Festivalul „Salt & Pepper” ediția a II-a ADEVĂR versus MINCIUNĂ: Seyran Caferli, Azerbaidjan

 

 

Festivalul „Salt & Pepper”

ediția a II-a 

ADEVĂR versus MINCIUNĂ

 

 

 

Seyran Caferli, Azerbaidjan

grafician satiric

 

International "Salt & Pepper" Satirical Art Salon Ed. 3

 

Festivalul „Salt & Pepper” ediția a II-a ADEVĂR versus MINCIUNĂ: Anon Anindito - Indonezia

 

 

Festivalul „Salt & Pepper”

ediția a II-a 

ADEVĂR versus MINCIUNĂ

 

 

 

Anon Anindito, Indonezia

grafician satiric

 

 

International "Salt & Pepper" Satirical Art Salon, Ed. 2

 

Festivalul „Salt & Pepper” ediția a II-a, ADEVĂR versus MINCIUNĂ: Ana-Irina IORGA, România

 

Festivalul „Salt & Pepper”

ediția a II-a 

ADEVĂR versus MINCIUNĂ

 

 

 

Ana-Irina IORGA, România

Prof. dr., critic de artă

„Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago” - o paradigmă românească a cunoașterii lui Dumnezeu

1. Apă vie și apă moartă. De la basm la cunoașterea lui Dumnezeu

În basme, una din probele vitale prin care trece eroul constă în separarea celor două feluri de apă: apă vie și apă moartă. În mod analogic, în culturile umanității, proba obținerii nemuririi constă în opțiunea pentru una din cele două tipuri de cunoaștere: cunoașterea vie, sacră sau cunoașterea moartă, profană. De fiecare dată este vorba despre cum cred oamenii că poate fi înfrântă moartea și re-găsită viața veșnică.

În cultura română se întâlnesc două aspecte interesante, a căror coexistență o singularizează în mod exemplar: pe de o parte prezența creatorilor plurivalenți, de tip „uomo universale” (Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, Spiru Haret, B. P. Hasdeu, Nicolae Iorga, Ion Barbu, Lucian Blaga, Mircea Eliade etc., dar și cei intrați deja în rândul sfinților, cum ar fi poeții Dosoftei Mitropolitul Moldovei și Ioan Iacob de la Neamț sau teologul personalist Dumitru Stăniloae), iar pe de altă parte absența creației filosofice de tip metafizic, așa cum s-a constituit ea ca gen de reflecție creștină, în aria vest-europeană, romano-catolică, dar mai ales protestantă[1]. Oricât ar fi de surprinzător, capacitatea creatoare românească nu se manifestă în domeniul metafizicii[2], iar Dimitrie Cantemir este cel care ne furnizează explicația.

Lucrarea lui Dimitrie Cantemir din 1700, „Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago”, tradusă nefericit în limba română cu titlul „Metafizica”, este considerată prima operă filosofică românească. Înainte de a începe lectura ei, te aștepți la un text filosofic desigur, în care, conform accepțiunii generale, autorul își expune, în mod sistematic, propria viziune despre tot ceea ce este. Fără nici o îndoială, de la apariția ei în perimetrul grecesc, filosofia este un demers personal, individual, aproape arogant și trufaș, de a înțelege lumea și de a o explica și altora. Nimic din toate acestea la Cantemir. „Metafizica” sa este o lucrare polemică, îndreptată împotriva a ceea ce el numește „știința moartă”, sau „senzitivă” sau „păgână” sau „profană”, adică împotriva empirismului și senzualismului, a ateismului, fizicalismului și astrologiei – preocupări larg răspândite în epocă, cărora le opune nu o viziune raționalistă, așa cum s-ar fi întâmplat în paradigma occidentală, ci o știință vie, dumnezeiască, pe care o mai numește „ortodoxo-fizică”[3].

Așadar, Cantemir se plasează în afara disjuncției empirism–raționalism, specifică discursului filosofic ce urmează unei cunoașteri strict individuale; se plasează, adică, în spațiul cunoașterii sacre[4], a cunoașterii predate omului de Dumnezeu Însuși, care nu poate fi nicidecum una individuală, deci nici filosofică.

„Sacrosancta” este scrisă dintr-o cu totul altă perspectivă decât cea general filosofică, și anume una în care cunoașterea omenească interferează cu revelația, aroganța filosofică face loc pocăinței („care este înclinarea de la rău la bine”) și trufia metafizică smereniei, iar discursul personal al autorului, poetic și tehnic în același timp, nu are un alt argument decât pe cel scripturistic. Cantemir se arată ironic față de toată filosofia și știința vremii, inclusiv față de scolastică și de filosofia lui Aristotel, bagatelizând și respingând categoric și definitiv ideea mișcătorului nemișcat.

2. Împreună cu Dumnezeu în prăvăliile adevărului

În paradigma ortodoxă, identificabilă și operațională în „Sacrosancta”, se procedează deseori dialogal[5]. Dialogul, nelipsit nici din opera sapiențială cantemiriană, se desfășoară aici între Pictor și Dumnezeu. Pictorul este un slujitor, prin excelență, al văzului și al lumii sensibile, care ar vrea să zugrăvească, cu ajutorul instrumentelor sale inevitabil limitate, imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut și suprasensibil, necreat și nelimitat, adică tocmai ceea ce este de nezugrăvit. Deși nu se află niciodată sub incidența simțului pur, Dumnezeu îi vorbește, totuși, pictorului și îi arată adevărul despre cum a fost creată lumea, din prima până în a șasea zi; modul în care a fost făcut omul – după chipul și asemănarea Lui Însuși, înzestrat cu liberul arbitru deplin ce nu contravine preștiinței și atotcunoașterii divine și nici nu este limitat în vreun fel de acestea; îi explică faptul că toate limbile neamurilor sunt create de Dumnezeu[6], nu de oameni; că timpul nu este o creație, asemenea celor făcute în cele șase zile, ci este însăși eternitatea lui Dumnezeu, un continuum pe care El îl împarte cu creaturile Sale, un mediu privilegiat al relației Lui cu omul[7]; îi arată că viața ființelor înzestrate cu libertate, așa cum sunt oamenii și îngerii, se desfășoară într-un mod special, prin împletirea voinței lor libere cu providența dumnezeiască: ”... din providența lui Dumnezeu se fac toate bune și perfecte, iar din liberul arbitru al omului se face înclinația către bine sau rău. ( ... ) dispoziția sau înclinarea liberei voințe împarte preștiința în multe feluri astfel încât, după gradul înclinațiilor și meritelor, pe unele le precunoaște așa, iar pe altele așa”. Așadar, Dumnezeu îi pre-știe pe toți buni, în virtutea modului în care i-a creat, dar îi pre-cunoaște în mod diferit, după particularitățile pe care fiecare și le formează în virtutea liberului său arbitru, pe unul într-un fel, pe altul în alt fel.

