Condiția artei și a artiștilor contemporani
Arta postmodernă creează numeroase controverse în rândul creatorilor și consumatorilor de artă. Inovațiile artistice au ajuns să se dezvolte în așa o măsură, încât, la ora actuală, orice standarde au fost spulberate. Frumos-urât, estetic-inestetic, etic-neetic, toți acești termeni devin lipsiți de substanță cu cât formele de exprimare se află într-o permanentă goană după nou. Întrebarea „ce este arta?” persistă în polemicile create pe aceasta temă, cu atât mai mult cu cât arta se adaptează în permanență la contextele culturale ale vremurilor respective.
Și în spațiul românesc se observă o pluralitate stilistică, în care formule ce aparțin trecutului sunt readaptate în formule moderne. Artele tradiționale, pictura, sculptura, grafica, arhitectura, nu mai sunt încadrate în granițele lor firești și interferează cu mijloace de exprimare diferite, creând un sincretism artistic, al artelor cu non-arta, al mediilor și materialelor, o îmbinare care demonstrează o înnoire, dacă nu neapărat o evoluție a artelor vizuale.
În contemporaneitate, România este un spațiu al contrastelor: coexistă o artă anacronică care se impune încă pe piața de artă, de tipul artei interbelice sau a „Modernismului Academic” cu o artă consumeristă, uneori exhibiționistă, care copiază forme de artă occidentală, adesea nestructurate, instabile, oportuniste, promovând uneori o inestetică culturală sau chiar estetica urâtului. Dar, trendul predominant îl constituie arta înclinată în mod deosebit spre satisfacerea intelectului privitorului în defavoarea spiritului, arta conceptuală. Sunt urmărite concretul, specificul și particularul, privitorul trebuind să fie cultivat pentru a înțelege și aprecia opera artistului, fiind condiționat să părăsească atitudinea de simplu privitor și să intre într-o stare de reflecție asupra mesajului transmis. Pe de altă parte, în spațiile culturale instituționale sau private, nici obiectul artistic și nici autorul nu mai sunt în centrul atenției, ci fenomenul și actul creației, a cărui importanță este augmentată de multe ori în mod artificial. Ca atare, nu mai există nici interesul artistului și nici al instituției expoziționale de a pune în valoare calitatea operei artistice, aceasta tinzând să scadă.
În condițiile actuale, artistul român poate spera la o bună și largă reprezentare, numai în cazul susținerii de către instituțiile statului sau sponsori. Dar accederea la pozițiile de vârf ale artei privite ca atare de contemporaneitate este posibilă numai în condițiile deținerii sau accesului la resursele financiare necesare. Cum situația economică a statului și dezinteresul pentru cultură sunt mult diminuate, sponsorii rămân sunt o soluție, și aceea greu accesibilă.
În organizarea evenimentelor occidentale de anvergură, sunt implicate interese politice și financiare ale sponsorilor și sume uriașe, care, în final, sunt determinate de factorii și interesele economice transnaționale, care decid ceea ce se realizează, precum și direcția de urmat, inclusiv cea politică. Sponsorii artei de anvergură, în societatea actuală mondială neo-colonială, sunt sau pot fi aceeași cu cei care lucrează în domeniul armelor, al industriei farmaceutice sau băncilor etc., care eludează interesele omenirii fiind preocupați de promovarea propriilor interese.
Sponsorii instituie o nouă formă de cenzură, finanțând numai anumite evenimente culturale care le pot media interesele, așadar la aceste sponsorizări nu toată lumea artistică are acces.
Apetitul pentru curiozități, atât al deținătorilor spațiilor expoziționale cât și al publicului, impune, oarecum, artiștilor abordarea din această perspectivă a operelor lor și nu a originalității și esteticii. Perioada comunistă, împreună cu tot de a însemnat aceasta, este situată în categoria acestor curiozități, mai ales pentru generațiile tinere și vizitatorii occidentali. Această situație tinde să se generalizeze în spațiul cultural românesc, dovadă fiind apariția, în 2017, a Muzeului Kitsch-ului, un muzeu particular în care se regăsesc obiecte kitsch din vremea comunismului precum: carpete cu „Răpirea din serai” sau obișnuitul pește din sticlă care, așezat pe macrameul - mândria gospodinei casei, trona pe televizorul din apartamentele muncitorești.
