joi, 30 decembrie 2021
duminică, 19 decembrie 2021
Salonul de sculptură 2021, Galeria Simeza - București
Salonul de sculptură 2021, Galeria Simeza - București
Credit foto: Irina IOSIP
 |
 |
sâmbătă, 4 decembrie 2021
ESTETICA BANALULUI - numitorul comun
ESTETICA BANALULUI - BANALUL CA UN „NUMITOR COMUN” CU MULTIPLE IMPLICAȚII
Acest banal al societății de astăzi, poate fi gândit în cele din urmă, ca un rezultat al industrializării care unește gusturile și consumul, dar mai ales de un mod de gândire și relaționare comun în societatea globalizată, care limitează paternitatea, originalitatea și chiar subiectele operei de artă.
Ne putem gândi, printre altele și la o blazare posibilă a receptorului actual, ce este bombardat cu informații ce necesită o permanentă și accelerată adaptate la noile condiții, astfel că, noul nu mai este cu adevărat nou decât atunci când depășește limitele extraordinarului, excepționalului și care, de cele mai multe ori sunt stimulate prin strategii politice și economice. Este o posibilă plafonare a omului în fața asaltului informațional, care își închide canalele de receptare ca măsură de protecție sau chiar ca o reacție de adversitate față de acesta, în cazul depășirii unor limite individuale, de grup sau chiar sociale.
Și totuși, artistul nu renunță la căutările sale, câmpul artei fiind caracterizat de practici și teorii ce transgresează toate sferele societății, sincretismul artelor și stilurilor adăugându-se unui conceptualism ce pare să diferențieze și el publicul prin multitudinea de variante posibile de înțelegere. Cert este că, la ora actuală, această estetică a banalului pare să se sprijine pe modificările survenite în societate, ce lucrează ca un tot, conform unor legități și politici comune.
Astfel, putem spune că, înțelesul operelor de artă, nu reprezintă apanajul unui singur autor, în condițiile în care opera de artă nu mai reprezintă o simplă reflectare a realității existente ci un construct social rezultat în cadrul relațiilor (socioculturale, politice etc.) din societatea respectivă, fiind importantă identitatea celui care vorbește, de pe ce poziție vorbește și locul de unde autorul vorbește.
Trebuie să semnalăm că, orice abordate teoretică a artei, include un subiectivism temporal și istorico-social corespunzător condițiilor particulare în care se află observatorul.
În condițiile de mai sus, noțiunea de adevăr este relativă, depinzând de contextul în care au fost produse artefactele și interpretările receptorului. Conform concepției lui Jonathan Harris (2006) discursurile formulate (prin acțiuni și comportamente), „modifică conștiințele, oferind o falsă reflecție sau o distorsionare ideologică a realității”1 și practic, „contribuie la structurarea ei efectivă, constituind practic realitatea socială”2, participând la producerea și disciplinarea subiecților. Așadar, dincolo de o subiectivizare proprie dată de capacitățile proprii, autorii sunt de fapt ceea ce societatea le induce, permite și oferă (de exemplu prin dezvoltarea istorică a științelor, tehnologiilor etc.).
O dată formulate aceste teorii, s-a pus problema „morții autorului” și, separat și în corelare cu apocaliptica „moarte a artei”, prezisă cu peste un secol în urmă.
Teoriile lui Roland Barthes susțin, în anii '90, „moartea autorului”, prin care se recunosc limitele autorului ca generator al ideilor conținute sau exprimate în operă, având în vedere preexistența unei determinări sociale. Pe de altă parte, opera singură generează înțeles în mintea receptorului, o interpretare posibilă. Acest fapt, asigură receptorului calitatea de colaborator și co-producător al operei de artă (înțelesului acestuia), în care condiții, chiar dacă este garantul operei de artă și a valorii acesteia, autorul este numai custodele operei de artă – considerată ca decupaj provizoriu din rețeaua de enunțuri și forme a artelor vizuale. Barthes (1977) enunță „înțeleasă ca o configurație lingvistică, o operă de artă operează (adică se comunică) potrivit unui ansamblu de coduri și reguli de compoziție vizuală și cromatică preexistete”3. Deci, și practicile artistice fac parte dintr-un angrenaj istoric și social.
Dacă privim autorul ca făcând parte dintr-o uniformitate de idei și practici dată de societate și, eventual, globalism, putem spune că, într-adevăr, individualitatea acestuia se disipează în marea de indivizi aduși la același numitor comun. Și în artă să se vor găsi elemente comune cu ale altor autori contemporani sau din alte perioade istorice și, cu atât mai mult în arta postmodernă, când există o pluralitate de stiluri, sincretism în stiluri, medii și primează ideea în dauna artefactului artistic.
Chiar și originalitatea, unul dintre criteriile de bază ce identifică un autor, este contestată, cel puțin în parte, într-un anume sens, de critici precum Barthes (1977), ca fiind o caracteristică a geniului (Emanuel Kant) unică, individuală și care deosebește pe autor de toți ceilalți. „(...) originalitatea, în acest nou sens, nu constituie decât combinația interesantă, jucăușă și fericită a unor fragmente textuale deschise lecturii și recombinării lor de către cititori (...) este totdeauna tributară înaintașilor precum și regulilor pe care le poate transgresa, transforma sau extinde.”4, originalitatea fiind un atribut comun al autorului și al receptorului (lectorului).
