1. Apă vie și apă moartă. De la basm la cunoașterea lui Dumnezeu
În cultura română se întâlnesc două aspecte interesante, a căror coexistență o singularizează în mod exemplar: pe de o parte prezența creatorilor plurivalenți, de tip „uomo universale” (Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, Spiru Haret, B. P. Hasdeu, Nicolae Iorga, Ion Barbu, Lucian Blaga, Mircea Eliade etc., dar și cei intrați deja în rândul sfinților, cum ar fi poeții Dosoftei Mitropolitul Moldovei și Ioan Iacob de la Neamț sau teologul personalist Dumitru Stăniloae), iar pe de altă parte absența creației filosofice de tip metafizic, așa cum s-a constituit ea ca gen de reflecție creștină, în aria vest-europeană, romano-catolică, dar mai ales protestantă
[1]. Oricât ar fi de surprinzător, capacitatea creatoare românească nu se manifestă în domeniul metafizicii
[2], iar Dimitrie Cantemir este cel care ne furnizează explicația.
Lucrarea lui Dimitrie Cantemir din 1700, „Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago”, tradusă nefericit în limba română cu titlul „Metafizica”, este considerată prima operă filosofică românească. Înainte de a începe lectura ei, te aștepți la un text filosofic desigur, în care, conform accepțiunii generale, autorul își expune, în mod sistematic, propria viziune despre tot ceea ce este. Fără nici o îndoială, de la apariția ei în perimetrul grecesc, filosofia este un demers personal, individual, aproape arogant și trufaș, de a înțelege lumea și de a o explica și altora. Nimic din toate acestea la Cantemir. „Metafizica” sa este o lucrare polemică, îndreptată împotriva a ceea ce el numește „știința moartă”, sau „senzitivă” sau „păgână” sau „profană”, adică împotriva empirismului și senzualismului, a ateismului, fizicalismului și astrologiei – preocupări larg răspândite în epocă, cărora le opune nu o viziune raționalistă, așa cum s-ar fi întâmplat în paradigma occidentală, ci o știință vie, dumnezeiască, pe care o mai numește „ortodoxo-fizică”
[3].
Așadar, Cantemir se plasează în afara disjuncției empirism–raționalism, specifică discursului filosofic ce urmează unei cunoașteri strict individuale; se plasează, adică, în spațiul cunoașterii sacre
[4], a cunoașterii predate omului de Dumnezeu Însuși, care nu poate fi nicidecum una individuală, deci nici filosofică.
„Sacrosancta” este scrisă dintr-o cu totul altă perspectivă decât cea general filosofică, și anume una în care cunoașterea omenească interferează cu revelația, aroganța filosofică face loc pocăinței („care este înclinarea de la rău la bine”) și trufia metafizică smereniei, iar discursul personal al autorului, poetic și tehnic în același timp, nu are un alt argument decât pe cel scripturistic. Cantemir se arată ironic față de toată filosofia și știința vremii, inclusiv față de scolastică și de filosofia lui Aristotel, bagatelizând și respingând categoric și definitiv ideea mișcătorului nemișcat.