Este limpede că, pentru Cantemir, un demers intelectual viu, de cunoaștere adevărată a lumii și a rădăcinilor ei, nu poate fi asemenea unei aventuri personale, așa cum este filosofia, care să sfârșească, eventual, într-o derivă și gnoseologică și ontologică, nu poate fi o metafizică moartă care se prezintă pe sine, în mod mincinos, ca fiind vie. Cunoașterea reală a ceea ce este, cunoașterea adevărului este religia creștină, nu filosofia păgână. De altfel, „conceptul-compromis” de „filosofie creștină” este o contradicție în termeni. Filosofia nu poate fi decât păgână, profană și periferică dacă nu chiar contrară cuvântului lui Dumnezeu. Rolul ei nu este decât acela de a se învârti în jurul suprafeței divine, de contrazice ceea ce spune Dumnezeu, de a se raporta negativ la El, ca într-o ceartă fără sfârșit în care Dumnezeu este doar un pretext pentru afirmarea unor idei personale.

Această poziție, atât de explicită și aproape ostentativă la Dimitrie Cantemir, apare la toți gânditorii români, chiar dacă într-o manieră mai discretă și, poate, mai puțin asumată. Iată motivul pentru care forța creatoare românească, profund ortodoxă, nu s-a exersat, culturalmente, niciodată în domeniul „mort” al metafizicii, lipsindu-i trufia de tip occidental. Unii contemporani consideră acest lucru regretabil, alții apreciază că este semnul imaturității sau marginalității culturale, o inferioritate rușinoasă, un retard oripilant. Cum se poate o cultură europeană fără filosofie? Cum se poate un secol XVIII fără Renaștere sau fără Iluminism? Antirenascentist și antiiluminst, Cantemir dă răspunsul, din chiar secolul XVIII românesc, ce constă în a reafirma eterna și esențiala lecție a discernerii între „apa vie” și „apa moartă”, între știința vie și știința moartă, între viu și viu, mort și mort, între ceea ce este și ceea ce doar pare să fie – lecție învățată atât de bine de toți constructorii culturii noastre. „Cei care pentru o deșartă și ambițioasă glorie se luptă unii contra altora tâind tăiați, rănind răniți, învingând - învinși au rămas”. Fără să învingă pe nimeni, fără să rănească pe cineva, neluptându-se împotriva nimănui, nefilosofică și nearogantă, cultura română este mereu vie în sensul pe care i-l dă Cantemir.

De aceea, - află Pictorul de la Dumnezeu - „trebuie mai întâi să prepari variatele haine ale esenței și numeroasele culori ale simplității și numai după aceea să te apuci să zugravești chipul ce nu se poate zugrăvi al acestei științe; însă aceste haine și culori nu se pot găsi aiurea, ci numai în prăvăliile adevărului”[8].

3. Tristețea unei traduceri eroice, dar amputante

Dar călătoria acestei scrieri cantemiriene a cunoscut și meandre mai puțin luminoase, fiind revendicată, de curente și organizații oculte, drept element central și justificativ al unor sisteme și filosofii neortodoxe. Lucrarea este prezentată oricărui cititor, inclusiv celui virtual, aflat în fața unor enciclopedii cu accesibilitate universală, astfel:

„Lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, în linia lui Bacon, un fel de împăcare între știință și religie, între determinismul științific și metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie și științele oculte, sacre, specifice Renașterii. Cantemir cunoaște și pune în discuție principalele probleme ale filozofiei din vremea lui: teoria cunoașterii, teoria atomilor și a originii materiei, controversa dintre teism și deism, problema timpului etc. Este o scriere filozofică de factură precumpănitor scolastică”[9].

Ne întrebăm care poate fi cauza unei înțelegeri atât de strâmbe a lucrării Sacrosancta, în care autorul demonstrează, pagină cu pagină, contrariul absolut al acestor aprecieri. De pildă: „toate cele ce se întâmplă atăt în timp cât și în viață, se discern sub imperiul providenței divine și sub libera voință a omului. Ele nu pot avea nimic comun nici în astre, nici cu un punct al timpului, ci au început de operațiune proprie cu totul deosebit de acestea”[10].

Răspunsul va fi, desigur, al specialiștilor, dar, până la ei, credem cu tărie că responsabilitatea revine traducerii din 1928 realizată de Nicodim Locusteanu, într-o limbă română șchioapă în care înțelesurile sunt deformate de utilizarea exclusivă a termenilor preluați din discursul teologic de factură romano-catolică sau greco-catolică.

Este știut că în limba română există numeroase sinonime, dar cu ușurință se trece peste faptul că acestea sunt cel mai adesea aparente sau parțiale, în sensul în care fiecare dintre ele exprimă nivele diferite de profunzime a cunoașterii aceluiași obiect. De exemplu, sinonime pentru „mărire” sunt și „slavă” și „glorie”, dar primul se referă la o mărire relativă, circumstanțială, creată, care suportă grade de comparație, o mărire specifică acestei vieți, deci trecătoare („Sic transit gloria mundi”); pe când al doilea sinonim exprimă mărirea absolută, necreată, necondiționată și veșnică, ce nu are nici grade și nici trepte ale devenirii („slava lui Dumnezeu”). A folosi termenul de origine latină „glorie” pentru a desemna mărirea lui Dumnezeu induce o stare de înstrăinare atât cognitivă cât și duhovnicească pentru spiritul ortodox.

