joi, 30 decembrie 2021
duminică, 19 decembrie 2021
Salonul de sculptură 2021, Galeria Simeza - București
Salonul de sculptură 2021, Galeria Simeza - București
Credit foto: Irina IOSIP
 |
 |
sâmbătă, 4 decembrie 2021
ESTETICA BANALULUI - numitorul comun
ESTETICA BANALULUI - BANALUL CA UN „NUMITOR COMUN” CU MULTIPLE IMPLICAȚII
Acest banal al societății de astăzi, poate fi gândit în cele din urmă, ca un rezultat al industrializării care unește gusturile și consumul, dar mai ales de un mod de gândire și relaționare comun în societatea globalizată, care limitează paternitatea, originalitatea și chiar subiectele operei de artă.
Ne putem gândi, printre altele și la o blazare posibilă a receptorului actual, ce este bombardat cu informații ce necesită o permanentă și accelerată adaptate la noile condiții, astfel că, noul nu mai este cu adevărat nou decât atunci când depășește limitele extraordinarului, excepționalului și care, de cele mai multe ori sunt stimulate prin strategii politice și economice. Este o posibilă plafonare a omului în fața asaltului informațional, care își închide canalele de receptare ca măsură de protecție sau chiar ca o reacție de adversitate față de acesta, în cazul depășirii unor limite individuale, de grup sau chiar sociale.
Și totuși, artistul nu renunță la căutările sale, câmpul artei fiind caracterizat de practici și teorii ce transgresează toate sferele societății, sincretismul artelor și stilurilor adăugându-se unui conceptualism ce pare să diferențieze și el publicul prin multitudinea de variante posibile de înțelegere. Cert este că, la ora actuală, această estetică a banalului pare să se sprijine pe modificările survenite în societate, ce lucrează ca un tot, conform unor legități și politici comune.
Astfel, putem spune că, înțelesul operelor de artă, nu reprezintă apanajul unui singur autor, în condițiile în care opera de artă nu mai reprezintă o simplă reflectare a realității existente ci un construct social rezultat în cadrul relațiilor (socioculturale, politice etc.) din societatea respectivă, fiind importantă identitatea celui care vorbește, de pe ce poziție vorbește și locul de unde autorul vorbește.
Trebuie să semnalăm că, orice abordate teoretică a artei, include un subiectivism temporal și istorico-social corespunzător condițiilor particulare în care se află observatorul.
În condițiile de mai sus, noțiunea de adevăr este relativă, depinzând de contextul în care au fost produse artefactele și interpretările receptorului. Conform concepției lui Jonathan Harris (2006) discursurile formulate (prin acțiuni și comportamente), „modifică conștiințele, oferind o falsă reflecție sau o distorsionare ideologică a realității”1 și practic, „contribuie la structurarea ei efectivă, constituind practic realitatea socială”2, participând la producerea și disciplinarea subiecților. Așadar, dincolo de o subiectivizare proprie dată de capacitățile proprii, autorii sunt de fapt ceea ce societatea le induce, permite și oferă (de exemplu prin dezvoltarea istorică a științelor, tehnologiilor etc.).
O dată formulate aceste teorii, s-a pus problema „morții autorului” și, separat și în corelare cu apocaliptica „moarte a artei”, prezisă cu peste un secol în urmă.
Teoriile lui Roland Barthes susțin, în anii '90, „moartea autorului”, prin care se recunosc limitele autorului ca generator al ideilor conținute sau exprimate în operă, având în vedere preexistența unei determinări sociale. Pe de altă parte, opera singură generează înțeles în mintea receptorului, o interpretare posibilă. Acest fapt, asigură receptorului calitatea de colaborator și co-producător al operei de artă (înțelesului acestuia), în care condiții, chiar dacă este garantul operei de artă și a valorii acesteia, autorul este numai custodele operei de artă – considerată ca decupaj provizoriu din rețeaua de enunțuri și forme a artelor vizuale. Barthes (1977) enunță „înțeleasă ca o configurație lingvistică, o operă de artă operează (adică se comunică) potrivit unui ansamblu de coduri și reguli de compoziție vizuală și cromatică preexistete”3. Deci, și practicile artistice fac parte dintr-un angrenaj istoric și social.
