o critică sociopolitică, într-adevăr fără finalitate în spațiul public (social) în perioada respectivă dar cu scopul de a prezerva spațiul personal spiritual, moral și etic, chiar și cel al unei libertăți îngrădite. A fost un exercițiu de demnitate personală, care a fost ulterior apreciat, după căderea comunismului, reprezentând un reper moral demn de urmat. Așadar, faptele și opera create în zona umbrită a spațiului intim, în perioada de opresiune, și-au găsit o justificare și împlinire morală personală, la vremea respectivă și o confirmare morală și finalitate documentară și artistică în postcomunism, prin prezentarea acestora în fața publicului.

Din analiza celor două sisteme sociale din istoria recentă a României, între ideologia și practicile comuniste care privesc negarea intelectualismului, a individualismului și a pluralismului și cele neoliberale incluzând globalizarea și multiculturalismul, au rezultat unele similarități privind efectul negativ asupra societății. Acestora, le corespund în postcomunism, având alte cauze și dimensiuni dar efecte asemănătoare precum cele din comunism: uniformizarea socioculturală, nivelarea valorilor și a individualităților, cultura de masă, controlul și manipularea maselor, înlăturarea vocilor indezirabile, cenzura ideologică și autocenzura etc. Se manifestă și acum, în perioada postdecembristă, o economie precară, la care se adaugă un precariat cultural mai pronunțat în raport cu așteptările. Toate acestea, aflate, eventual, sub alte denumiri și comportând nuanțări specifice timpului și societății actuale, aflate într-o relaționare dinamică continuă, considerăm că reprezintă piedici în libertatea de exprimare și dezvoltare a individualităților și în dezvoltarea unei societăți sănătoase și în progres.

Practici precum auto-gestiunea, auto-organizarea și auto-arhivarea, ascunse în spațiul privat comunist, rămân ca variante de lucru, din cauza precarității economice și în postcomunism. Dar critica socioculturală și de sistem aflate în spațiul privat coboară în stradă după 1989, operele de sertar nemaifiind o opțiune pentru artiști, nici tematic nici conceptual. Iar libertatea de exprimare dobândită după 1989 sau numai promisă, a permis abordarea mai multor forme posibile de abordare a artei, precum curatoriatul, critica de artă și jurnalismul cultural, workshop-ul, arta angajată, artele media și noile media și practici precum: colaborarea și participarea la actul artistic.

În lipsa unei susțineri financiare, greu de obținut chiar și în regim de condiționare, în postcomunism se practică adesea auto-finanțarea și auto-promovarea, respectiv auto-instituirea. Cele din urmă, pot perturba circuitul pe criterii valorice al artei în societate, fapt posibil mai ales în perioada postcomunistă de tip liberal și a libertății de exprimare proprii mediului on-line. Dealtfel, criteriile valorice estetice, morale și etice au fost eludate adesea în comunism prin selecția lucrărilor după criterii ideologice.

Tematica în artă acoperă acum și zonele restricționate în comunism, exprimările devenind din ce în ce mai dezinhibate iar sfera publică s-a diversificat, existând numeroase publicuri și subpublicuri, în intersecție și relaționare, având, în general, un caracter consumerist.
Dintre efectele pozitive impuse în societate și artă după 1989, se menționează: libertatea de circulație a artei și artiștilor, liberul acces la informație, cultură și la tehnologii de vârf, contactul cu alte culturi și societăți și cu noile forme de artă emergentă, libertatea de exprimare, dar toate în anume condiții restrictive impuse de condițiile specifice românești dar și cele existente peste tot în lume, dintre care unele au fost menționate mai sus.

[...]