Aceste substituiri terminologice, fiind la limita sinonimității, pot crea impresia că nu este vorba despre Dumnezeul creștin, ci despre o forță supranaturală oarecare, nu despre Creatorul necreat, ci despre cineva aflat sub un semn zodiacal favorabil. Traducerea poate aluneca cu ușurință spre ceea ce este contar textului original, punând în seama autorului ceea ce el de fapt respinge.

În traducerea lucrării „Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago”, evitarea termenilor specifici discursului teologic ortodox, în care Dimitrie Cantemir a gândit-o, a condus la creionarea forțată parcă a unui alt text, parcă a unui alt înțeles al lucrurilor, parcă a unui alt autor.

„Lucrurile astfel stând, ce deosebire, mă rog, se mai poate face între superstiția păgână și religia nebăgată în seamă? Crede-mă că nici una” – îi spune Dumnezeu Pictorului.

Așadar, dând la o parte litera moartă și înțelesul fals al traducerii cărții lui Cantemir, rămâne doar înțelesul adevărat, viu, cel care face din cultura noastră nu o concurentă la scaunele academice ale acestei lumi, ci o simplă cenușăreasă, după cuvântul „mulți chemați, puțini aleși”.

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

[1] În acest înțeles, metafizica este, prin originea ei, ne-ortodoxă.
[2] Ne gândim imediat la Lucian Blaga și la Constantin Noica, ale căror creații filosofice sunt de referință. Construcțiile lor se ridică pe un teren evident ortodox, evidențiind anumite aspecte ale acestuia sau operaționalizându-le într-un alt limbaj decât cel teologic. Lucian Blaga, de pildă, subliniază incognoscibilitatea și incomprehensiunea ființei lui Dumnezeu ca Mare Anonim, dar și lucrarea teandrică, colaborarea lucrativă, nu ființială, dintre om și Dumnezeu, care generează o nouă lume, cea a culturii.
[3] „Așadar, intrând pe această cale pentru a găsi metoda fericitului adevăr și urmând norma științei sacre, zicem, în mod ortodoxo-fizic (s.n.): că toate lucrurile și toate cele despre care zicem că se generează, sunt și există ...” (Dimitrie Cantemir, „Metafizica”, p. 188-189). Este evident faptul că se declară poziția indubitabilă a autorului. Centrul ei de greutate este ortodoxia prin care se explică, după pilda Sfinților Părinți, întreaga creație, iar dimensiunea conexă este fizica, prin care se explică modul acesteia de a exista și de a se dezvolta, în timp și spațiu: „creația avea să opereze în viitor în mod natural” (op. cit., p. 52).
[4] „Pentru a zugrăvi chipul științei sacre, trebuie să ne folosim nu de culori profane, ci de culori sacre, adică să descoperim adevărul în scrierile sfinte”. (op. cit., p. 24). De remarcat faptul că vorbește despre un singur adevăr, iar acesta nu există în altă parte decât în textele scripturistice. De altfel, întreaga lucrare are în țesătura ei expresii și pasaje întregi din Evanghelii și mai ales din Psalmi. Stilul acesta se caracterizează prin aplicarea îndemnului Sf. Apostol Pavel: „Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești, lăudând și cântâna Domnului, în inimile voastre” (Epistola către efeseni, 5, 19).
[5] Dialogul dintre cel neștiutor, dar care vrea să știe, și cel știutor, care vrea să-l învețe, este specific scrierilor ne-științifice. Îl găsim la Platon, de pildă, sau în textele Upanișadelor, dar și în scrierile monahice, cum ar patericele sau limonariile. Una dintre cele mai importante lucrări scrise de Sf. Maxim Mărturisitorul se intitulează „Răspunsuri către Talasie”, dovadă a unui dialog intens, chiar dacă la distanță. În epoca modernă dialogul este prezent chiar și în marile sisteme metafizice, de exemplu la Kant.
[6] „ ... limbile pe care le învățăm artificial se înșeală (poate că expresia corectă este ”ne înșeală” – n.n.), iar cele materne nu fac niciodată greșeală pentru că ne sunt predate de Dumnezeu” (D. Cantemir, op. cit., p. 136). Este o idee deosebit de interesantă, de vreme ce vine de la un vorbitor a șapte limbi, care reprezintă un argument, cumva atipic, al tezei că poziția lui Cantemir este ortodoxia de expresie românească.
[7] „În Dumnezeu cel etern și de trei ori glorios timpul este, eminamente și esențialmente, etern, iar în creații este precis, durativ subiectiv și dependent de emanația eternă, ca participativ la dinăuntru în afară și periodic” (D. Cantemir, op. cit., p. 183).

Traducerea greoaie opacizează înțelesul, totuși purem desluși că ceea ce în Dumnezeu este etern, în om este durată subiectivă. Timpul este același și pentru Dumnezeu și pentru om, doar că în cazul omului el se prezintă cumva sub formă de, să zicem, „cuante de eternitate”, la fel cum și libertatea omului se arată discontinuu, deși ea este „o cuantă de libertate dumnezeiască”. Așa se explică ideea participării duratei, ca ceea ce este exterior, la eternitate, ca ceea ce este interior, lăuntric lui Dumnezeu.
Totodată, caracterul periodic al participării arată, pe de o parte subordonarea creației față de Creator, iar pe de altă parte neabandonarea creației de către Creator, neîndepărtarea Acestuia de ea. Și luna periodic se înnoiește, dar acest lucru nu înseamnă că în celelalte intervale, de pătrar, de exemplu, sistemul solar dispare sau soarele se mută în altă parte.
[8] Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 25-26
[9] https://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Cantemir
[10] Dimitrie Cantemir, op. cit. , p. 193

 

 