Într-adevăr, opera de artă nu poate fi concepută fără un spațiu public și un public, dar înțelegerea de un anumit fel a unui număr de receptori, mai mulți sau mai puțini, chiar dacă sugerează, indică sau instituie un anume sens al lucrării, în spațiul larg al lumii artei, nu rămâne o constantă în timp și societate, fiind adesea completat sau contrazis, pe când opera de artă cu tot conținutul ei, relevat sau nu, rămâne neschimbat. Interpretările date de alți receptori, alte societăți și/sau în alt timp istoric pot fi altele, ele putând releva ulterior originalitatea autorului în arta sa. Nici un curent și nici o mișcare artistică nu a fost investită de la început cu valoarea originalității autentice, trebuind să probeze acest lucru. Prin originalitate înțelegând calitatea ce face ca ceva nou din opera de artă să fie demn de a fi urmat în viitor.
Leonardo Da Vinci a fost original în operele sale, datorită numeroaselor sale invenții care au marcat o evoluție importantă a științelor vremii. Despre un inventator nu putem spune că nu este original. Și Jules Verne a fost original, el practic prezicând, prin imaginarul său, viitoare descoperiri importante ale științei.
În ceea ce privește „moartea autorului”, putem spune că, și numai presupusa viitoare dezvoltare a științelor și tehnologiilor indică existența în continuare a unei creativități producătoare de nou.
Gândirea omenească a elaborat teorii dintre care unele s-au verificat în timp a fi corecte, parțial sau total. Teorii precum ale lui Marx, care argumenta că, în epoca societății fără clase, oamenii fiind egali, nu vor mai exista artiști și toți oamenii sunt artiști dar și teoria lui Beuys precum că toți oamenii au capacitate creatoare fapt ce transformă societatea într-o „sculptură socială”, au un anume înțeles în arta postmodernă, dacă luam în discuție noile categorii de artiști, de formație alta decât arta, dar care, prin profesiile lor, tehnice sau științifice (și altele) creează interferențe cu arta, ajungând să expună în centre culturale emergente, muzee etc. În acest sens, putem înțelege și justifica fenomenele de „diluarea artei” și de „moartea artistului” așa cum au fost ele văzute inclusiv în perioada modernismului.
Granițele artei au fost transgresate, sau mai degrabă artele și-au extins aria de căutare și manifestare în zone considerate non-artă, „totul fiind susceptibil de a intra într-o estetică generalizată a civilizației” 5, în care interactivitatea are un rol esențial.
Astăzi, se pot regăsi în domeniul artei practici care definesc poziția artistulului în interiorul dar și în exteriorul banalității.
Ne putem gândi, printre altele și la o blazare posibilă a receptorului actual, ce este bombardat cu informații ce necesită o permanentă și accelerată adaptate la noile condiții, astfel că, noul nu mai este cu adevărat nou decât atunci când depășește limitele extraordinarului, excepționalului și care, de cele mai multe ori sunt stimulate prin strategii politice și economice. Este o posibilă plafonare a omului în fața asaltului informațional, care își închide canalele de receptare ca măsură de protecție sau chiar ca o reacție de adversitate față de acesta, în cazul depășirii unor limite individuale, de grup sau chiar sociale.
Și totuși, artistul nu renunță la căutările sale, câmpul artei fiind caracterizat de practici și teorii ce transgresează toate sferele societății, sincretismul artelor și stilurilor adăugându-se unui conceptualism ce pare să diferențieze și el publicul prin multitudinea de variante posibile de înțelegere. Cert este că, la ora actuală, această estetică a banalului pare să se sprijine pe modificările survenite în societate, ce lucrează ca un tot, conform unor legități și politici comune.
Astfel, putem spune că, înțelesul operelor de artă, nu reprezintă apanajul unui singur autor, în condițiile în care opera de artă nu mai reprezintă o simplă reflectare a realității existente ci un construct social rezultat în cadrul relațiilor (socioculturale, politice etc.) din societatea respectivă, fiind importantă identitatea celui care vorbește, de pe ce poziție vorbește și locul de unde autorul vorbește.
Trebuie să semnalăm că, orice abordate teoretică a artei, include un subiectivism temporal și istorico-social corespunzător condițiilor particulare în care se află observatorul.
În condițiile de mai sus, noțiunea de adevăr este relativă, depinzând de contextul în care au fost produse artefactele și interpretările receptorului. Conform concepției lui Jonathan Harris (2006) discursurile formulate (prin acțiuni și comportamente), „modifică conștiințele, oferind o falsă reflecție sau o distorsionare ideologică a realității”1 și practic, „contribuie la structurarea ei efectivă, constituind practic realitatea socială”2, participând la producerea și disciplinarea subiecților. Așadar, dincolo de o subiectivizare proprie dată de capacitățile proprii, autorii sunt de fapt ceea ce societatea le induce, permite și oferă (de exemplu prin dezvoltarea istorică a științelor, tehnologiilor etc.).