2. Împreună cu Dumnezeu în prăvăliile adevărului
În paradigma ortodoxă, identificabilă și operațională în „Sacrosancta”, se procedează deseori dialogal
[5]. Dialogul, nelipsit nici din opera sapiențială cantemiriană, se desfășoară aici între Pictor și Dumnezeu. Pictorul este un slujitor, prin excelență, al văzului și al lumii sensibile, care ar vrea să zugrăvească, cu ajutorul instrumentelor sale inevitabil limitate, imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut și suprasensibil, necreat și nelimitat, adică tocmai ceea ce este de nezugrăvit. Deși nu se află niciodată sub incidența simțului pur, Dumnezeu îi vorbește, totuși, pictorului și îi arată adevărul despre cum a fost creată lumea, din prima până în a șasea zi; modul în care a fost făcut omul – după chipul și asemănarea Lui Însuși, înzestrat cu liberul arbitru deplin ce nu contravine preștiinței și atotcunoașterii divine și nici nu este limitat în vreun fel de acestea; îi explică faptul că toate limbile neamurilor sunt create de Dumnezeu
[6], nu de oameni; că timpul nu este o creație, asemenea celor făcute în cele șase zile, ci este însăși eternitatea lui Dumnezeu, un continuum pe care El îl împarte cu creaturile Sale, un mediu privilegiat al relației Lui cu omul
[7]; îi arată că viața ființelor înzestrate cu libertate, așa cum sunt oamenii și îngerii, se desfășoară într-un mod special, prin împletirea voinței lor libere cu providența dumnezeiască: ”... din providența lui Dumnezeu se fac toate bune și perfecte, iar din liberul arbitru al omului se face înclinația către bine sau rău. ( ... ) dispoziția sau înclinarea liberei voințe împarte preștiința în multe feluri astfel încât, după gradul înclinațiilor și meritelor, pe unele le precunoaște așa, iar pe altele așa”. Așadar, Dumnezeu îi pre-știe pe toți buni, în virtutea modului în care i-a creat, dar îi pre-cunoaște în mod diferit, după particularitățile pe care fiecare și le formează în virtutea liberului său arbitru, pe unul într-un fel, pe altul în alt fel.
Este limpede că, pentru Cantemir, un demers intelectual viu, de cunoaștere adevărată a lumii și a rădăcinilor ei, nu poate fi asemenea unei aventuri personale, așa cum este filosofia, care să sfârșească, eventual, într-o derivă și gnoseologică și ontologică, nu poate fi o metafizică moartă care se prezintă pe sine, în mod mincinos, ca fiind vie. Cunoașterea reală a ceea ce este, cunoașterea adevărului este religia creștină, nu filosofia păgână. De altfel, „conceptul-compromis” de „filosofie creștină” este o contradicție în termeni. Filosofia nu poate fi decât păgână, profană și periferică dacă nu chiar contrară cuvântului lui Dumnezeu. Rolul ei nu este decât acela de a se învârti în jurul suprafeței divine, de contrazice ceea ce spune Dumnezeu, de a se raporta negativ la El, ca într-o ceartă fără sfârșit în care Dumnezeu este doar un pretext pentru afirmarea unor idei personale.
Această poziție, atât de explicită și aproape ostentativă la Dimitrie Cantemir, apare la toți gânditorii români, chiar dacă într-o manieră mai discretă și, poate, mai puțin asumată. Iată motivul pentru care forța creatoare românească, profund ortodoxă, nu s-a exersat, culturalmente, niciodată în domeniul „mort” al metafizicii, lipsindu-i trufia de tip occidental. Unii contemporani consideră acest lucru regretabil, alții apreciază că este semnul imaturității sau marginalității culturale, o inferioritate rușinoasă, un retard oripilant. Cum se poate o cultură europeană fără filosofie? Cum se poate un secol XVIII fără Renaștere sau fără Iluminism? Antirenascentist și antiiluminst, Cantemir dă răspunsul, din chiar secolul XVIII românesc, ce constă în a reafirma eterna și esențiala lecție a discernerii între „apa vie” și „apa moartă”, între știința vie și știința moartă, între viu și viu, mort și mort, între ceea ce este și ceea ce doar pare să fie – lecție învățată atât de bine de toți constructorii culturii noastre. „Cei care pentru o deșartă și ambițioasă glorie se luptă unii contra altora tâind tăiați, rănind răniți, învingând - învinși au rămas”. Fără să învingă pe nimeni, fără să rănească pe cineva, neluptându-se împotriva nimănui, nefilosofică și nearogantă, cultura română este mereu vie în sensul pe care i-l dă Cantemir.
De aceea, - află Pictorul de la Dumnezeu - „trebuie mai întâi să prepari variatele haine ale esenței și numeroasele culori ale simplității și numai după aceea să te apuci să zugravești chipul ce nu se poate zugrăvi al acestei științe; însă aceste haine și culori nu se pot găsi aiurea, ci numai în prăvăliile adevărului”
[8].