Artistul postmodern livrează imagini/obiecte pe care nu le-a creat el și asupra cărora nu are control (sau are control minim), dar pe care și le însușește și prezintă sub o formă sau alta pentru a susține un concept sau o teorie. Această abordare este deja o obișnuință în artele românești.
În cadrul expunerilor nu mai are importanță artefactul artistic ci procesualitatea și conceptul. Adesea, în cadrul expunerilor de autor sau a mai multor autori, dar mai mult, în saloanele, expozițiile de mare anvergură, importanța curatorilor care girează și coordonează evenimentele crește până la a deveni metaautori ai evenimentelor. Aceștia pot genera înțelesuri și perspective noi ale lucrărilor pe care le girează prin experiența și specializarea lor, jucând un rol important în medierea artei contemporane.
Putem afirma faptul că arta postmodernă își datorează forma actuală evoluției tehnicii și tehnologiei. Impactul puternic pe care l-a avut informatica și arta video, a modificat modul de gândire și concepțiile creative în domeniul artei. Sensurile și spațiile în care și artiștii contemporani români se pot exprima, conectați acum la tehnologiile cele mai avansate, pot fi, astfel, practic nelimitate.
Artistul contemporan urmărește promovarea propriei personalități și opere artistice în spațiul expozițional de artă, prin prezentarea unor forme de artă nemai-utilizate până atunci, urmărind acapararea unui public cât mai numeros, iar dimensiunea mare a lucrărilor pare să fie cea care conferă părerea, falsă, de artă de valoare, în sensul că, investiția mare financiară, de energie și timp conferă valoare artistului și artei sale.
În arta contemporană receptarea lucrărilor poate fi diferită de la o societate culturală la alta, acordându-se interes și valoare diferită lucrărilor, în diferite contexte culturale. Acest lucru pune problema existenței pluralității de criterii estetice după care este judecată valoarea unui obiect de artă conform unui eșafodaj de motivații psiho-sociale și politice specifice, precum și a scării de valori variabile de la o cultură la alta, de la un context socio-politic la altul și chiar a calității de operă de artă a unei lucrări în culturi diferite. Astfel se justifică și existența unor publicuri foarte diverse. Pluralitatea tinde în actualitate să se alinieze unor tendințe, tematici, politici și estetici comune generate de globalizare în spațiul occidental, situație în care se află și România. Judecata estetică a operelor de artă este, însă, supusă unei medieri, în sensul predeterminării de către dispozitivele de mediere artistică (filme, reclame, televiziune etc.), publicul nemaifiind în relație directă cu artistul și cu instituțiile de artă principale (marile muzee, bienale etc.).
Precum s-a văzut în toată istoria omenirii, și astăzi, problemele societății sunt dirijate de puterea politică, dar, în contemporaneitate, s-a instaurat neo-colonialismul. Astfel, se poate vorbi de contemporaneități diferite, de la perioadă la alta, de la o la țară la țară, de la o cultură la alta. Instituțiile culturale și artiștii se aliază, vor nu vor, puterii. Ceea ce este bun, frumos, etic într-o cultură poate să nu fie la fel într-o alta contemporană cu prima. Acest lucru sugerează ideea că valoarea unei opere de artă - văzută prin prisma a două culturi și momente diferite, poate diferi și, uneori, chiar să se opună.