Bibliografie

1. Cantemir, Dimitrie: „Metafizica. Știința sacro-sanctă”, în traducerea lui Nicodim Locusteanu, revăzută și adaptată, Editura acum.info, 2015
2. „Dimitrie Cantemir (1673-1723), principe român și cărturar european”. Editura Trinitas, Iași, 2003
3. „Istoria filosofiei moderne și contemporane”, Editura Academiei, București, 1984
4. Lemny, Ștefan: „Cantemireștii: aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea”. Prefață de Emmanuel Le Roy Ladurie. Trad. de Magda Jeanrenaud. Iași, Polirom, 2013
5. Panaitescu, P.P.: „Dimitrie Cantemir, viața și opera”, în „Biblioteca istorică”, III, Editura Academiei, București, 1958
6. https://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Cantemir, accesat la 15 octombrie 2017

Festivalul „Salt & Pepper” ediția a II-a ADEVĂR versus MINCIUNĂ: Luis Fernando Hincapié Echeverri - Fernando Pica - Columbia

 

 

Festivalul „Salt & Pepper”

ediția a II-a 

ADEVĂR versus MINCIUNĂ

 

 

 

Luis Fernando Hincapié Echeverri - Fernando Pica, Columbia

grafician satiric

 

International "Salt & Pepper" Satirical Art Salon Ed. 4

 

Festivalul „Salt & Pepper” ediția a II-a ADEVĂR versus MINCIUNĂ: Valerii Momot - Ucraina, Saeed Sadeghi - Iran

 

Festivalul „Salt & Pepper”

ediția a II-a 

ADEVĂR versus MINCIUNĂ

 

 

Valerii Momot, Ucraina

grafician satiric

 

International "Salt & Pepper" Satirical Art Salon Ed. 4

Saeed Sadeghi - Iran

grafician satiric

International "Salt & Pepper" Satirical Art Salon Ed.1

 

Festivalul „Salt & Pepper” ediția a II-a ADEVĂR versus MINCIUNĂ: Irina IOSIP, România

 

Festivalul „Salt & Pepper”

ediția a II-a 

ADEVĂR versus MINCIUNĂ

 

 

 

 

Irina IOSIP, România

artist vizual, critic de artă

 

ADEVĂR ABSOLUT, OBIECTIV, RELATIV SAU SUBIECTIV

- despre arte și nu numai -

Adevărul științific este rece, obiectiv și, chiar dacă ar putea fi definit ca absolut, el nu poate fi decât relativ în raport cu realitatea înconjurătoare, fiind rezultatul experienței și posibilității de înțelegere, la care a ajuns omenirea la un moment dat. Posibilitățile de cunoaștere sunt mici în raport cu imensitatea de informații la care noi, încă, nu avem acces prin capacitatea noastră mentală, senzorială și tehnologică, dar acest lucru nu ne împiedică în căutarea permanentă a adevărului, de milenii.

În domeniul artelor, însă, creația poate exprima adevăr, dar și implica o interpretare a acestuia sau adăugarea unor elemente imaginare. Artistul, spre deosebire de cercetătorul științific, care caută mai degrabă adevărul absolut sau pe cel obiectiv, poate imagina sau crea legături inexistente între elementele din realitate. El redă totul prin prisma propriului eu, ceea ce dă originalitatea operei de artă. Fie culoarea, fie forma, fie ideile, fie raportul ideatic sau structural dintre elemente componente ale operei, pot induce și alte sentimente și idei decât cele care ar identifica subiectele din realitate. Artistul găsește legături invizibile privind subiectele sale, creează povești posibile. El poate identifica adevăruri universale dar, în același timp, exprimă un adevăr personal, gândit și simțit prin prisma propriei personalității, culturi și stări emoționale. Așadar, prin ceea ce transmite și prin modalitatea de a o face, el poate intra în polemică cu alte individualități sau chiar cu etica și morala societății sau, mai bine zis, cu adevărul sociocultural instaurat al contemporaneității. 

Adevărul celor trăite sau exprimate prin opera de artă (de orice tip ar fi ea: mimă, vorbită, scrisă sau desenată) sau părți din acesta, poate fi recunoscut sau nu de contemporani, confirmat sau nu de științele și societățile viitoare. Fapt confirmat, însă, creația artistică s-a dovedit uneori a fi înaintea vremurilor sale, un exemplu arhicunoscut fiind cel al literaturii științifico-fantastice.

Față de adevărul absolut, cel obiectiv și chiar cel relativ, adevărul artistic este unul profund subiectiv: el implică propriul eu, spiritul și cultura artistului precum și relațiile cu ceilalți, legătura autorului cu societatea, în toate aspectele și pe toate palierele. Prin arta sa, artistul oferă ceva în plus, cel puțin la nivelul imaginarului și sensibilității, propunând o cunoaștere mai aprofundată și mai complexă a realității înconjurătoare, sub conceptul unei estetici care îl definește. 

În artele satirice, mai mult decât în alte arte, evidențierea unor situații poate fi augmentată de medierea adevărului prin exagerare, de asocierea de idei și imagini sau de crearea unor evenimente ficționale pe temă sau / și de emiterea unor critici și judecăți care provoacă public dezbateri și confruntări de idei în Agora societății, care sunt necesare și utile democrației funcționale.

Reprezentarea grafică sau picturală în cazul artei satirice, în situațiile extreme de beligeranță (politică, socială, teritorială etc.) și nu numai, nu impune necesitatea unei plasticități artistice. Primează informația, conform scopului propus al artistului, editorului sau revistei care publică, reprezentarea estetică fiind subordonată ideii. Un rol interesant, în cazul satirei desenate, îl are estetica urâtului (ideologic, antropologic, comportamental etc.), care, violentând sensibilitatea publicului prin modificări ale realității (vizuale sau ideatice), sugerează sau reliefează anume înțelesuri considerate a fi importante și utile. Iar, dacă se iau în considerare și variabilele date de posibilele elemente estetice ale imaginii create, se poate avea o idee asupra hiperbolicelor posibilități de sensibilizare, influențare și determinare a publicului.

ADEVĂRUL INCOMOD

Artele pot aduce în atenția publică adevăruri pe care omul obișnuit sau un decident administrativ sau politic nu îndrăznește sau nu o poate face la un moment dat, care pot implica costuri importante pentru artist, în ceea ce privește siguranța, libertatea, sănătatea, resursele financiare,  și chiar viața sa și a celor apropiați.