Dacă privim autorul ca făcând parte dintr-o uniformitate de idei și practici dată de societate și, eventual, globalism, putem spune că, într-adevăr, individualitatea acestuia se disipează în marea de indivizi aduși la același numitor comun. Și în artă să se vor găsi elemente comune cu ale altor autori contemporani sau din alte perioade istorice și, cu atât mai mult în arta postmodernă, când există o pluralitate de stiluri, sincretism în stiluri, medii și primează ideea în dauna artefactului artistic.
Chiar și originalitatea, unul dintre criteriile de bază ce identifică un autor, este contestată, cel puțin în parte, într-un anume sens, de critici precum Barthes (1977), ca fiind o caracteristică a geniului (Emanuel Kant) unică, individuală și care deosebește pe autor de toți ceilalți. „(...) originalitatea, în acest nou sens, nu constituie decât combinația interesantă, jucăușă și fericită a unor fragmente textuale deschise lecturii și recombinării lor de către cititori (...) este totdeauna tributară înaintașilor precum și regulilor pe care le poate transgresa, transforma sau extinde.”4, originalitatea fiind un atribut comun al autorului și al receptorului (lectorului).
Într-adevăr, opera de artă nu poate fi concepută fără un spațiu public și un public, dar înțelegerea de un anumit fel a unui număr de receptori, mai mulți sau mai puțini, chiar dacă sugerează, indică sau instituie un anume sens al lucrării, în spațiul larg al lumii artei, nu rămâne o constantă în timp și societate, fiind adesea completat sau contrazis, pe când opera de artă cu tot conținutul ei, relevat sau nu, rămâne neschimbat. Interpretările date de alți receptori, alte societăți și/sau în alt timp istoric pot fi altele, ele putând releva ulterior originalitatea autorului în arta sa. Nici un curent și nici o mișcare artistică nu a fost investită de la început cu valoarea originalității autentice, trebuind să probeze acest lucru. Prin originalitate înțelegând calitatea ce face ca ceva nou din opera de artă să fie demn de a fi urmat în viitor.
Leonardo Da Vinci a fost original în operele sale, datorită numeroaselor sale invenții care au marcat o evoluție importantă a științelor vremii. Despre un inventator nu putem spune că nu este original. Și Jules Verne a fost original, el practic prezicând, prin imaginarul său, viitoare descoperiri importante ale științei.
În ceea ce privește „moartea autorului”, putem spune că, și numai presupusa viitoare dezvoltare a științelor și tehnologiilor indică existența în continuare a unei creativități producătoare de nou.
Gândirea omenească a elaborat teorii dintre care unele s-au verificat în timp a fi corecte, parțial sau total. Teorii precum ale lui Marx, care argumenta că, în epoca societății fără clase, oamenii fiind egali, nu vor mai exista artiști și toți oamenii sunt artiști dar și teoria lui Beuys precum că toți oamenii au capacitate creatoare fapt ce transformă societatea într-o „sculptură socială”, au un anume înțeles în arta postmodernă, dacă luam în discuție noile categorii de artiști, de formație alta decât arta, dar care, prin profesiile lor, tehnice sau științifice (și altele) creează interferențe cu arta, ajungând să expună în centre culturale emergente, muzee etc. În acest sens, putem înțelege și justifica fenomenele de „diluarea artei” și de „moartea artistului” așa cum au fost ele văzute inclusiv în perioada modernismului.
Granițele artei au fost transgresate, sau mai degrabă artele și-au extins aria de căutare și manifestare în zone considerate non-artă, „totul fiind susceptibil de a intra într-o estetică generalizată a civilizației” 5, în care interactivitatea are un rol esențial.
Astăzi, se pot regăsi în domeniul artei practici care definesc poziția artistulului în interiorul dar și în exteriorul banalității.
Ne putem gândi, printre altele și la o blazare posibilă a receptorului actual, ce este bombardat cu informații ce necesită o permanentă și accelerată adaptate la noile condiții, astfel că, noul nu mai este cu adevărat nou decât atunci când depășește limitele extraordinarului, excepționalului și care, de cele mai multe ori sunt stimulate prin strategii politice și economice. Este o posibilă plafonare a omului în fața asaltului informațional, care își închide canalele de receptare ca măsură de protecție sau chiar ca o reacție de adversitate față de acesta, în cazul depășirii unor limite individuale, de grup sau chiar sociale.