Așadar, în postcomunism, critica socioculturală iese din obscuritatea spațiului privat și își reia rolul progresist în societate. În actualele condiții sociale, politice și economice considerăm defavorabile păstrării echilibrului în societate, artiștii care produc o artă critică sociopolitic încearcă să restabilească normele morale și etice, să delimiteze și să reducă conduitele nocive în societate. Ei se află într-un raport de putere față de public, transformând spațiul sociocultural în spațiu de dezbatere și luptă a ideilor, asigurând, astfel, polifonia necesară în democrație. Prin această atitudine, care necesită determinare și perseverență, autorii își asumă rolul, în spațiul public, de agenți de distribuire a informației, de formare și mediere socială pentru corectarea deviațiilor din societate, necesar și util dezvoltării acesteia, sănătoase și în progres, având ca scop final asigurarea bunăstării și evoluției omenirii. Rolul artei implică o relaționare biunivocă continuă între spațiul privat și cel public, de cauzalitate prin influențarea și adaptarea la actualitate. Artiștii care practică o astfel de artă sunt supuși sau este posibil să fie supuși unor presiuni politice și sociale și, ca urmare, expuși pericolelor fizice, nu numai a celor morale, etice sau pecuniare, de aceea, considerăm că, artele și cu deosebire arta angajată, trebuie protejate, susținute și promovate prin politicile de stat, și prin sponsorizările unor entități progresiste locale. Dar mai ales statul, prin politicile sale culturale și sociale și instituțiile sale, ar trebui să susțină individualitățile, diversitatea și polifonia în societate și cultură.
Din punct de vedere artistic, s-a constatat că aderența la un public mai mare este favorizată de aspectul ludic și satiric al lucrărilor, iar percutanța în rândul unui public cultivat și cu reale posibilități de a porta și utiliza informația transmisă de autori este intermediată de calitățile estetice ale lucrărilor.
Precum s-a văzut, postcomunismul nu a adus o revoluție în ceea ce privește condiția artei și a artistului în România, sferele privat și public sunt în continuare într-o instabilitate practică și conceptuală, condiționată de instabilitatea politică și economică, coexistența ideologiei și a practicilor noi cu cele vechi, condiția de nou venit în lumea democratică și de lipsa de maturitate politică și civică existente în spațiul autohton. 

În comunism, artiștii erau promovați în mod excesiv pe criterii ideologice. Și astăzi se mai întâmplă acest lucru, dar, în același timp, există mai multe căi posibile pentru a accede la publicul larg. Artele au un rol important în societate, ca mediu stimulator și unificator al conștiințelor și spiritualității, pentru realizarea unui echilibru necesar între spațiile private și publice și activarea unui spațiu public practicat în mod democratic. Spațiile private ale artiștilor, fiind generatoare și purtătoare ale unor tezaure de sensibilitate, unicitate și originalitate, pot contrabalansa explozia actuală a spațiului public, corespunzător depersonalizării, uniformizării indivizilor, a modelor și modelelor lipsite de valoare ‒ distru­gătoare de scopuri și idealuri rea­le și eliminării valorilor în cadrul societății. De aceea, protejarea acestora devine o necesitate, ele reprezentând un bun al societății și al umanității. Așadar, considerăm că spațiile corespunzătoare artelor atât cele private ale artiștilor cât și cele publice, trebuie să fie protejate și susținute financiar de către stat prin politici culturale și sociale, precum și de către entități publice sau private cu vederi vizionare. (text republicat, actualizat)

Irina IOSIP

critic de artă, artist vizual

Liviu STĂNILĂ, România: "Circus"

 

Liviu STĂNILĂ, România: "Circus", tuș și culori de apă

 

Expoziții și vernisaje ianuarie - februarie 2026

  

 

 

 

Ana-Irina IORGA: "Adâncurile sensibilității artistice"

 

Adâncurile sensibilității artistice

 

La sfârșitul anului 2025 a apărut, la editura ieșeană Vasiliana '98, albumul „Euritmii albastre” semnat de Cella Negoiescu, o maestră a uleiului pe pânză, descendentă a clasicismului românesc. Am îngrijit cu plăcere și bucurie această primă ediție care își propune să reliefeze continuitatea unui stil artistic național ce își găsește noi ritmuri de exprimare plastică. Albumul are un dublu rol: pe de o parte de a determina familia artistică din care face parte pictorița Cella Negoiescu, iar pe de altă parte de a (re)deschide discuțiile privind capacitatea artei plastice autohtone de a se regenera, în contextul multiplelor provocări culturale contemporane, prin noi moduri de a gândi și de a simți ce aleg să se exprime în aceleași forme, niciodate perimate, să le numim cu un termen kantian „forme apriori”, ale sensibilității românești.

Așa cum precizam în prefață, ansamblul pictural propus de Cella Negoiescu în album are două rădăcini complementare: una cromatică și cealaltă afectivă. Rădăcina cromatică se află în vibrația albastră a compozițiilor complexe, dramatice și puternic elaborate. Atenția la detalii modifică amprentarea luminii în obiecte: amplifică uneori culoarea până la nuanțele persane din „Evantai” sau cele de cobalt din „Ceramică”, alteori o diminuează până la limita cenușiului lichid din „Lagună” și „Dezgheț”, sau a celui aerian din „Fum de havană”. Variațiunile pe tema culorii albastre sunt generate de obiectul plasticizat, de materialitatea receptivă sau nu la lumină sau de clipa ce tocmai surprinde vag un simțământ. Cea de-a doua rădăcină se află în ansamblul trăirilor afective ce se traduc prin reprezentările obiectuale a căror cromatică se subîntinde albastrului.