3. Tristețea unei traduceri eroice, dar amputante
Dar călătoria acestei scrieri cantemiriene a cunoscut și meandre mai puțin luminoase, fiind revendicată, de curente și organizații oculte, drept element central și justificativ al unor sisteme și filosofii neortodoxe. Lucrarea este prezentată oricărui cititor, inclusiv celui virtual, aflat în fața unor enciclopedii cu accesibilitate universală, astfel:
„Lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem
teist, în linia lui Bacon, un fel de împăcare între știință și religie, între determinismul științific și metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru
astrologie și științele oculte, sacre, specifice
Renașterii. Cantemir cunoaște și pune în discuție principalele probleme ale filozofiei din vremea lui: teoria cunoașterii, teoria atomilor și a originii materiei, controversa dintre teism și
deism, problema timpului etc. Este o scriere filozofică de factură precumpănitor scolastică”
[9].
Ne întrebăm care poate fi cauza unei înțelegeri atât de strâmbe a lucrării Sacrosancta, în care autorul demonstrează, pagină cu pagină, contrariul absolut al acestor aprecieri. De pildă: „toate cele ce se întâmplă atăt în timp cât și în viață, se discern sub imperiul providenței divine și sub libera voință a omului. Ele nu pot avea nimic comun nici în astre, nici cu un punct al timpului, ci au început de operațiune proprie cu totul deosebit de acestea”
[10].
Răspunsul va fi, desigur, al specialiștilor, dar, până la ei, credem cu tărie că responsabilitatea revine traducerii din 1928 realizată de Nicodim Locusteanu, într-o limbă română șchioapă în care înțelesurile sunt deformate de utilizarea exclusivă a termenilor preluați din discursul teologic de factură romano-catolică sau greco-catolică.
Este știut că în limba română există numeroase sinonime, dar cu ușurință se trece peste faptul că acestea sunt cel mai adesea aparente sau parțiale, în sensul în care fiecare dintre ele exprimă nivele diferite de profunzime a cunoașterii aceluiași obiect. De exemplu, sinonime pentru „mărire” sunt și „slavă” și „glorie”, dar primul se referă la o mărire relativă, circumstanțială, creată, care suportă grade de comparație, o mărire specifică acestei vieți, deci trecătoare („Sic transit gloria mundi”); pe când al doilea sinonim exprimă mărirea absolută, necreată, necondiționată și veșnică, ce nu are nici grade și nici trepte ale devenirii („slava lui Dumnezeu”). A folosi termenul de origine latină „glorie” pentru a desemna mărirea lui Dumnezeu induce o stare de înstrăinare atât cognitivă cât și duhovnicească pentru spiritul ortodox.
Aceste substituiri terminologice, fiind la limita sinonimității, pot crea impresia că nu este vorba despre Dumnezeul creștin, ci despre o forță supranaturală oarecare, nu despre Creatorul necreat, ci despre cineva aflat sub un semn zodiacal favorabil. Traducerea poate aluneca cu ușurință spre ceea ce este contar textului original, punând în seama autorului ceea ce el de fapt respinge.
În traducerea lucrării „Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago”, evitarea termenilor specifici discursului teologic ortodox, în care Dimitrie Cantemir a gândit-o, a condus la creionarea forțată parcă a unui alt text, parcă a unui alt înțeles al lucrurilor, parcă a unui alt autor.
„Lucrurile astfel stând, ce deosebire, mă rog, se mai poate face între superstiția păgână și religia nebăgată în seamă? Crede-mă că nici una” – îi spune Dumnezeu Pictorului.
Așadar, dând la o parte litera moartă și înțelesul fals al traducerii cărții lui Cantemir, rămâne doar înțelesul adevărat, viu, cel care face din cultura noastră nu o concurentă la scaunele academice ale acestei lumi, ci o simplă cenușăreasă, după cuvântul „mulți chemați, puțini aleși”.
Postări