O dată formulate aceste teorii, s-a pus problema „morții autorului” și, separat și în corelare cu apocaliptica „moarte a artei”, prezisă cu peste un secol în urmă.
Așadar, atâta vreme cât autorul este produsul societății în care trăiește, se poate pune problema că el nu este exclusiv autorul operei sale.
Teoriile lui Roland Barthes susțin, în anii '90, „moartea autorului”, prin care se recunosc limitele autorului ca generator al ideilor conținute sau exprimate în operă, având în vedere preexistența unei determinări sociale. Pe de altă parte, opera singură generează înțeles în mintea receptorului, o interpretare posibilă. Acest fapt, asigură receptorului calitatea de colaborator și co-producător al operei de artă (înțelesului acestuia), în care condiții, chiar dacă este garantul operei de artă și a valorii acesteia, autorul este numai custodele operei de artă – considerată ca decupaj provizoriu din rețeaua de enunțuri și forme a artelor vizuale. Barthes (1977) enunță „înțeleasă ca o configurație lingvistică, o operă de artă operează (adică se comunică) potrivit unui ansamblu de coduri și reguli de compoziție vizuală și cromatică preexistete”3. Deci, și practicile artistice fac parte dintr-un angrenaj istoric și social.
Dacă privim autorul ca făcând parte dintr-o uniformitate de idei și practici dată de societate și, eventual, globalism, putem spune că, într-adevăr, individualitatea acestuia se disipează în marea de indivizi aduși la același numitor comun. Și în artă să se vor găsi elemente comune cu ale altor autori contemporani sau din alte perioade istorice și, cu atât mai mult în arta postmodernă, când există o pluralitate de stiluri, sincretism în stiluri, medii și primează ideea în dauna artefactului artistic.
Chiar și originalitatea, unul dintre criteriile de bază ce identifică un autor, este contestată, cel puțin în parte, într-un anume sens, de critici precum Barthes (1977), ca fiind o caracteristică a geniului (Emanuel Kant) unică, individuală și care deosebește pe autor de toți ceilalți. „(...) originalitatea, în acest nou sens, nu constituie decât combinația interesantă, jucăușă și fericită a unor fragmente textuale deschise lecturii și recombinării lor de către cititori (...) este totdeauna tributară înaintașilor precum și regulilor pe care le poate transgresa, transforma sau extinde.”4, originalitatea fiind un atribut comun al autorului și al receptorului (lectorului).
Într-adevăr, opera de artă nu poate fi concepută fără un spațiu public și un public, dar înțelegerea de un anumit fel a unui număr de receptori, mai mulți sau mai puțini, chiar dacă sugerează, indică sau instituie un anume sens al lucrării, în spațiul larg al lumii artei, nu rămâne o constantă în timp și societate, fiind adesea completat sau contrazis, pe când opera de artă cu tot conținutul ei, relevat sau nu, rămâne neschimbat. Interpretările date de alți receptori, alte societăți și/sau în alt timp istoric pot fi altele, ele putând releva ulterior originalitatea autorului în arta sa. Nici un curent și nici o mișcare artistică nu a fost investită de la început cu valoarea originalității autentice, trebuind să probeze acest lucru. Prin originalitate înțelegând calitatea ce face ca ceva nou din opera de artă să fie demn de a fi urmat în viitor.
Leonardo Da Vinci a fost original în operele sale, datorită numeroaselor sale invenții care au marcat o evoluție importantă a științelor vremii. Despre un inventator nu putem spune că nu este original. Și Jules Verne a fost original, el practic prezicând, prin imaginarul său, viitoare descoperiri importante ale științei.
În ceea ce privește „moartea autorului”, putem spune că, și numai presupusa viitoare dezvoltare a științelor și tehnologiilor indică existența în continuare a unei creativități producătoare de nou.
Gândirea omenească a elaborat teorii dintre care unele s-au verificat în timp a fi corecte, parțial sau total. Teorii precum ale lui Marx, care argumenta că, în epoca societății fără clase, oamenii fiind egali, nu vor mai exista artiști și toți oamenii sunt artiști dar și teoria lui Beuys precum că toți oamenii au capacitate creatoare fapt ce transformă societatea într-o „sculptură socială”, au un anume înțeles în arta postmodernă, dacă luam în discuție noile categorii de artiști, de formație alta decât arta, dar care, prin profesiile lor, tehnice sau științifice (și altele) creează interferențe cu arta, ajungând să expună în centre culturale emergente, muzee etc. În acest sens, putem înțelege și justifica fenomenele de „diluarea artei” și de „moartea artistului” așa cum au fost ele văzute inclusiv în perioada modernismului.
Granițele artei au fost transgresate, sau mai degrabă artele și-au extins aria de căutare și manifestare în zone considerate non-artă, „totul fiind susceptibil de a intra într-o estetică generalizată a civilizației” 5, în care interactivitatea are un rol esențial.