Un spațiu notabil revine portretelor. Personajele sunt femei și bărbați deopotrivă, cu chipuri distincte, clare, aproape carteziene. Cu toate acestea, empatia artistului se simte discret. Arta potretului, care conține nu doar reprezentarea fidelă a realității personale a modelului, ci și iubirea față de oameni a pictorului, reflectată în înțelegerea și redarea frumosului din ei ca o caracteristică esențială, profundă, nu doar de suprafață materială, trupească, este unul dintre semnele distinctive ale artei românești pe care îl găsim la Cella Negoiescu în acest album.

Alături de structurile arhitecturale și cele ceramice, de structurile acvatice și aeriene, de păsări și de fluturi, un loc special îl are corporalitatea. Corpul uman deschide orizonturi nebănuite, celeste („Zburătorul”) sau acvatice („Cascada”), muzicale („Păpădia”, „Iberică”) sau teatrale („Pescărușul”), dar le și închide, rând pe rând, într-o tonalitate introspectivă de factură intimistă („Muzica mării”, „Fluturi”). Seria nudurilor se caracterizează prin linii anatomice îndulcite de culorile calde, de vară toridă, în timp ce seria balerinelor se distinge printr-o fluiditate bine temperată de nuanțele mai reci furișate printre transparențele costumelor.

În aceeași categorie a corporalității, dar într-un registru distinct, se plasează reprezentările calului, simbol uranian și acvatic, în egală măsură, având conotații atât de vitalitate regenerantă cât și de ocultare funerară. Calul apare uneori ca un produs al imaginației, tratat în nuanțe filigranate de lumină albăstruie („Nori”, „Talaz”), alteori ca un element al realului, abordat în coloristica minunat-naturală a Deltei Dunării („Plimbare pe țărm”).

Toate aceste manifestări cromatico-afective descriu spațiul puternic personalizat al artistei, provenind din experiență directă și din amintire, din vis și reverie, ce încântă ochiul și inima. Un album în care adâncul unei sensibilității cheamă adâncul altei sensibilități.

 Prof. dr. Ana-Irina Iorga,

critic de artă

Ana-Irina IORGA: "Trei trepte ale unei deveniri expresioniste"

Trei trepte ale unei deveniri expresioniste

Ca și în cazul altor forme culturale, expresionismul este, desigur, un curent artistic, dar mai ales este o stare de spirit, și anume una radicală ce se cere exprimată într-o formă artistică radicală. Așa se explică revitalizarea sa atât sub formă agregată de curent neo-expresionist, de pildă, cât și sub forme individuale ce marchează, însă, semnificativ peisajul artistic general.

Arta Danielei Isache face parte din a doua categorie, cea în care subiectivitatea, ca emoție, intelect și atitudine, stăpânește, domină, tiranizează. Opțiunea ei este, în principal, un recurs la figurativitate. Chipul uman este privilegiat din acest punct de vedere, fără să fie vorba despre portretistică. Pictorița utilizează capul ca loc și ca timp, ca sistem de coordonate al exprimării unor experiențe personale ce nu pot fi narativizate, ci doar simbolizate. În acest scop operează preponderent cu aglutinarea, un instrument fundamental al imaginației, prin care, în urma descompunerii obiectelor, sunt prelevate părți sau proprietăți ale acestora din care este construit, ulterior, un alt obiect. Este prezentă o succesiune clară analiză-sinteză. Daniela Isache accentuează procesul de descompunere, de analiză a obiectului, nu în detrimentul construcției sau al sintezei, pentru că aceasta nu este suspendată, ci în detrimentul simetriei lor. Centrul de greutate este pe analiză, generând asimetrii univoce care produc efectul de dizarmonie imediată sau de suprafață. De aceea aș fi înclinată să numesc stilul ei un expresionism analitic în care succesiunea operațională este în trei timpi: analiză-sinteză-analiză. Această secvență nu exclude o continuitate într-o nouă sinteză, dar ea, de regulă, pare cel puțin amânată dacă nu pusă între niște paranteze de sârmă ghimpată.