În Bucureștiul lui 1945, aflat sub ocupația Armatei Roșii - când soldații ruși violau femeile și jefuiau de ceasuri și paltoane oamenii de pe stradă -, genialul actor Constantin Tănase, a îndrăznit să iasă pe scena Teatrului Cărăbuș într-un pardesiu imens, cu mâinile pline de ceasuri, inclusiv o pendulă, și să recite celebrele versuri "Rău a fost cu «was ist das» / Da-i mai rău cu «davai ceas» / De la Nistru pân' la Don / Davai ceas, davai palton / Davai casă, davai moșie / Harașo, tovărășie!".
În urma spectacolului, actorul a fost arestat și i s-a interzis să mai iasă pe scenă. Dar, eliberat fiind, la următoarea reprezentație, acesta s-a prezentat pe scenă și, fără a scoate un cuvânt, și-a deschis haina sub care avea numai o cămașă albă, a ridicat mâinile să se vadă că nu mai are ceasuri și a spus: "El tic-tac, eu tic-tac, el ia ceasul, eu tac". Contemporanii au apreciat umorul, au recunoscut adevărul și au ovaționat actorul care, după câteva zile însă, era deja mort.

Dacă artele satirice sunt recunoscute pentru continua și de multe ori acida critică socio-politică, adevăruri incomode au fost și sunt în mod curent revelate prin arta stradală, în diverse locuri ale lumii. Artiști, sub pseudonim, au manifestat de-a lungul timpului împotriva segregării rasiale, sociale sau de gen, prin desene mai mult sau mai puțin artistice, pictate pe clădiri, garduri, pavaje, în general, în locuri bine expuse public. Grupați de istoria artei în mișcarea Graffiti Art, ei se constituie în activiști sociali și politici care militează pentru drepturi sociale, critică violența, descriu fragilitatea umană ș.a.m.d. Mișcarea dăinuie încă din 1974 - 1975 și încă nu și-a pierdut din relevanța și utilitatea socială. Unul dintre cei mai cunoscuți, apreciați și vânduți dintre reprezentanți este Bansky (încă nu se știe dacă este o persoană reală, una creată sau un grup de creatori lucrând sub acest brand), personalitate cu deosebite valențe intelectuale și artistice.

Precum s-a văzut, critica prin artă este o unealtă în mâna artistului care lucrează în folosul societății, dar lipsa capacității intelectuale și/sau culturale, respectiv lipsa eticii și moralei în mânuirea ei, pot produce efecte negative, oricât de estetic ar fi actul artistic. În mod evident, critica prin artă poate determina un răspuns defavorabil, dacă nu radical, din partea celor criticați.

ADEVĂRUL DIN PREZENT ȘI CEL DIN VIITOR

Într-o situație care impune analiză și delimitarea adevărului de neadevăr, respectiv util de indispensabil, se află Inteligența Artificială (AI), cu rol pozitiv evident în arhivarea, analizarea și globalizarea informației și a culturii umane. Totuși, se pune problema, din punct de vedere etic și moral, cât adevăr poate conține și exprima un produs AI, în condițiile în care produsul este realizat artificial, printr-un program, chiar dacă acesta este conceput de mintea umană și poate tocmai de aceea. De asemenea, utilizarea excesivă a AI, în lipsa unei atitudini critice, poate genera confuzie și denaturarea comportamentelor umane.

Apariția AI a generat încă de la început, în ciuda euforiei obținerii unui instrument performant de organizare, structurare și arhivare a informației, de analiză aprofundată a noianului de informații existente, de elaborare de variante de lucru și de generarea unor simulări și prognoze, dubii în ceea ce privește siguranța funcționării dualității dintre om-mașină, mașină-mașină. Totuși, integrarea AI în toate domeniile de activitate (inclusiv în serviciile de informații) permite multiple acțiuni care simplifică activitățile umane și reduce timpul pentru obținerea de rezultate, precum: colectarea și procesarea datelor, procesarea limbajului natural (NLP: analiza textelor, a sentimentelor, a comportamentelor etc.), recunoașterea imaginilor, fețelor și video, analiza vorbirii și audio, analiza geospațială, monitorizarea rețelelor sociale, analiza vulnerabilităților IoT (Internetul lucrurilor), analiza augmentată, fuziunea datelor, securitatea cibernetică, etc. Așadar, AI este investită cu rol decizional în activități și acțiuni esențiale care organizează și gestionează viața oamenilor.

AI aduce importante beneficii informaționale și economii financiare și de timp, totuși, utilizarea trebuie făcută sub rezerva verificării informațiilor, precum se face și într-o redacție media. AI poate accesa și livra informații de slabă calitate, unele chiar din zona "fake news", de aceea, utilizarea în siguranță a acestui instrument de lucru înseamnă cunoașterea modelelor lui de funcționare. Cele trei surse care să certifice corectitudinea și acuratețea informației sunt obligatorii, de preferință din afara referințelor oferite de AI pentru situația în cauză.

Evoluția AI este din ce în ce mai puțin zgomotoasă, dar și din ce în ce mai integrativă, mai indispensabilă și, probabil, mai intruzivă în viața omului, a cărui libertate de gândire, exprimare și decizie devine dependentă de mașină. În această epocă a paradoxului super-comunicare social media - însingurare a individului, AI, cu o prezență ubicuitară, devine un reper intelectual și rațional cu accesibilitate permanentă, consistentă, având un ascendent crescând asupra individului, lesne înlocuitor al ghidului parental, al celui educațional, al confidentului sau, chiar, al partenerului de viață. Pe baza unei fragilități umane extreme (generate, în principal, de imaturitatea intelectuală și emoțională), unii indivizi au dezvoltat, deja, dependență emoțională excesivă față de AI.