Și totuși, artistul nu renunță la căutările sale, câmpul artei fiind caracterizat de practici și teorii ce transgresează toate sferele societății, sincretismul artelor și stilurilor adăugându-se unui conceptualism ce pare să diferențieze și el publicul prin multitudinea de variante posibile de înțelegere. Cert este că, la ora actuală, această estetică a banalului pare să se sprijine pe modificările survenite în societate, ce lucrează ca un tot, conform unor legități și politici comune.
Astfel, putem spune că, înțelesul operelor de artă, nu reprezintă apanajul unui singur autor, în condițiile în care opera de artă nu mai reprezintă o simplă reflectare a realității existente ci un construct social rezultat în cadrul relațiilor (socioculturale, politice etc.) din societatea respectivă, fiind importantă identitatea celui care vorbește, de pe ce poziție vorbește și locul de unde autorul vorbește.
Trebuie să semnalăm că, orice abordate teoretică a artei, include un subiectivism temporal și istorico-social corespunzător condițiilor particulare în care se află observatorul.
În condițiile de mai sus, noțiunea de adevăr este relativă, depinzând de contextul în care au fost produse artefactele și interpretările receptorului. Conform concepției lui Jonathan Harris (2006) discursurile formulate (prin acțiuni și comportamente), „modifică conștiințele, oferind o falsă reflecție sau o distorsionare ideologică a realității”1 și practic, „contribuie la structurarea ei efectivă, constituind practic realitatea socială”2, participând la producerea și disciplinarea subiecților. Așadar, dincolo de o subiectivizare proprie dată de capacitățile proprii, autorii sunt de fapt ceea ce societatea le induce, permite și oferă (de exemplu prin dezvoltarea istorică a științelor, tehnologiilor etc.).
O dată formulate aceste teorii, s-a pus problema „morții autorului” și, separat și în corelare cu apocaliptica „moarte a artei”, prezisă cu peste un secol în urmă.
Așadar, atâta vreme cât autorul este produsul societății în care trăiește, se poate pune problema că el nu este exclusiv autorul operei sale.
Teoriile lui Roland Barthes susțin, în anii '90, „moartea autorului”, prin care se recunosc limitele autorului ca generator al ideilor conținute sau exprimate în operă, având în vedere preexistența unei determinări sociale. Pe de altă parte, opera singură generează înțeles în mintea receptorului, o interpretare posibilă. Acest fapt, asigură receptorului calitatea de colaborator și co-producător al operei de artă (înțelesului acestuia), în care condiții, chiar dacă este garantul operei de artă și a valorii acesteia, autorul este numai custodele operei de artă – considerată ca decupaj provizoriu din rețeaua de enunțuri și forme a artelor vizuale. Barthes (1977) enunță „înțeleasă ca o configurație lingvistică, o operă de artă operează (adică se comunică) potrivit unui ansamblu de coduri și reguli de compoziție vizuală și cromatică preexistete”3. Deci, și practicile artistice fac parte dintr-un angrenaj istoric și social.
Dacă privim autorul ca făcând parte dintr-o uniformitate de idei și practici dată de societate și, eventual, globalism, putem spune că, într-adevăr, individualitatea acestuia se disipează în marea de indivizi aduși la același numitor comun. Și în artă să se vor găsi elemente comune cu ale altor autori contemporani sau din alte perioade istorice și, cu atât mai mult în arta postmodernă, când există o pluralitate de stiluri, sincretism în stiluri, medii și primează ideea în dauna artefactului artistic.
Chiar și originalitatea, unul dintre criteriile de bază ce identifică un autor, este contestată, cel puțin în parte, într-un anume sens, de critici precum Barthes (1977), ca fiind o caracteristică a geniului (Emanuel Kant) unică, individuală și care deosebește pe autor de toți ceilalți. „(...) originalitatea, în acest nou sens, nu constituie decât combinația interesantă, jucăușă și fericită a unor fragmente textuale deschise lecturii și recombinării lor de către cititori (...) este totdeauna tributară înaintașilor precum și regulilor pe care le poate transgresa, transforma sau extinde.”4, originalitatea fiind un atribut comun al autorului și al receptorului (lectorului).