Treapta senzorialității ascuțite. Caracterul emoțional al lucrărilor realizate în ulei poartă semnul romantic-negativ al viziunii lui Jean-Jacques Rousseau: „Omul s-a născut liber, dar pretutindeni el este în lanțuri”. Bucuria libertății se frânge sub fatalitatea lanțurilor, resimțită nu atât practiv-activ, cât mai ales contemplativ-pasiv, așa cum vedem în tabloul „Fereastră închisă”. Ochiul stâng al bărbatului este înlocuit de o fereastă verticală de catedrală; ochiul drept, deschis, având aceeași culoare cu cerul ce se întrevede prin fereastră, trăiește contradicția dintre a lăcrima și a privi în gol. În pofida închiderii ferestrei, cerul pare a fi în proces de lichefiere și de invadare a chipului, pentru că îl vedem strecurându-se pe sub pervaz, pe lângă canaturi, ajungând sub buze. Te gândești că omul acesta ar putea, peste puțin timp, să guste cerul! Dar nu. Buzele lui rămân strânse, privirea rămâne statuară, fără a desluși nimic din ceea-ce-este.

Aceeași negare a libertății este prezentă în lucrarea „Frunza”. Femeia este reprezentată, de această dată, cu ambii ochi obturați, unul de o biblică frunză de smochin, iar celălalt de o floare-păianjen, ceea ce indică o complexă stază a prizonierului în care este prezentă frica, indolența, încremenirea, puteri ascunse și neputințe ostentative – ca un dat implacabil; un prizonier care nu știe decât să-i facă și pe ceilalți prizonieri. Destinul bărbatului este de a deplânge departele libertății, destinul femeii este de a se teme de libertate. Cele două ființe, bărbatul și femeia, sunt reprezentate ca având aceleași trăsături fizionomice esențiale. În ceea ce o privește pe femeie, sau pe această ființă cu caracteristici feminine, ea nu doar are frunza sau păianjenul în loc de privire, ea se și ascunde în spatele frunzei și al păianjenului ca în spatele unor măști. Ascunderea a ceea ce este, a ființei, a sinelui, dar și ascunderea ascunderii avansează înspre contradicții majore ce macină spiritul. Registrul rousseau-ist alimentează toate aceste contradicții emoționale exprimate prin aglutinări vegetale, de tip feminin, și arhitecturale, de tip masculin, neputând să le rezolve. În acest fel, gradele de ascundere a propriei ființe, de fapt, cresc, se intensifică și se sufocă reciproc.

 

Treapta intelectului imanent. Există o ieșire din această prăbușire emoțională, prin intermediul intelectului. Experiențele senzoriale, de la cele mai suave la cele mai dure, sunt preluate și prelucrate de intelect. În acest fel, în accepțiunea lui Kant, putem avea judecăți. Experiențele senzoriale ale Danielei Isache sunt dure, ascuțite, dificil de suportat, cu conotații tactile copleșitoare. Pe baza lor apar judecățile particulare prin care exprimăm ceva ce se sustrage generalului și pozitivului. „Femeia cu părul de piatră” ilustrează caracterul intelectual-particular al inserției în existență. „Cel puțin o femeie are părul de piatră” este o asemenea judecată. Ea traduce o experiență închisă, așa cum este, de pildă, experiența lui Sisif, exclusiv imanentă. Compoziția puternică, desenul categoric, liniile curbate și cromatica imperativă pot evoca fatalitatea individuală și tragismul unei Ane zidite. Și aici este prezentă o sufocare fără ieșire care se așează peste un perete, peste o existență, ascunzându-le.

Este această femeie cu părul de piatră o mască? Poate fi. Oricum, problematica ascunderii, a măștii, inclusiv ca recuzită teatrală, este prezentă ca element de expresie, dar și ca element de angajare, incertă - este adevărat, pe o nouă direcție. Masca ascunde, dar conține virtual și dezvăluirea, arătarea, revelarea. „Actorul” este un exemplu de renunțare temporară la mască. În spatele măștii, așezată pe masă, este chipul actorului are ne privește în ochi, iar în capul actorului este masca însăși în culori complementare celei reale. Acest joc al asocierii și disocierii este demascat, dar în urma demascării rămâne aceeași contradicție a ființei cu sine însăși.

Treapta rațiunii timide. Există, însă, o ieșire și din acest univers-capcană. Drumul spre sine nu poate fi decât unul al eliberării de prizonieratul senzorialității și de particularitatea negativă a intelectului. El se numește la Daniela Isache „Moartea măștii”. Este vorba despre dispariția măștii interioare. Actorul își ține masca de scenă în mână, descoperindu-și fața limpede și zâmbitoare, fața unui început de libertate asumată. Chipul puternic umanizat este reprezentat în linii la fel de imperative și curbate, urmând îndeaproape șerpuirea gândurilor, dar eliberat de închipuirile majore ale unei angoase de nedepășit. Tăietura din partea superioară a capului, ca o secționare a unei sfere, poate simboliza o deschidere a drumului spre transcendență. Dacă acest chip nu este el însuși o mască „superioară”, atunci se poate vorbi, în arta Danielei Isache, despre o variantă a itinerariului hegelian al spiritului în căutarea sinelui, etapizat în treptele unei deveniri cu valoare universală.