Încă nu au fost reglementate aspecte precum: cine, cum și de ce poate crea sau utiliza acest tip de produse și nici necesitatea, scopul și condițiile de producere și utilizare în condiții de siguranță.  
Din ceea ce se știe până acum, în mod public, nu există structuri umane globale de supraveghere a elaborării, funcționării și utilizării AI, din punct de vedere etic, moral și în siguranță pentru omenire. Unele entități publice sau private și-au elaborat propriile principii și reguli de lucru (Universitatea Politehnică București, spre exemplu, a elaborat un sistem de etică de utilizare a AI, pentru uzul instituției și un program de studiu al AI). O simplă căutare și studiere a celor care produc aceste programe AI ar fi un punct de pornire în urgentarea reglementărilor menționate, ele fiind entități care dețin o tehnologie avansată, dezvoltată și menținută numai în condiții de putere economică. Pot fi entități statale sau operatori privați din țări evoluate economic, toate motivate de anume interese economice și / sau politice, care, prin puterea pe care o dețin, pot determina comportamente, decizii și acțiuni ale AI care să afecteze indivizi sau, global, întreaga omenire.

Fragmentarea producerii, difuzării și utilizării AI dar mai ales a controlului asupra acestora prezintă un pericol pentru umanitate, deoarece implică operatori influenți care pot înclina balanța către scopuri și interese proprii sau străine de binele individual sau comun al societății.

La nivel mondial, se impune producerea, organizarea și supravegherea AI sub auspiciile comune mondiale, ale unui forum cu activitate îndelungată verificată, cu competențe științifice, pluridisciplinare și coordonare pe principii de etică și morală, pe informare corectă și de încredere, capabil să discearnă binele de rău, adevărul de minciună și să ofere garanții pentru siguranța omenirii în prezent și viitor. Această activitate trebuie să se desfășoare unitar la nivel global. AI trebuie să funcționeze pe principii de egalitate pentru întreaga omenire, informația să fie accesibilă și peste tot aceeași, corectă, completă, sigură, în pas cu evoluția cunoașterii la nivel global, să respecte drepturile omului, să permită și să garanteze dezvoltarea ulterioară a societăților, în parametrii optimi pentru omenire.

Omul are nevoie de un partener de discuție care să-i ofere posibilitatea de a învăța, mai mult și mai repede și de a se adapta mai ușor la nou. AI este un partener util pentru utilizarea în viața de zi cu zi cât și în activitatea de cercetare sau aprofundare a cunoștințelor, oferind o capacitate sporită de acumulare și prelucrare a informațiilor, de acces la informații actuale de top, de simulare și predicție, omului rămânându-i obligația utilizării informațiilor cu spirit critic și în mod creativ.

Chiar dacă, acum, produsele AI greșesc uneori în diverse chestiuni (de logică, de identificare facială etc.), ele au devenit atât de performante încât pot învăța singure, deocamdată lucruri simple. Poate că nu este departe ziua când, AI, această super-inteligență artificială, va deveni conștientă de sine și puterea sa, devenind un factor de insecuritate umană, așa cum a prezis literatura științifico-fantastică. Așadar, încă de pe acum trebuie păstrată și garantată suveranitatea umană asupra produsului și fenomenului AI.

În sensul celor de mai sus, trebuie avut în vedere un raport corect între beneficiile utilizării AI și posibilele pericole asupra individului și societății.

ARTA ÎN DIFICULTATE

Arta a fost și este prea puțin o sursă de venit stabilă și substanțială pentru cel care o practică, de aceea, creația se luptă între necesitatea de exprimare a adevărului și posibilitatea de a o face. Marile proiecte artistice depășesc posibilitățile de producere într-o lume a precarității materiale, urmată îndeaproape de cea culturală, cea psihologică și cea emoțională. Acestea nu se pot realiza fără sponsori care, la necesitățile unor proiecte ample nu pot fi decât unele cu posibilități financiare substanțiale. Marile corporații farmaceutice sau producătoare de armament sunt unele dintre cele care au sponsorizat proiecte culturale de amploare. Sponsorii sunt arareori lipsiți de interese și scopuri proprii, pentru atingerea cărora adoptă cele mai diferite metode, de la selectarea artiștilor, temelor sau ideilor și locațiilor, respectiv condiționarea utilizării și prezentării anumitor produse până la condiționări generale legate de culori, sunete și aspecte ale organizării și producției.

În aceste situații de sensibilitate și sensibilizare, artistul poate fi influențat și determinat să accepte condițiile impuse de către sponsori, fie ele declarate sau nu. Astfel, adevăruri ale realității istorice sau contemporane sau aspecte ale adevărului obiectiv, pot fi denaturate, manipulate sau eludate. În aceste condiții, oarecum similare cu cele din perioadele de totalitarism, inteligența și maturitatea socioculturală a artistului poate juca un rol important în medierea celor impuse cu cele dezirabile etic și moral, prin metaforă, umor sau contraste ideatice care să insinueze adevărul.

Pe de altă parte, asistăm la o pauperizare a artistului trăitor într-o lume marcată de superficialitatea glamuroasă a materialității socioculturale, în cadrul mai larg al unei pauperizări ascendente globale a intelectului individului contemporan. Acesta din urmă, însingurat și înstrăinat de aspirațiile și legăturile umane profunde, se înregimentează într-o societate condusă de scopuri materiale și validări social-media – în care cenzura bunului simț etic și cultural a fost înlocuită de sfântul „Like”.

 ÎN LOC DE CONCLUZIE

Astăzi, granițele au explodat, artele au sincretizat cu non-artele, totul fiind susceptibil de a intra în sfera estetică (teorie controversată totuși), vorbindu-se de o estetizare globală a civilizației. Așadar, există o estetică cu elemente de generalitate care au difuzat în toate domeniile de activitate ale civilizației, o estetică fluidă, ce acaparează noi tehnologii și noi descoperiri științifice, într-o continuă reformulare și adaptare la noile condiții socioculturale. Acest lucru nu poate fi oprit, dar pierderea identității umane într-o masă amorfă, profund materialistă precum pare a fi cea actuală și se prevede a fi în viitor, lipsită de esență spirituală și adevăr, de repere interioare etice, morale, sociale și istorice, periclitează însăși evoluția și existența noastră, așa cum am cunoscut-o până acum.

Precum s-a văzut, artele sunt o reprezentare subiectivă a personalității fiind, în același timp, o reprezentare a chintesenței umane, intelectuale și emoționale. Ele se pot constitui într-o forță motrice pentru evoluția și prosperitatea umanității. Dar, orice încercare de a mima arta sau a minți prin artă este deconspirată și condamnată, dacă nu de contemporani, de generațiile viitoare.