Într-adevăr, opera de artă nu poate fi concepută fără un spațiu public și un public, dar înțelegerea de un anumit fel a unui număr de receptori, mai mulți sau mai puțini, chiar dacă sugerează, indică sau instituie un anume sens al lucrării, în spațiul larg al lumii artei, nu rămâne o constantă în timp și societate, fiind adesea completat sau contrazis, pe când opera de artă cu tot conținutul ei, relevat sau nu, rămâne neschimbat. Interpretările date de alți receptori, alte societăți și/sau în alt timp istoric pot fi altele, ele putând releva ulterior originalitatea autorului în arta sa. Nici un curent și nici o mișcare artistică nu a fost investită de la început cu valoarea originalității autentice, trebuind să probeze acest lucru. Prin originalitate înțelegând calitatea ce face ca ceva nou din opera de artă să fie demn de a fi urmat în viitor.
Leonardo Da Vinci a fost original în operele sale, datorită numeroaselor sale invenții care au marcat o evoluție importantă a științelor vremii. Despre un inventator nu putem spune că nu este original. Și Jules Verne a fost original, el practic prezicând, prin imaginarul său, viitoare descoperiri importante ale științei.
În ceea ce privește „moartea autorului”, putem spune că, și numai presupusa viitoare dezvoltare a științelor și tehnologiilor indică existența în continuare a unei creativități producătoare de nou.
Gândirea omenească a elaborat teorii dintre care unele s-au verificat în timp a fi corecte, parțial sau total. Teorii precum ale lui Marx, care argumenta că, în epoca societății fără clase, oamenii fiind egali, nu vor mai exista artiști și toți oamenii sunt artiști dar și teoria lui Beuys precum că toți oamenii au capacitate creatoare fapt ce transformă societatea într-o „sculptură socială”, au un anume înțeles în arta postmodernă, dacă luam în discuție noile categorii de artiști, de formație alta decât arta, dar care, prin profesiile lor, tehnice sau științifice (și altele) creează interferențe cu arta, ajungând să expună în centre culturale emergente, muzee etc. În acest sens, putem înțelege și justifica fenomenele de „diluarea artei” și de „moartea artistului” așa cum au fost ele văzute inclusiv în perioada modernismului.
Granițele artei au fost transgresate, sau mai degrabă artele și-au extins aria de căutare și manifestare în zone considerate non-artă, „totul fiind susceptibil de a intra într-o estetică generalizată a civilizației” 5, în care interactivitatea are un rol esențial.
Astăzi, se pot regăsi în domeniul artei practici care definesc poziția artistulului în interiorul dar și în exteriorul banalității.
Irina IOSIP
1 Cristian Nae, Moduri de a percepe – O introducere în teoria artei moderne și contemporane, Ed.Polirom, București, 2015, p. 116 - 117
2 Ibidem
3 Ibidem
4 Cristian Nae, Moduri de a percepe – O introducere în teoria artei moderne și contemporane, Ed.Polirom, București, 2015, p. 118
5 Florence de Mèredieu, Arta și noile tehnologii, Arta video, arta numerică, Ed. Rao, București, 2005
marți, 16 noiembrie 2021
vineri, 29 octombrie 2021
Cetățeanul conform
CETĂȚEANUL "CONFORM"
În strânsă legătură cu regimurile politice și interesele imbricate implicite - dominate de cele personale ale decidenților momentului, fenomenele legate de oameni și societate, în esența lor, se repetă de-a lungul timpului.
Corpul uman, în comunismul românesc, nu mai era un bun propriu al omului, fiind controlat în mod opresiv (controlul reproducerii, torturile fizice și psihice mai ales din închisori, care anulau intimitatea individuală și înstrăinau conștiința de trup), cetățeanul fiind „domesticit” până la uniformizare.
În închisorile comuniste, după anii '60, odată cu „îmblânzirea” regimului stalinist, oficial nu au mai existat deținuți politici, acuzațiile politice fiind transformate în unele de drept comun sau economic.
Distorsiunile informaționale, mistificările și supunerea oprobiului public brutal sau insidios făceau parte din uneltele specifice perioadei. Relațiile superficiale, de tip conjunctural au fost implementate în societatea în care se aclama politica de partid și unitatea dintre membrii societății către "binele comun", în timp ce unii, dacă nu cei mai mulți, în ciuda conformismului afișat, căutau un drum individual, de obicei ascuns, pentru supraviețuire sau crearea unei vieți mai comode și mai îmbelșugate, în dauna celorlalți.
În timp, violențele asupra cetățeanului au ajuns să se rafineze, spre
distrugerea conștiințelor de sine și de grup, dezrădăcinare, distrugerea
legăturilor sociale, de familie și de prieteni, înstrăinarea oamenilor
unii de alții sub umbrela conformității cu "omul de tip nou" și uneori,
izolarea de și în societate a conștiințelor superioare considerate ca
fiind exemple negative.