Astăzi, se pot regăsi în domeniul artei practici care definesc poziția artistulului în interiorul dar și în exteriorul banalității.
Irina IOSIP
1 Cristian Nae, Moduri de a percepe – O introducere în teoria artei moderne și contemporane, Ed.Polirom, București, 2015, p. 116 - 117
2 Ibidem
3 Ibidem
4 Cristian Nae, Moduri de a percepe – O introducere în teoria artei moderne și contemporane, Ed.Polirom, București, 2015, p. 118
5 Florence de Mèredieu, Arta și noile tehnologii, Arta video, arta numerică, Ed. Rao, București, 2005
vineri, 29 octombrie 2021
Cetățeanul conform
CETĂȚEANUL "CONFORM"
În strânsă legătură cu regimurile politice și interesele imbricate implicite - dominate de cele personale ale decidenților momentului, fenomenele legate de oameni și societate, în esența lor, se repetă de-a lungul timpului.
Corpul uman, în comunismul românesc, nu mai era un bun propriu al omului, fiind controlat în mod opresiv (controlul reproducerii, torturile fizice și psihice mai ales din închisori, care anulau intimitatea individuală și înstrăinau conștiința de trup), cetățeanul fiind „domesticit” până la uniformizare.
În închisorile comuniste, după anii '60, odată cu „îmblânzirea” regimului stalinist, oficial nu au mai existat deținuți politici, acuzațiile politice fiind transformate în unele de drept comun sau economic.
Distorsiunile informaționale, mistificările și supunerea oprobiului public brutal sau insidios făceau parte din uneltele specifice perioadei. Relațiile superficiale, de tip conjunctural au fost implementate în societatea în care se aclama politica de partid și unitatea dintre membrii societății către "binele comun", în timp ce unii, dacă nu cei mai mulți, în ciuda conformismului afișat, căutau un drum individual, de obicei ascuns, pentru supraviețuire sau crearea unei vieți mai comode și mai îmbelșugate, în dauna celorlalți.
În timp, violențele asupra cetățeanului au ajuns să se rafineze, spre
distrugerea conștiințelor de sine și de grup, dezrădăcinare, distrugerea
legăturilor sociale, de familie și de prieteni, înstrăinarea oamenilor
unii de alții sub umbrela conformității cu "omul de tip nou" și uneori,
izolarea de și în societate a conștiințelor superioare considerate ca
fiind exemple negative.
Precum demonstrează istoria, în vremuri grele se nasc oameni puternici iar în vremuri bune (sau mai puțin grele) se nasc oameni slabi. În această logică se poate încadra și faptul că generațiile ce au urmat celor peste cincizeci de ani de comunism au transformat obiceiurile predecesorilor (născute din necesitate sau nu) într-un mod de a fi, care, fără minima justificare a vitregiei comunismului, evoluează haotic și irațional în țarcul numit acum "conformitate politică".
Irina IOSIP
(din "Note despre conformitate")
miercuri, 20 octombrie 2021
De ce câte puțin și nu tot o dată... Unde ești tu Țepeș, Doamne?
"De ce câte puțin și nu tot o dată... Unde ești tu Țepeș, Doamne?"
. "Why little by little and not all at once... Where are you Țepeș, My Lord?"
 |
| "Vlad Țepeș", Irina IOSIP |
marți, 28 septembrie 2021
CALL FOR: The 2022 Nasher Prize Graduate Symposium
The 2022 Nasher Prize Graduate Symposium
Nasher Sculpture Center announces an
open call for participation in the 2022 Nasher Prize Graduate Symposium,
which aims to expand scholarship on the field of contemporary sculpture
in its many forms. Submissions should address themes related to the
work of the 2022 Nasher Prize Laureate Nairy Baghramian.
The Nasher Prize Graduate Symposium—dedicated to the work of Baghramian and open to graduate students from around the world, studying in any field—will take place virtually from January 18–21, 2022. The multi-day event will address a broad audience of art historians and museum professionals, allowing symposium participants to receive feedback from fellow presenters, the moderator, the keynote speaker, and audience members. Presentation proposals will be accepted through November 19. Students selected to participate will have their papers published in the annual Nasher Prize Graduate Student Symposium compendium which will be published in April 2022 in tandem with the award gala.
Suggested topics for the 2022 Nasher Prize Graduate Symposium:
–Reconsiderations of sculptural traditions
–Intersection of design and sculpture
–Architecture and the body
–Vulnerability and authority
–Failure as artwork
Complete proposals must include the followings:
–Contact information, participant’s field and university affiliation, and CV
–Paper title and abstract of no more than 200 words, and 3 to 5 keywords
Proposals are due by Friday, November 19, 2021.
Send submissions and questions to symposium@nashersculpturecenter.org.