Artele, în general, dar mai ales cele vizuale și muzica, mediază prin intermediul simțurilor - acel limbaj universal - cunoașterea și înțelegerea, dau mai mult sens și viteză gândurilor, aspirațiilor și acțiunilor noastre. Ca mediator social (chiar și politic) și formator de opinie, arta impune reflecție și acțiune, fiind uneori mediu de refulare alteori armă de luptă, dar, vital, este menită să aducă armonie și bucurie acolo unde lipsesc lumina spirituală, cunoașterea și recunoașterea adevărului, echilibrul și concilierea.

Artele creează oglinda în care ne putem vedea cu toții, în mod democratic, cu adevărul și minciuna noastră. Asocierile sau disocierile de conținutul operei de artă sau de calitățile sale estetice, aflate în confruntare și medierea firească și necesară în Agora societății, constituie o parte din memoria socioculturală pe care se construiește viitorul.

Timpul este, adesea, cel care confirmă adevărurile exprimate prin orice activitate umană, din orice domeniu științific sau al artelor. Timpul, trăit cu răbdare și folos, perseverență și determinare, bun-simț și responsabilitate în spiritul adevărului, binelui și frumosului.

 --------------

[1] Organizația Națiunilor Unite (ONU) a demarat de anul trecut constituirea unui organism internațional, care să abordeze din punct de vedere științific multi-fațetat fenomenul AI. Adunarea Generală a Națiunilor Unite a propus deja statelor membre 40 de oameni de știință din diverse domenii, experți independenți, care să poată prezenta un raport înainte de Dialogul Global privind Guvernanța AI din iulie 2026.

Festivalul „Salt & Pepper” ediția a II-a ADEVĂR versus MINCIUNĂ: Engin Selçuk, Turcia

 

 

Festivalul „Salt & Pepper”

ediția a II-a 

ADEVĂR versus MINCIUNĂ

 

 

 

Engin Selçuk, Turcia

grafician satiric

 

International "Salt & Pepper" Satirical Art Salon Ed. 4

 

Festivalul „Salt & Pepper” ediția a II-a ADEVĂR versus MINCIUNĂ: Hamid Soufi - Iran, Joanna Wasiak-Bassa - Polonia

 

 

Festivalul „Salt & Pepper”

ediția a II-a

ADEVĂR versus MINCIUNĂ

 

 

 

Hamid Soufi, Iran

grafician satiric

 

International "Salt & Pepper" Satirical Art Salon

 Joanna Wasiak-Bassa, Polonia

grafician satiric

 

International "Salt & Pepper" Satirical Art Salon, Ed. 2

International "Salt & Pepper" Satirical Art Salon, Ed. 2

Festivalul „Salt & Pepper” ediția a II-a ADEVĂR versus MINCIUNĂ: Ciprian ARICIU, România

 

Festivalul „Salt & Pepper”

ediția a II-a 

ADEVĂR versus MINCIUNĂ

 

 

 

 

Ciprian ARICIU, România

artist vizual

 

România, ai grijă de artiștii tăi!

 

Vreau să vă fac o mărturisire destul de personală.

Când eram mic, fugeam pe ascuns de acasă ca să merg la Palatul Copiilor pentru a face linogravură și alte activități de acest gen, care îmi făceau plăcere. Spun că fugeam de acasă pentru că părinților mei nu li se păreau activități potrivite pentru băieți. Mai târziu, când au văzut că nu mă dezmint de treaba asta cu arta, au încercat să mă sperie:
„Ai grijă ce alegi, că o să mori de foame dacă te faci artist.”

Fiind din Constanța, existau meserii mult mai bănoase. Meserii „de bărbați”: pe platforme petroliere, la construcția navelor sau pe mare.

Dar eu credeam că am un as în mânecă despre care ei nu știau.

Când eram undeva prin generală, eu, împreună cu un alt coleg, am ajuns întâmplător într-un atelier de artist. Ce am descoperit acolo m-a fascinat. Întotdeauna mi-a plăcut să descopăr lumea interioară a oamenilor prin ceea ce îi înconjoară, iar un atelier de artist îți deschide porți pe care nu le poți găsi nicăieri în altă parte.

De la obiectele realizate de ei, la instrumentele de lucru, obiectele care decorau atelierul, materialele de lucru – culori, pigmenți în tot felul de sticluțe și borcane de forme, culori și mărimi diferite. Schițe, cărți, lucrări ale altor prieteni artiști… un întreg univers.

În acest univers nou descoperit, câțiva artiști stăteau la o masă, la povești și gustări, cum se întâmplă deseori în atelierele artiștilor. La masa asta am găsit o bogăție pe care eu nu o văzusem în altă parte. Ce mi-a rămas întipărit în minte a fost faptul că printre alte minunății, pe masă aveau salam.

Pentru mine asta însemna bogăție. La mine acasă nu ne permiteam salam. Era undeva la începutul anilor ’90, când începuse și în România să existe diversitate pe piața alimentară, dar nu toți își permiteau tot ce era pe piață.

Așa că din această vizită am rămas cu două idei: universul pe care îl descoperi într-un atelier și bogăția de care sunt înconjurați artiștii — artiști care își permit să mănânce salam. Și mi-am confirmat și mai tare că forța aceea din interiorul meu, care mă făcea să fug de acasă ca să merg la Clubul Copiilor, era direcția bună, în ciuda tuturor lucrurilor diferite care mi se spuneau în jurul meu.

Și am continuat, fiind în contradicție cu aproape tot ce mi se spunea. Profesoara mea de matematică din generală -nu am avut niciodată creier pentru această materie- i-a spus mamei că voi merge la Liceul de Artă doar în vizită.

Ce e drept, nu am intrat din primul an la Liceul de Artă. Anul acela l-am făcut la o școală cu specific naval, dar în al doilea an am intrat — în ciuda faptului că la mine în casă nu am găsit niciodată un album de artă sau orice ar fi mers în această direcție. Drumul ăsta a fost al meu.