Precum demonstrează istoria, în vremuri grele se nasc oameni puternici iar în vremuri bune (sau mai puțin grele) se nasc oameni slabi. În această logică se poate încadra și faptul că generațiile ce au urmat celor peste cincizeci de ani de comunism au transformat obiceiurile predecesorilor (născute din necesitate sau nu) într-un mod de a fi, care, fără minima justificare a vitregiei comunismului, evoluează haotic și irațional în țarcul numit acum "conformitate politică".
Irina IOSIP
(din "Note despre conformitate")
miercuri, 20 octombrie 2021
De ce câte puțin și nu tot o dată... Unde ești tu Țepeș, Doamne?
"De ce câte puțin și nu tot o dată... Unde ești tu Țepeș, Doamne?"
. "Why little by little and not all at once... Where are you Țepeș, My Lord?"
 |
| "Vlad Țepeș", Irina IOSIP |
marți, 28 septembrie 2021
CALL FOR: The 2022 Nasher Prize Graduate Symposium
The 2022 Nasher Prize Graduate Symposium
Nasher Sculpture Center announces an
open call for participation in the 2022 Nasher Prize Graduate Symposium,
which aims to expand scholarship on the field of contemporary sculpture
in its many forms. Submissions should address themes related to the
work of the 2022 Nasher Prize Laureate Nairy Baghramian.
The Nasher Prize Graduate Symposium—dedicated to the work of Baghramian and open to graduate students from around the world, studying in any field—will take place virtually from January 18–21, 2022. The multi-day event will address a broad audience of art historians and museum professionals, allowing symposium participants to receive feedback from fellow presenters, the moderator, the keynote speaker, and audience members. Presentation proposals will be accepted through November 19. Students selected to participate will have their papers published in the annual Nasher Prize Graduate Student Symposium compendium which will be published in April 2022 in tandem with the award gala.
Suggested topics for the 2022 Nasher Prize Graduate Symposium:
–Reconsiderations of sculptural traditions
–Intersection of design and sculpture
–Architecture and the body
–Vulnerability and authority
–Failure as artwork
Complete proposals must include the followings:
–Contact information, participant’s field and university affiliation, and CV
–Paper title and abstract of no more than 200 words, and 3 to 5 keywords
Proposals are due by Friday, November 19, 2021.
Send submissions and questions to symposium@nashersculpturecenter.org.
About Nairy Baghramian, 2022 Nasher Prize Laureate
Nairy Baghramian is a German citizen born in 1971 in Iran. She is a visual artist living and working in Berlin since 1984. Her work explores the relation of modeling, molding, and casting—interrelated elements of sculpture production involving positive and negative forms, and she consistently humanizes this largely mechanical process through overt or oblique references to the body. Using an abstract vocabulary that often combines geometric and organic forms, as well as industrial materials and processes with elements that appear soft and supple, Baghramian highlights the subtle ligatures uniting disparate human activities.
Baghramian was a nominee of the Hugo Boss Prize 2020 and has been the recipient of the Malcolm-McLaren-Award with Maria Hassabi (2019); the Zurich Art Prize (2016); the Arnold-Bode Prize, Kassel (2014); the Hector Prize, Kunsthalle Mannheim (2012); and the Ernst Schering Foundation Award (2007). Her works are held in institutional collections including the Museum of Modern Art, New York; San Francisco Museum of Modern Art, San Francisco; Solomon R. Guggenheim Museum, New York; Walker Art Center, Minneapolis; Tate Modern, London; MUDAM, Luxembourg; Tamayo Museum, Mexico City; Jumex Museum, Mexico City; and the Art Institute of Chicago. Upcoming solo exhibitions of Nairy Baghramian include Secession, Vienna AT, 2021; and Carré d’Art, Nîmes, France, April 2022. Baghramian will be the subject of a long-planned solo exhibition at the Nasher Sculpture Center, unaffiliated with the Nasher Prize, in fall 2022.