Prof. dr. Ana-Irina Iorga,
critic de artă

 

Maria NEGREANU: Expoziție personală de artă textilă "Interferențe",

 

Maria NEGREANU

 

detaliu

detaliu

detaliu

detaliu

detaliu

 

credit foto

Irina IOSIP

Gabriel RUSU, România: "Jazz"

 

Premiul al III lea la 10th International Cartoon Exhibition Cakovec - Croatia, 2025

Gabriel RUSU, "Jazz", acuarelă, 30x40 cm

Gabriel RUSU, România:

 

Premiul special, 8th edition of International Caricature Festival in Africa - Agadir, Morocco (FICA 2025)

 

Gabriel RUSU: "Bouali Mbarek", acuarelă / hârtie, 30x40cm

Crăciun fericit! La mulți ani 2026!

 

Revista "Salt & Pepper", aude, ascultă și informează.

Redacția urează tuturor colaboratorilor și cititorilor săi Sărbătorile de iarnă în pace și bucurie, armonie și sănătate!

Crăciun fericit!

La mulți ani 2026!

 

Irina IOSIP

 

Cu și despre Tudor-Andrei OSTAFIE: "Sunt actor păpușar și meseria mea este să mă joc cu mesaje, idei, nuanțe..."

 

"Sunt actor păpușar și meseria mea este să mă joc cu mesaje, cu nuanțe, cu idei..."

Tudor-Andrei Ostafie a absolvit Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași: în 2017 Facultatea de Teatru, la specializarea Păpuși/Marionete studiile de licență, clasa prof. univ. Aurelian Bălăiță, și în 2019 studiile de master în Artele Spectacolului, clasa prof. univ. Ciprian Huțanu.

 

 A urmat un an de master (2022 - 2023) în cadrul Universității Hyperion, București la clasa prof. Univ. Constantin Florescu & Maia Morgenstern. În această perioadă a debutat și ca regizor prin montarea spectacolului Domnișoarele de pe Mătăsari, după „Domnișoarele din Avignon” de J.S. Vidal, la Teatrul Infinit (Independent).
 

Ca artist liber-profesionist, a avut colaborări în diverse proiecte din Iași, printre care:la Clubul C.F.R – Cenaclul „George Topîrceanu”, la compania de animație Andirino, precum și participari la diverse festivaluri în țară dintre care se amintesc: Festivalul de „Teatru Tanța și Costel” – Medgidia, „Zilele medievale ale Bălgradului” – Alba Iulia, „Monolog Slam”, România – București, Festivalul „Teatrul e un om”, Timișoara (recompensat cu premiul pentru cel mai bun actor).

A obținut Premiul al III-lea la „Concursul Național de Literatură  Moștenirea Văcăreștilor”,  ediția a LVII-a, Secțiunea Teatru scurt, cu piesa  Ultimul sărut din Pompei.

Din octombrie 2025 este angajat al Teatrului Municipal Baia Mare, Secția Păpuși.

 

Se poate spune despre Tudor-Andrei Ostafie că are sensibilitatea și abilitatea de a accesa multiple domenii ale artei: artele spectacolului, cele plastice și, nu în ultimul rând, cele ale scrisului. Pentru fiecare Tudor-Andrei manifestă o aplecare deosebită și stăruință, fapt dovedit de realizările apreciate de mediile artistice.

 