La ora actuală, pentru a aprecia arta unui artist este necesar a avea în vedere întreaga sa activitate, mai ales pentru că artiștii contemporani abordează mai multe genuri, medii și tehnici ale artei în aceeași lucrare sau în lucrări diferite și perioade diferite ale creației, respectiv apelează la științe și practici din diverse domenii ale cunoașterii și creației sau la înglobarea muncii altora. Apartenența la un stil sau gen a devenit aproape anacronică, pentru satisfacerea publicului fiind necesară varietatea, schimbarea și complexitatea, entertainmentul și dimensiunea evenimentului. Așadar artiștii sunt și pictori, graficieni, instalaționiști, oratori, scriitori, curatori, critici, IT-iști, uneori oameni de știință etc.
În societatea românească nou creată, se identifică o inechitate socială condiționată de trecerea la piața liberă, condițiile de precaritate economică, care impun selecții pe bază de acces la informație, resurse și spații, și parțial condiții de interconectare. Munca intelectualilor și a artiștilor a devenit o marfă a cărei vânzare sau valorificare nu poate fi predictibilă, depinzând de gustul publicului și orinetarea direcționată în mod artificial spre anumite surse, de potența financiară a colectorilor și cumpărătorilor ocazionali. Artistul este un truditor ce lucrează în speranța posibilității de valorificare a muncii sale și un căutător a altor variante de asigurare a traiului. Printre aceste posibilități se pot enumera sponsorizările, bursele de studiu, rezidențele artistice, proiectele culturale lansate de diverse organizații sau de către stat, sau antreprenoriatul propriilor lucrări orientându-se adesea spre o artă accesibilă publicului larg, a muncii prestate în contul dreptului de autor sau angajării în diverse instituții culturale, în mass-media și alte variante derivate.
Chiar și în condițiile în care caracterul estetic al unei opere de artă nu mai este primordial și nici necesar, se poate considera, încă, eficiența mai mare a artei angajate politic și social în defavoarea unei valențe estetice. Privind esteticul ca purtător de frumos și sensibil, nu putem să nu remarcăm că omul, asemeni naturii, este clădit pe armonie și echilibru și este mai atras de lucrările care poartă aceste însușiri. Dar singure aceste însușiri, fără un concept și angajare spirituală nu aduc beneficii nici unei opere de artă.
Spațiul public este astăzi foarte ofertant artelor media și noilor media, care proliferează datorită cuceririlor științifice și tehnice, iar ciberspațiul multiplică aceste posibilități. O artă mixată cu non-arta a ajuns să domine spațiul public.
Pentru realizarea artei contemporane și acceptarea ei de către publicul aliat valorilor occidentale, artistul trebuie să fie obișnuit și cu limbajele de programare și practicarea spațiului online, limbile străine de circulație (cu predilecție limba engleză), grupurile de socializare, să aibă noțiuni de economie, de public relations, informatică ș.a.m.d.
Pentru o stabilitate în lumea artei, fiind activ și acceptat în lumea locală a artei, astăzi artistul trebuie să acceadă la lumea mai largă occidentală, de mentalitate cosmopolită, care îi poate consolida poziția și renumele și asigura o portanță mai mare a artei sale. Artistul autohton se afiliază la orizontul tematic și urmează tendințele la modă occidentale, utilizează materiale și tehnologii noi, adoptă a mobilitate sporită care să asigure răspândirea artei sale în spații culturale largi. Așadar, artistul român a devenit mai maleabil și mai adaptabil diverselor culturi cu care interacționează, cosmopolit spiritual și cultural.
***
Domeniul artei, polifațetat și în interacțiune crescândă cu multele domenii sociale și ale cunoașterii, de orientare preponderent occidentală, antrenează tendințe contradictorii și convergențe mai mult sau mai puțin aleatoare și persistente, rămânând, asemenea societății românești contemporane, într-o stare tranzitorie. Sensul artei contemporane românești rămâne unul instabil dar, în mod definitoriu, credem, legat de occidentalism. În încheiere, este necesar a se menționa că prezenta expunere nu este exhaustivă, amintind numai o pare dintre situațiile și caracteristicile condiției artistului și a artei în spațiul românesc postcomunist.
Irina IOSIP
Postări