See more on: www.nashersculpturecenter.org
sâmbătă, 25 septembrie 2021
Expoziția ALEXANDRU ANTIK, "BEYOND EXPERIMENTAL", 04 septembrie - 31 octombrie 2021
"BEYOND EXPERIMENTAL"
La Centrul Cultural "Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului", Mogoșoaia în spațiile: Cuhnie, Ghețărie, Foișor
Alexandru ANTIK se constituie într-o "instituție arhivistică" în sine ca reprezentant al artei experimemtale și conceptuale metafizice românești din perioada ante-decembristă: arhive personale originale sau reconstituite sunt reconceptualizate într-un context muzeal de excepție. Evenimente vechi precum și unele mai recente din ultimii 30 de ani, ca reîntrupare a primelor prin tehnologii și materiale contemporane -, puse în față în față, se potențează reciproc relevând adevăruri mereu actuale dar și stimulând la descoperirea altora noi.
Ceea ce a exprimat artistul, vizual și sonor în perioada comunistă - un exemplu fiind evenimentul "Visul n-a pierit" (1986), în spații restrânse, marginale, prin metode tehnice rudimentare, acum se revelează în ipostaze mult îmbunătățite tehnologic și cu materiale speciale, în spații generoase, care permit o vedere mai amplă a punerii în scenă. Un public obișnuit deja cu astfel de evenimente dar mai puțin cu gândirea și exprimarea adânc stratificată specifică perioadei antedecembriste caută similarități și deosebiri între cele două perioade, una puternic contestată și cealaltă într-un proces al contestabilității continue. Ceea ce era ascuns în trecut publicului larg, permis numai în anumite condițiii și numai tinerilor artiști, sub oblăduirea unor curatori curajoși și entuziaști, acum este la vedere, având în centrul evenimentelor în esență aceleași personaje.
Instalații noi, complexe, alcătuite din sculpturi, lumini, imagini și sonor, într-un pronunțat concept modern, își asumă rolul de profesor înțelept care nu dă răspunsuri concrete ci dirijează întrebările spre o înțelegere individual-personalizată a fiecărui vizitator. Evident, expoziția se adresează unui public de o anumită condiție intelectuală, în stare să perceapă sensurile și nuanțele multiple. Așadar, autorul a ales caracterele, evenimentele, exprimarea și contextul dar nu dă indicații precise ci lasă publicul să-și joace rolul de critic într-un spațiu muzeal care el însuși își pune amprenta cultural-istorică asupra expunerilor.
Noul și vechiul întră într-un dialog cultural și identitar, care integrează perfect expoziția în rândul celor mai notabile evenimente ale anului.
Text și credit foto Irina IOSIP
vineri, 10 septembrie 2021
CĂRȚILE DIN BIBLIOTECA DE ACASĂ
CĂRȚILE DIN BIBLIOTECA DE ACASĂ
Oamenii vin, pleacă sau se așează în viața noastră precum cărțile într-o bibliotecă
Unele cărți le ții la căpătâi, le mângâi coperțile, le cercetezi și le consulți zilnic. Dacă nu-ți spun mereu ceva nou, cel puțin ești sigur că sunt acolo cu un scop, pentru tine, cel care ești sau care dorești să fii. Te gândești mereu la ele cu dragoste și respect chiar dacă nu ești un învățat sau un împătimit al lecturii. Acestea sunt cărți pe care le prețuiești oricând. Poate îți aduc mângâiere sufletească, liniște sau echilibru. Tot cărți de căpătâi sunt și acelea care te povățuiesc sau îți aduc știință și cultură. Le apreciezi nu pentru coperta prețios cartonată sau ilustrațiile lor frumos colorate, ci pentru conținutul lor de idei și de învățătură. Trec anii și coperta lor este din ce în ce mai uzată, paginile din ce în ce mai șifonate, dar le păstrezi mereu la căpătâi sau în cel mai accesibil loc din bibliotecă. ... Așa este și cu oamenii, pe unii îi ții mereu aproape. Ei sunt acolo pentru tine, tu pentru ei.
 |
| „ACASĂˮ, Irina IOSIP |
Alte cărți, odată citite, realizezi că, nefiind neapărat frumoase, instructive sau de vreun folos pentru suflet sau intelect, sunt cel mult cărți de călătorie. Acele cărți le pui pe un raft în așteptare, poate mai trebuie răsfoite cândva. ...Așa și cu oamenii: te bucuri sau nu că ai călătorit alături de ei, dar amintirile rămân, bune sau rele. Nu trebuie să-ți pară rău după vreun om, cu atât mai mult pentru călătorie, care are un scop și un folos, chiar dacă nu imediat și chiar dacă nu l-ai înțeles încă.