Privind activitatea literară, Tudor-Andrei menționează: «Am în lucru un volum de poezii, la care scriu foarte rar, căci îmi doresc ca fiecare poezie să fie bazată pe o puternică emoție iar conceptul volumului îmi doresc să fie cât de cât unitar, poeziile jonglând în jurul aceleiași teme.
Îmi place cel mai mult să scriu dramaturgie inclusiv pentru copii și tineret. Am câteva piese definitivate, iar multe începute, neterminate sau în stadiul de corectură.
În prezent lucrez la piesele: Cain (spectacol în 5 tablouri) – pentru un fragment din care am primit Premiul II pentru dramaturgie la „Lirismograf” CCS, Sibiu în 2024 și Corina (textul fiind gândit structural ca o oscilație între dramă socială și comedie bulevardieră, într-un singur act).
Iar dintre piesele definitivate le menționez pe următoarele: Marionetă (scrisă în 2017) – text selecționat și publicat (fragment) în antologia „Lirismograf”, CCS, Sibiu în 2025,  Macedonie cu brânză și un pic de îngeri (piesă de teatru de păpuși) – publicat în antologia „Parfum de Primăvară” – editura OrhiDeea, Cornu, Prahova, 2022 și Sangvinel și săpunul de aur – un fragment publicat în Revista „Planeta Babel”.
Am mai publicat poezii în diverse reviste (menționez poezia Eu plec cu care, în 2016, am luat Premiul I pentru poezie la „Șevalet la cafenea”, Iași) și proză scurtă (Picătura de sânge în revista „Mezomorf”).»

 

Pot fi amintite două expoziții la care Tudor-Andrei a participat cu grafică pe tema artei paleolitice:  GENERAȚII, Ediția a III-a, la Galeria Alfa, Bacău din 2025 (cu trei lucrări) și MITUL PEȘTERII din 2023, o expoziție  organizată împreună cu artista plastică Ana-Alexoaie Conachi.

 

Privind lucrările sale din expoziția MITUL PEȘTERII, se poate spune că Tudor-Andrei abordează în mod critic tema  artei paleolitice prin intermediul graficii, sesizând funcția practică primordială a însemnelor grafice de pe pereții peșterilor în viața comunității : „Epoca paleolitică este prima parte a erei preistorice unde întâlnim viață inteligentă. Atunci au apărut primele unelte pentru vânătoare și pentru cultivare, dar, a apărut și prima formă de artă, numită pictură rupestră (pictura de pe pereții peșterilor sau de pe stânci). Eu aș numi pictura rupestră o „artă utilă”, datorită faptului că majoritatea desenelor paleolitice reprezintă animale - care erau sursa de hrană pentru oamenii vremurilor, în special bizoni, reni, feline și mamuți. Printre acestea se pot regăsi și animalele domesticite de om, precum calul. Îmi pot imagina dăruirea și perseverența cu care artistul din acele timpuri a trasat liniile pe piatră. Pictura rupestră mă duce cu gândul la picturile cubiste și suprarealiste, iar dacă e să dau un exemplu concret, celebra Capelă sixtină a paleoliticului (Altamira, Spania) mă duce cu gândul la Guernica lui Picasso. Această asociere mi-a indus ideea actoricească de-a mă juca și de a intra în pielea acestui personaj, artist al paleoliticului. Totul a început ca o joacă, dar apoi m-am simțit din ce în ce mai atașat de această formă de expresivitate, căci arta preistorică este sinceră, are inspirația din lumea reală dar are și fantezia, copilăria și maturitatea ei. Toate reinterpretările mele fac referire la desene care există în diferite peșteri din Spania, Franța și România, cărora eu le dau doar o altă pată de culoare, aducându-le în contemporan. Animalele reprezentate m-au trimis cu gândul la diverse personaje fabulate în teatrul de păpuși (preofesia mea de altfel, poate și aici este o legătură).”

 

Ca actor liber-profesionist, Andrei-Tudor a interpretat roluri în piese ale căror povești au călătorit mereu în alte locuri, fie ca one-man-show, fie în distribuții, fie ca artist păpușar. De aceea, pe afișe, locul de desfășurare al spectacolului a fost, adesea, înlocuit de altul: un șir nesfârșit de localități. Neobosit, a împărtășit din sensibilitatea sa artistică unor diverse grupe de vârstă, medii sau niveluri de înțelegere, în spații temporar înnobilate de actul artistic. Cu entuziasm și bucurie, el a adus surprize frumoase, singur sau alături de colegii săi, adesea în locuri unde greu pătrunde arta, înțelegând că actul artistic este democratic și, poate, nu întotdeauna posibil de răsplătit cum se cuvine.
 

Privitor la actorie - profesia de bază, și în același timp cea mai apropiată de sufletul său, Tudor-Andrei a avut amabilitatea să răspundă la câteva întrebări, dezvăluind, astfel, parte din personalitatea și activitatea sa, dar nu înainte de a mărturisi: „Sunt actor păpușar și meseria mea este să mă joc cu mesaje, idei, nuanțe...”:

II: Sunt producții artistice care se adresează intelectului, cultturii sau spiritului spectatorului. În ce gen de spectacole te simți cel mai confortabil?
T-A: În orice spectacol care îmi pune creativitatea la încercare, fie pentru de copii fie pentru adulți.