About Nairy Baghramian, 2022 Nasher Prize Laureate
Nairy Baghramian is a German citizen born in 1971 in Iran. She is a visual artist living and working in Berlin since 1984. Her work explores the relation of modeling, molding, and casting—interrelated elements of sculpture production involving positive and negative forms, and she consistently humanizes this largely mechanical process through overt or oblique references to the body. Using an abstract vocabulary that often combines geometric and organic forms, as well as industrial materials and processes with elements that appear soft and supple, Baghramian highlights the subtle ligatures uniting disparate human activities.
Baghramian was a nominee of the Hugo Boss Prize 2020 and has been the recipient of the Malcolm-McLaren-Award with Maria Hassabi (2019); the Zurich Art Prize (2016); the Arnold-Bode Prize, Kassel (2014); the Hector Prize, Kunsthalle Mannheim (2012); and the Ernst Schering Foundation Award (2007). Her works are held in institutional collections including the Museum of Modern Art, New York; San Francisco Museum of Modern Art, San Francisco; Solomon R. Guggenheim Museum, New York; Walker Art Center, Minneapolis; Tate Modern, London; MUDAM, Luxembourg; Tamayo Museum, Mexico City; Jumex Museum, Mexico City; and the Art Institute of Chicago. Upcoming solo exhibitions of Nairy Baghramian include Secession, Vienna AT, 2021; and Carré d’Art, Nîmes, France, April 2022. Baghramian will be the subject of a long-planned solo exhibition at the Nasher Sculpture Center, unaffiliated with the Nasher Prize, in fall 2022.
See more on: www.nashersculpturecenter.org
sâmbătă, 25 septembrie 2021
Expoziția ALEXANDRU ANTIK, "BEYOND EXPERIMENTAL", 04 septembrie - 31 octombrie 2021
"BEYOND EXPERIMENTAL"
La Centrul Cultural "Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului", Mogoșoaia în spațiile: Cuhnie, Ghețărie, Foișor
Alexandru ANTIK se constituie într-o "instituție arhivistică" în sine ca reprezentant al artei experimemtale și conceptuale metafizice românești din perioada ante-decembristă: arhive personale originale sau reconstituite sunt reconceptualizate într-un context muzeal de excepție. Evenimente vechi precum și unele mai recente din ultimii 30 de ani, ca reîntrupare a primelor prin tehnologii și materiale contemporane -, puse în față în față, se potențează reciproc relevând adevăruri mereu actuale dar și stimulând la descoperirea altora noi.
Ceea ce a exprimat artistul, vizual și sonor în perioada comunistă - un exemplu fiind evenimentul "Visul n-a pierit" (1986), în spații restrânse, marginale, prin metode tehnice rudimentare, acum se revelează în ipostaze mult îmbunătățite tehnologic și cu materiale speciale, în spații generoase, care permit o vedere mai amplă a punerii în scenă. Un public obișnuit deja cu astfel de evenimente dar mai puțin cu gândirea și exprimarea adânc stratificată specifică perioadei antedecembriste caută similarități și deosebiri între cele două perioade, una puternic contestată și cealaltă într-un proces al contestabilității continue. Ceea ce era ascuns în trecut publicului larg, permis numai în anumite condițiii și numai tinerilor artiști, sub oblăduirea unor curatori curajoși și entuziaști, acum este la vedere, având în centrul evenimentelor în esență aceleași personaje.
Instalații noi, complexe, alcătuite din sculpturi, lumini, imagini și sonor, într-un pronunțat concept modern, își asumă rolul de profesor înțelept care nu dă răspunsuri concrete ci dirijează întrebările spre o înțelegere individual-personalizată a fiecărui vizitator. Evident, expoziția se adresează unui public de o anumită condiție intelectuală, în stare să perceapă sensurile și nuanțele multiple. Așadar, autorul a ales caracterele, evenimentele, exprimarea și contextul dar nu dă indicații precise ci lasă publicul să-și joace rolul de critic într-un spațiu muzeal care el însuși își pune amprenta cultural-istorică asupra expunerilor.
Noul și vechiul întră într-un dialog cultural și identitar, care integrează perfect expoziția în rândul celor mai notabile evenimente ale anului.
Text și credit foto Irina IOSIP
vineri, 10 septembrie 2021
CĂRȚILE DIN BIBLIOTECA DE ACASĂ
CĂRȚILE DIN BIBLIOTECA DE ACASĂ
Oamenii vin, pleacă sau se așează în viața noastră precum cărțile într-o bibliotecă
Unele cărți le ții la căpătâi, le mângâi coperțile, le cercetezi și le consulți zilnic. Dacă nu-ți spun mereu ceva nou, cel puțin ești sigur că sunt acolo cu un scop, pentru tine, cel care ești sau care dorești să fii. Te gândești mereu la ele cu dragoste și respect chiar dacă nu ești un învățat sau un împătimit al lecturii. Acestea sunt cărți pe care le prețuiești oricând. Poate îți aduc mângâiere sufletească, liniște sau echilibru. Tot cărți de căpătâi sunt și acelea care te povățuiesc sau îți aduc știință și cultură. Le apreciezi nu pentru coperta prețios cartonată sau ilustrațiile lor frumos colorate, ci pentru conținutul lor de idei și de învățătură. Trec anii și coperta lor este din ce în ce mai uzată, paginile din ce în ce mai șifonate, dar le păstrezi mereu la căpătâi sau în cel mai accesibil loc din bibliotecă. ... Așa este și cu oamenii, pe unii îi ții mereu aproape. Ei sunt acolo pentru tine, tu pentru ei.