Am venit în București în 2003 cu o geantă în care aveam câteva perechi de șosete, câteva tricouri și alte nimicuri. De atunci, tot ce am avut am investit într-un singur lucru: visul de a fi artist. Toate deciziile mele au fost luate în direcția asta.

Am cutreierat șantiere, mi-am oferit zilele și nopțile muncii, cu puțină distracție și multă oboseală. Am făcut compromisuri și am refuzat drumurile considerate „clasice” - familie, copii, stabilitate - nu din lipsă de respect pentru ele, ci pentru că am știut că sunt responsabilități pe care, în forma mea de atunci, arta nu mi le permitea.

Ceramica mi-a dat însă ceva extraordinar: lumea. Am ajuns în locuri la care nici nu visasem. De la Japonia și Taiwan până la tabere de creație în vârful munților sau în mijlocul pădurilor, lângă lacuri pline de nuferi.

Am văzut locuri unde ceramica este respectată aproape ritualic, unde artiștii sunt onorați cu titluri precum „Tezaur Uman Viu” sau „Artist al Poporului” .

Dar, în timp, am înțeles și un adevăr mai puțin confortabil: lumea artei nu răsplătește întotdeauna educația, experiența sau munca depusă. În România, contextul cântărește încă enorm. Iar dacă nu te afli în contextul potrivit, arta cere mult și oferă, uneori, foarte puțin în schimb.

De multe ori m-am simțit artist și mi-am simțit valoarea confirmată mai degrabă în tabere și evenimente internaționale decât acasă.

Poate tocmai de aceea am învățat devreme că nu lucrez cu un material care se supune ușor — un material care m-a pus constant în situația de a greși, de a relua, de a accepta că uneori controlul este doar o iluzie.

După tot acest traseu artistic zbuciumat, în ultimii ani, inevitabil a apărut întrebarea: de ce nu îmi merge suficient de bine financiar în România? Am ales să cred că nu îmi merge suficient de bine pentru că nu mi-am găsit încă publicul. Că poate lucrările mele nu sunt pentru epoca asta. Că poate trebuie să caut mai adânc în mine pentru a găsi ceea ce publicul are nevoie să vadă.

Dar, după multe momente în care fiecare eșec a însemnat aproape o operație deschisă pe suflet, în încercarea de a găsi noi și noi resurse în mine pentru a merge mai departe… în sfârșit am înțeles că România nu are nimic personal cu mine. Și, paradoxal, asta nu mă face să mă simt mai bine.

În ultima vreme aud tot mai des povești ale altor artiști care seamănă izbitor cu a mea. Aproape trase la indigo. Săptămâna aceasta am fost la expoziția profesorului meu de ceramică din liceu. La vernisaje se întâmplă de obicei ceva frumos: te întâlnești cu colegi, prieteni, oameni pe care îi vezi mai des sau mai rar. Acolo am început să povestesc cu câțiva foști colegi. Toți spuneau același lucru: se descurcă din ce în ce mai greu. Materialele s-au scumpit, iar ei încearcă să țină prețurile jos, ca să poată vinde și să își acopere cheltuielile. Dar întrebarea rămâne: cât timp se poate merge așa?

La un moment dat vorbeam cu un artist destul de important pe piața românească. Îmi spunea că majoritatea artiștilor pe care îi cunoaște se susțin financiar din cu totul alte surse.

Pe un fost coleg din liceu l-am întâlnit aranjând rafturi într-un mare magazin. Nu e nimic rușinos în nicio muncă. Absolut nimic.

Și eu mă gândesc uneori serios să îmi iau un job care să mă ajute financiar — de exemplu chelner pe un vas de croazieră — doar că interiorul meu privește ideea asta cu destul de multă dificultate încă.

Astfel se recreează un cerc dureros în care ajung să gândesc exact ceea ce părinții mei mi-au spus atunci când eu credeam că arta mă va duce pe toate culmile la care am visat. Înghit vorbele înainte de a le spune, dar undeva în mintea mea a apărut o umbră pe care nu o pot da la o parte: „Ai grijă cu meseria de artist o să mori de foame.”

Așa că, într-o perioadă de criză economică, o perioadă în care valorile sunt complet diferite de cele cu care noi am crescut, vin să spun, în cel mai deschis mod posibil, următoarea idee. Nu o spun pentru mine.

Eșecul personal parcă îl accepți mai ușor, îți lingi rănile și mergi mai departe pentru că nu ai altă variantă. Dar eșecul unei întregi generații de artiști e mult mai greu de acceptat și atunci arunci o vorbă în neantul internetului sperând ca cineva, cândva, să o audă.

România, știu că trecem printr-o perioadă economică grea. De câțiva ani deja, iar lucrurile nu par să devină mai simple. Dar tocmai în astfel de perioade devine important unde se duc banii noștri și ce alegem să susținem.

Dacă vrem să vedem și alte generații de artiști români în muzee, nu putem aștepta mereu scenariul clasic: pleacă în străinătate, reușesc internațional, iar abia apoi noi descoperim că sunt „ai noștri”.

Faceți un mic efort: cunoașteți artiștii din jurul vostru. Învățați să faceți diferența între hobby, meșteșug și artă. Toate sunt valoroase — dar în moduri diferite. În România, din păcate, această distincție se face foarte rar.

Susținerea muncii unui artist înseamnă, de multe ori, mai puțin financiar decât ne imaginăm. Poate însemna să cumpărăm mai puține produse de serie — pe care ajungem să le ținem prin sertare — și, din când în când, să alegem un obiect realizat de un artist: de decor, utilitar sau pur și simplu o lucrare de artă. De multe ori există obiecte care pornesc de la 100–200 de euro, tocmai pentru că artiștii știu că au nevoie de un public cât mai divers.

Se vorbește de ani de zile despre responsabilitatea consumului. Într-o perioadă cu atât de multă instabilitate, devine și mai important să ne gândim la asta.

Așa că, dacă vrem să mai respirăm artă și să nu fim generația care nu lasă nimic în urmă din punct de vedere artistic…

 

România, ai grijă de artiștii tăi.
Ai grijă de artiștii noștri.
Ai grijă de artiștii români.