II: Actorul aduce în fiecare reprezentație a piesei ceva nou, momente gândite, regândite sau de inspirație spontană. Sigur, fiecare reprezentație este o retrăire a celor trecute dar și un nou experiment cu vibrațiile emoționale ale momentului. Care este spectacolul care consideri că te reprezintă mai mult și care ar fi motivația?

 

T-A: Asta este o întrebare foarte dificilă – dar aș putea numi: Ghinionul după Liviu Rebreanu este one man-show-ul meu de suflet. L-am dat ca spectacol de disertație în 2019 și de atunci tot îl joc. Am dat până acum, posibil 13 reprezentații de când îl am (am pierdut numărătoarea) dar de când am citit textul prima oară, am simțit cum mă cheamă. Textul, care, din căutările mele, nu a fost reprezentat niciodată fiind publicat postum, este o încercare de comedie a lui Rebreanu. Autorul  a reluat tema în scenariul său de film (tot Ghinionul) și, după care, în proza scurtă (tot Ghinionul). Acest spectacol l-am jucat prin diverse locații în țară (București, Constanța, Iași, Medgidia, Alba Iulia, Timișoara).
Aș adăuga aici și recitalul meu tragic cu păpuși: Medeea sau Despre Mânie, după Seneca, unde am îmbinat monologul de început al Medeeii cu tratatul lui Seneca, Despre Mânie. E un microrecital care, deși jucat puțin, a fost de impact, și am muncit cu plăcere în creația lui.

II: Cât din blândețea și sensibilitatea lui Tudor Andrei se regăsește în arta actoricească? Mă gândesc și la nenumăratele activități cu asociații și grupuri de copii.
T-A: Cred că peste tot, în tot ceea ce fac. De la activitatea de profesor la spectacole sau la mici pregătiri pentru diverse festivități și concursuri. 

II: Ești foarte activ în social media: Facebook, Instagram și Tik-Tok, cu monologuri, teatru de păpuși, recital de poezie etc. Actorul trebuie să comunice cu publicul, să atragă prin fire nevăzute privirile, mintea și emoțiile publicului. Cum vezi relația dintre scenă și public?

T-A: Canalul de Youtube s-a născut odată cu prima mea participare la Monolog Slam România. (organizat de Unfortunate Thespians) Acesta este un concurs de monoloage, care se desfășoară la București iar participanții trebuie să prezinte un monolog (poate avea infinit fel de forme, de la text pe coregrafie până la teatru de animație) dar totul trebuie executat în maximum 3 minute. Pe durata pandemiei, când Monolog Slam se desfășura online, organizatorii au cerut link de YouTube pentru fiecare participant. La început am fost ezitant dar am zis că, fiind pandemie nu ar strica să trăiesc pe pielea mea „arta online”. După câteva ediții de monolog Slam online (la o ediție am luat premiul al III lea) mi am zis că ar fi frumos să continui, canalul devenind o parte importantă a C.V.-ului meu. Canalul Youtube este un loc pentru „depozitarea” creațiilor mele. Publicul este public în orice situație, consider eu. Iar canalele mele, fiind publice, invit pe toată lumea să-mi comenteze produsele artistice. În teatrul pentru copii, comunicarea cu publicul este vitală. Când joc pentru copii simt o energie aparte, că totul este mai viu, mai puternic.

II: A scrie este altceva decât a interpreta textele, iar interpretarea propriilor scrieri este mai autentică și mai profundă. Care este ultima producție de acest gen?
T-A: Doar în cadrul unui cenaclu literar online, pe care noi l-am botezat cenaclul Drumuri, mi-am citit fragmentele din dramaturgia mea, cu interpretarea potrivită. Nu mi s-au jucat piese și nu îmi doresc atât de mult să joc în propriile lucrări.
Mențiunez: Scenariul meu Pietoana Neantului s-a jucat la București, sub regia mea, dar este un scenariu de obiecte animate, mut, bazat doar pe mișcare și creație de păpușă din obiecte vestimentare animate; momentul se poate vizualiza pe canalul meu de YouTube.