 |
| „ACASĂˮ, Irina IOSIP |
Alte cărți, odată citite, realizezi că, nefiind neapărat frumoase, instructive sau de vreun folos pentru suflet sau intelect, sunt cel mult cărți de călătorie. Acele cărți le pui pe un raft în așteptare, poate mai trebuie răsfoite cândva. ...Așa și cu oamenii: te bucuri sau nu că ai călătorit alături de ei, dar amintirile rămân, bune sau rele. Nu trebuie să-ți pară rău după vreun om, cu atât mai mult pentru călătorie, care are un scop și un folos, chiar dacă nu imediat și chiar dacă nu l-ai înțeles încă.
Sunt și „cărțiˮ pe care le ții în bibliotecă numai pentru că ele există. Sunt o întâmplare, poate le apreciezi cumva numai pentru aspectul sau importanța pe care le-o dau alții. Deci, dacă îți plac numai coperțile lor, să le pui acolo de unde crezi că te pot cauta ele pe tine.
Așadar, toate cărțile au o valoare a lor, fie că țin de amintirile tale fie că îți sunt de învățătură, pentru minte sau suflet. Toate trebuie iubite și prețuite chiar dacă nu par a fi utile. ... Fiecare om este o carte, mai subțire sau mai groasă și de mai mult sau mai puțin folos, dar care trebuie păstrată cumva, undeva. ...Să arunci o carte sau un om este păcat pentru călătoria făcută împreună.
Dar cel care te „vindeˮ o dată, te va „vindeˮ și a doua oară, cel care te vorbește o dată de rău o va face și a doua oară. Prima dată poate ai greșit tu și trebuie să te ierți, a doua sau a treia poate a greșit el și trebuie să-l ierți, dar de la a patra oară cu siguranță tu ești de vină, căci nu ai înțeles că acea „carteˮ nu este importantă pentru tine. Nu trebuie să insiști, împrumut-o sau dă-o altcuiva, fără regret. Chiar dacă ai investit în ea timp, sentimente sau bani, fă curat în bibliotecă. ... Oamenii care nu te iubesc sau pe care nu ai pentru ce să-i prețuiești, lasă-i să plece în drumul lor. Nu sunt pentru tine.
Biblioteca de acasă trebuie mereu împrospătată. Cărțile vechi se cuvine să fie recitite din când în când sau, cel puțin, șterse de praful uitării. Poate ai mai învățat ceva între timp și le poți prețui altfel. ... Timpul pentru oameni nu trebuie să aducă uitare ci iertare și înțelegere.
Dar importante, cele mai importante rămân cărțile de căpătâi, cele pentru spirit, minte și suflet, pe acestea nu le înstrăina niciodată și nu le lăsa să plece. ...Așa și cu oamenii care au o valoare specială pentru tine.
Sunt și „cărțiˮ pe care le ții în bibliotecă numai pentru că ele există. Sunt o întâmplare, poate le apreciezi cumva numai pentru aspectul sau importanța pe care le-o dau alții. Deci, dacă îți plac numai coperțile lor, să le pui acolo de unde crezi că te pot cauta ele pe tine.
Așadar, toate cărțile au o valoare a lor, fie că țin de amintirile tale fie că îți sunt de învățătură, pentru minte sau suflet. Toate trebuie iubite și prețuite chiar dacă nu par a fi utile. ... Fiecare om este o carte, mai subțire sau mai groasă și de mai mult sau mai puțin folos, dar care trebuie păstrată cumva, undeva. ...Să arunci o carte sau un om este păcat pentru călătoria făcută împreună.
Dar cel care te „vindeˮ o dată, te va „vindeˮ și a doua oară, cel care te vorbește o dată de rău o va face și a doua oară. Prima dată poate ai greșit tu și trebuie să te ierți, a doua sau a treia poate a greșit el și trebuie să-l ierți, dar de la a patra oară cu siguranță tu ești de vină, căci nu ai înțeles că acea „carteˮ nu este importantă pentru tine. Nu trebuie să insiști, împrumut-o sau dă-o altcuiva, fără regret. Chiar dacă ai investit în ea timp, sentimente sau bani, fă curat în bibliotecă. ... Oamenii care nu te iubesc sau pe care nu ai pentru ce să-i prețuiești, lasă-i să plece în drumul lor. Nu sunt pentru tine.
Biblioteca de acasă trebuie mereu împrospătată. Cărțile vechi se cuvine să fie recitite din când în când sau, cel puțin, șterse de praful uitării. Poate ai mai învățat ceva între timp și le poți prețui altfel. ... Timpul pentru oameni nu trebuie să aducă uitare ci iertare și înțelegere.