Sunt și „cărțiˮ pe care le ții în bibliotecă numai pentru că ele există. Sunt o întâmplare, poate le apreciezi cumva numai pentru aspectul sau importanța pe care le-o dau alții. Deci, dacă îți plac numai coperțile lor, să le pui acolo de unde crezi că te pot cauta ele pe tine.
Așadar, toate cărțile au o valoare a lor, fie că țin de amintirile tale fie că îți sunt de învățătură, pentru minte sau suflet. Toate trebuie iubite și prețuite chiar dacă nu par a fi utile. ... Fiecare om este o carte, mai subțire sau mai groasă și de mai mult sau mai puțin folos, dar care trebuie păstrată cumva, undeva. ...Să arunci o carte sau un om este păcat pentru călătoria făcută împreună.
Dar cel care te „vindeˮ o dată, te va „vindeˮ și a doua oară, cel care te vorbește o dată de rău o va face și a doua oară. Prima dată poate ai greșit tu și trebuie să te ierți, a doua sau a treia poate a greșit el și trebuie să-l ierți, dar de la a patra oară cu siguranță tu ești de vină, căci nu ai înțeles că acea „carteˮ nu este importantă pentru tine. Nu trebuie să insiști, împrumut-o sau dă-o altcuiva, fără regret. Chiar dacă ai investit în ea timp, sentimente sau bani, fă curat în bibliotecă. ... Oamenii care nu te iubesc sau pe care nu ai pentru ce să-i prețuiești, lasă-i să plece în drumul lor. Nu sunt pentru tine.
Biblioteca de acasă trebuie mereu împrospătată. Cărțile vechi se cuvine să fie recitite din când în când sau, cel puțin, șterse de praful uitării. Poate ai mai învățat ceva între timp și le poți prețui altfel. ... Timpul pentru oameni nu trebuie să aducă uitare ci iertare și înțelegere.
Dar importante, cele mai importante rămân cărțile de căpătâi, cele pentru spirit, minte și suflet, pe acestea nu le înstrăina niciodată și nu le lăsa să plece. ...Așa și cu oamenii care au o valoare specială pentru tine.
Sunt și „cărțiˮ pe care le ții în bibliotecă numai pentru că ele există. Sunt o întâmplare, poate le apreciezi cumva numai pentru aspectul sau importanța pe care le-o dau alții. Deci, dacă îți plac numai coperțile lor, să le pui acolo de unde crezi că te pot cauta ele pe tine.
Așadar, toate cărțile au o valoare a lor, fie că țin de amintirile tale fie că îți sunt de învățătură, pentru minte sau suflet. Toate trebuie iubite și prețuite chiar dacă nu par a fi utile. ... Fiecare om este o carte, mai subțire sau mai groasă și de mai mult sau mai puțin folos, dar care trebuie păstrată cumva, undeva. ...Să arunci o carte sau un om este păcat pentru călătoria făcută împreună.
Dar cel care te „vindeˮ o dată, te va „vindeˮ și a doua oară, cel care te vorbește o dată de rău o va face și a doua oară. Prima dată poate ai greșit tu și trebuie să te ierți, a doua sau a treia poate a greșit el și trebuie să-l ierți, dar de la a patra oară cu siguranță tu ești de vină, căci nu ai înțeles că acea „carteˮ nu este importantă pentru tine. Nu trebuie să insiști, împrumut-o sau dă-o altcuiva, fără regret. Chiar dacă ai investit în ea timp, sentimente sau bani, fă curat în bibliotecă. ... Oamenii care nu te iubesc sau pe care nu ai pentru ce să-i prețuiești, lasă-i să plece în drumul lor. Nu sunt pentru tine.
Biblioteca de acasă trebuie mereu împrospătată. Cărțile vechi se cuvine să fie recitite din când în când sau, cel puțin, șterse de praful uitării. Poate ai mai învățat ceva între timp și le poți prețui altfel. ... Timpul pentru oameni nu trebuie să aducă uitare ci iertare și înțelegere.
Dar importante, cele mai importante rămân cărțile de căpătâi, cele pentru spirit, minte și suflet, pe acestea nu le înstrăina niciodată și nu le lăsa să plece. ...Așa și cu oamenii care au o valoare specială pentru tine.
Irina IOSIP
miercuri, 8 septembrie 2021
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