II: O piesă de teatru, dacă nu este one-men-show, implică colaborarea cu alți actori, scenariști, oameni care lucrează în domeniu, care performează unitar pentru realizarea acesteia. Poți enumera pe câțiva dintre aceștia, care ți-au marcat evoluția pe scenă sau cu care ai colaborat cel mai bine?
T-A: Doamna profesor Doina Iarcuczewicz – actriță la teatrul Luceafărul Iași – cea care mi-a deschis ochii spre universul păpușilor. Mike Săvuică, regizor – cu foarte multe proiecte și studii în străinătate, pe care l-am botezat mentorul meu – cel care m-a introdus în artele regiei și sub bagheta sa am montat spectacolul de la teatrul Infinit. Ionuț Gînju – actor la teatrul Luceafărul, el m-a luat cel mai recent în spectacolele sale de la trupa Habarnam. Laura Bilic – actriță și profesor la UNAGE Iași; lucrând în facultate sub îndrumarea sa, am înțeles cât de important este studiul pentru personaje, sinceritatea și adevărul din teatru. Colegii de la teatrul Municipal Baia Mare - secția păpuși: după cinci spectacole în care am jucat împreună cu ei, observ că sunt oameni frumoși, cu experiență și de la fiecare am de învățat.
Lista de oameni este oricum imensă, iar acești oameni se știu – de la profesori la colegi actori și păpușari. 

 

II: Ce înseamnă pentru tine pregătirea pentru spectacol? Ai obiceiuri care te fac să te concentrezi și să intri mai repede în pielea personajului? Ce agreezi, ce nu agreezi să faci, să auzi, să vezi? Înainte de spectacol studiezi publicul din sală? Uneori acesta poate fi intimidant...

T-A: Înainte de spectacol, obișnuiesc să stau liniștit și să-mi fac tot traseul în minte. Primul lucru pe care îl analizez, cu orice fel de grup aș lucra, este calitatea umană. Cred cu tărie că artistul întâi și-ntâi trebuie să fie OM. Nu obișnuiesc să studiez publicul din sală deoarece teatrul este pentru toată lumea iar orice spectacol are o prezentare, fie pe afiș, fie pe site-ul instituției respective, și atunci oamenii decid dacă produsul artistic respectiv este ceea ce ei caută. Spre exemplu cu Medeea sau Despre mânie s-a întâmplat să mă întrebe lumea „ce-ai vrut să spui cu asta?”, iar la Ghinionul, am avut spectatori care să-mi spună că nu au rezonat cu povestea. Asta e, ce pot face eu este să-mi fac treaba cât mai bine.

 

II: Într-un rol, actorul se implică atât mental cât și fizic: ce rol te-ar determina să-ți razi mustața?

T-A: În spectacolul După faptă și răsplată (după fabulele lui Jean de la Fontaine) regia: Ionuț Gînju, chiar îmi rad mustața,  căci joc un copil care se joacă de-a lumea fabulelor și trebuie să fiu cât mai tânăr. Pentru rolul pe care l-am avut la București, în spectacolul lui Mike Săvuică, Sinucigașul după Nikolai Erdman chiar a trebuit să-mi rad jumătate de mustață și de barbă, jucând un poștaș nebun.

 

II: Care sunt principiile după care te ghidezi în viața de actor?

T-A: Sunt mai multe principii pe care le respect, dar dacă ar fi să menționez câteva, acestea sunt:  respectul față de colegi, punctualitatea, înțelegerea, omenia și profesionalismul.

II: Cum influențează evenimentele (actuale) din viața sociopolitică actul artistic de pe scenă? Ce gen de spectacole se cer astăzi?

T-A: Evenimentele actuale influențează puternic arta, deoarece, din experiența mea, acestea pot influența modul cum un spectacol este privit de către public. Astăzi, se cer spectacole care să reflecte realitatea și teme din realul care ne înconjoară. În cazul meu, iubitor de literatură clasică, atunci când lecturez un text pe care îl descopăr, prima mea întrebare este „cum poate fi acest text contemporan?” și îmi place să aduc clasicii în contemporan.

 

II: ... și tot păpușile, prima iubire, te atrag mai mult? 

T-A: Păpușile, prima iubire, mă vor atrage întotdeauna și nu doresc să renunț la arta mânuirii. Dar, acum, la teatru, direcțiunea este interesată să-mi citească piesele și să le propun proiecte de regie pe baza acestora și nu doar piese ale mele ci și un proiect de dramaturgie/regie pe care, din primăvară, îl voi pune pe masa de lectură - deci, nu sunt excluse proiectele de regie.

Mulțumind lui Tudor-Andrei Ostafie pentru timpul acordat și sinceritatea răspunsurilor, nu putem să nu remarcăm cum talentul și valoarea unui artist se înzidesc zi de zi, clipă de clipă, spectacol după spectacol, prin tenacitate și muncă continuă.

 

Irina IOSIP