Dar importante, cele mai importante rămân cărțile de căpătâi, cele pentru spirit, minte și suflet, pe acestea nu le înstrăina niciodată și nu le lăsa să plece. ...Așa și cu oamenii care au o valoare specială pentru tine.
Irina IOSIP
luni, 30 august 2021
Alexandru ANTIK: Beyond Experimental, Centrul Cultural Palatele Brâncovenești, București
Alexandru ANTIK: Beyond Experimental
Vernisaj: Sâmbătă, 4 septembrie; de la 16:30 la 19:00
COMUNICAT
Expoziția Alexandru ANTIK: Beyond Experimental, a artistului recunoscut drept una dintre cele mai inovatoare, critice și puternice voci în domeniul artei contemporane experimentale din România, va avea loc în perioada 4 septembrie - 31 octombrie 2021, la Centrul Cultural Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului – Mogoșoaia.
Prezentată de Asociația ARTEWISER, în colaborare cu Galeria Sector 1 și Centrul Cultural Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului – Mogoșoaia și gândită pentru spațiile Palatelor Brâncovenești, expoziția, curatoriată de Ana Negoiță, redă într-un sistem aproape caleidoscopic, interactiv și imersiv, diferite etape definitorii din creația artistului.
Alexandru Antik este un artist cunoscut pentru activitatea sa experimentală din zona acționismului și a video-instalației. Activitatea sa artistică a avut ca principal punct de interes, încă din anii 1970, abordarea de factură conceptuală a artei și demitizarea statutului obiectului de artă și a rolului autorului. Multe dintre lucrările sale au fost realizate în genuri efemere - acțiuni, performance, instalații, acestea nefiind documentate corespunzător în momentul realizării lor.
Beyond Experimental prezintă o serie de instalații cheie ale artistului, restructurate în relație cu galeriile Cuhnie, Foișor și Ghețărie din cadrul complexului de la Mogoșoaia. Abordând în mod sistematic problema memoriei și a reconstituirii, operele prezentate în cadrul expoziției sunt grupate în jurul unor momente definitorii din opera artistului. Expoziția integrează instalații obiect, instalații multimedia, video-uri și sound design.
Printre lucrările expuse se numară una dintre cele mai iconice lucrări semnate Alexandru Antik - Control in Training (2020), instalație care are la bază reconstituirea prin recuzite, accesorii și cadrul platformă a unui performance al artistului din 1997; Memoria acțiunii. Visul n-a pierit '86 (2018), instalație multimedia care reprezintă regândirea, într-o paradigmă vizuală nouă, a acțiunii artistice de la Sibiu Visul n-a pierit, 1986, și Ipoteze de obiecte (2019), un proiect de reconstituire al instalației cu același titlu din 1979-1982, din dorința unei prezentări în conformitate cu ideea conceptuală a instalației originale, dar care face mai vizibile motivațiile conceptuale ale artistului din perioada respectivă, evoluția ideilor sale și urmele procesului creativ.
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Expoziția Alexandru ANTIK: Beyond Experimental face parte din proiectul IN TRUTINA – Despre experiment și echilibru, proiect realizat cu finanțare din partea Administrației Fondului Cultural Național (AFCN), în parteneriat instituțional cu Centrul de Excelență în Studiul Imaginii (CESI) – Universitatea București și Institutul Balassi – Institutul Cultural Maghiar București.
* Expoziția poate fi vizitată respectând normele de protecție și combatere COVID19, în vigoare.
Alexandru Antik este un artist cunoscut pentru activitatea sa experimentală din zona acționismului și a video-instalației. Activitatea sa artistică a avut ca principal punct de interes, încă din anii 1970, abordarea de factură conceptuală a artei și demitizarea statutului obiectului de artă și a rolului autorului. Multe dintre lucrările sale au fost realizate în genuri efemere - acțiuni, performance, instalații, acestea nefiind documentate corespunzător în momentul realizării lor.
Beyond Experimental prezintă o serie de instalații cheie ale artistului, restructurate în relație cu galeriile Cuhnie, Foișor și Ghețărie din cadrul complexului de la Mogoșoaia. Abordând în mod sistematic problema memoriei și a reconstituirii, operele prezentate în cadrul expoziției sunt grupate în jurul unor momente definitorii din opera artistului. Expoziția integrează instalații obiect, instalații multimedia, video-uri și sound design.
Printre lucrările expuse se numară una dintre cele mai iconice lucrări semnate Alexandru Antik - Control in Training (2020), instalație care are la bază reconstituirea prin recuzite, accesorii și cadrul platformă a unui performance al artistului din 1997; Memoria acțiunii. Visul n-a pierit '86 (2018), instalație multimedia care reprezintă regândirea, într-o paradigmă vizuală nouă, a acțiunii artistice de la Sibiu Visul n-a pierit, 1986, și Ipoteze de obiecte (2019), un proiect de reconstituire al instalației cu același titlu din 1979-1982, din dorința unei prezentări în conformitate cu ideea conceptuală a instalației originale, dar care face mai vizibile motivațiile conceptuale ale artistului din perioada respectivă, evoluția ideilor sale și urmele procesului creativ.
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Expoziția Alexandru ANTIK: Beyond Experimental face parte din proiectul IN TRUTINA – Despre experiment și echilibru, proiect realizat cu finanțare din partea Administrației Fondului Cultural Național (AFCN), în parteneriat instituțional cu Centrul de Excelență în Studiul Imaginii (CESI) – Universitatea București și Institutul Balassi – Institutul Cultural Maghiar București.
* Expoziția poate fi vizitată respectând normele de protecție și combatere COVID19, în vigoare.
sâmbătă, 28 august 2021
Estetica banalului transfigurat - Sec. al XX-lea
Estetica banalului transfigurat - Sec. al XX-lea
Tema banalului transfigurat mai apare din când în când în secolul al XIX-lea și al XX-lea, îmbrăcând, însă alte forme, în corelare cu dezvoltarea societății și a cuceririlor tehnice și tehnologice.
Practica dislocării obiectului de uz cotidian (și produs industrial) și transferarea lui în spațiul artei de către Marcel Duchamp „Fountain”, 1917 (v. https://www.wikiart.org/en/marcel-duchamp/fountain-1917), a fost prima cea mai șocantă dintre experiențele artistice din secolul trecut. Scopul prezentării unui obiect ready-made, asupra căruia nu s-a făcut nici o intervenție sau aproape de loc, a fost aceea de a atrage publicul către o receptare altfel decât cea senzorială, către o percepere a lucrurilor dincolo de ceea ce este evident.
O altă abordare creativă a ready-made-ului este cea a lui Andy Warhol, care a reprodus în bronz acoperit cu culoare, cutii „Brillo Boxes”, 1964-1970, atât de exact, încât nu se puteau deosebi de cele din magazine. Aceste obiecte, din imediatul uzual, aflate în spațiul expozițional al artelor, invită și ele la o abordare estetică conceptuală a expozeului.
O prezentare altfel a banalului obiect de uz casnic, o propune artistul de origine română Daniel Spoerri, prin amplasarea blatului unei mese cu toată vesela și restul unui dejun, pe peretele vertical, „La table Bleue”, 1971
Așadar schimbarea unghiului de vedere asupra lucrurilor obișnuite provoacă un șoc estetic și o interogare asupra intențiilor artistului și a sensului acestei acțiuni. Translatarea artefactului ready-made dintr-o situație obișnuită în o alta, neașteptată și în afara banalului provoacă ruperea acestuia de contextul inițial și translatarea imaginarului receptorului către perceperea și a altor sensuri posibile, artefactul încetând astfel, încadrat în poveste, să mai fie banal.
Fotografa Nan Goldin, (v. http://www.artnet.com/artists/nan-goldin/) a decupat scene din realitatea cotidiană, surprinzând cadrele cele mai reprezentative referitoare la relațiile umane alienate, operând un minim de modificări artistice (raportul dintre lumini și umbre și suprasaturarea culorilor).
Și alte metode ale unei noi estetici transfigurate se regăsesc în lucrările lui Jeff Wall – accentuarea unui element oarecare din ansamblul banal, ale japonezului Hirakawa Noritoshi prin fotografiile sale de tip erotic și intim – forțarea limitelor intime și ale legalității, ale francezului François Ponge – utilizarea eclerajului pentru a pune în prim plan și valoare lucrul ales sau ale lui rusului Oleg Duriagin (v. http://surrealistisch.blogspot.com/2013/11/oleg-duryagin.htm) care utilizează artele digitale (photoshop) pentru prelucrarea unor portrete pe care le înfrumusețează și ale căror trăsături le sublimează uneori până ce atinge supranaturalul.
Secolul trecut ca și cel prezent, se caracterizează printr-un pluralism de stiluri, teme, abordări și un sincretism al stilurilor, artelor și mediilor, astfel încât cu greu se poate încadra întreaga operă a unui artist într-un stil anume sau o mișcare anume sau se poate caracteriza cu o singură unitate de măsură sau într-un singur mod. Împrumutul, alierea temporară, căutarea noului, a extraordinarului, le regăsim adesea îngemănate în aceeași lucrare și chiar se pot găsi interpretări conform ambelor forme ale esteticii banalului. Acest lucru, este mult mai evident în arta postmodernă, când conceptul pune stăpânire pe artă și mentalul oamenilor, manifestându-se în toate sferele societății, în arte și științe. La un nivel superior de comunicare, conceptul este prezent în lumea artei atât în practică cât și în teoriile care devin din ce în ce mai generale, transgresând domenii diferite ale artei, științelor exacte, filozofiei, politicii, psihologiei etc.
Irina IOSIP
vineri, 20 august 2021
sâmbătă, 7 august 2021
Mihai IGNAT: „satira desenată a fost și va fi gustată mereu”
Mihai IGNAT: „satira desenată a fost și va fi gustată mereu”
 | |
Mihai Ignat (n. 1954), unul dintre graficienii satirici români cei mai premiați în lume, reprezintă generația cu experiența dublă a traiului în regimul comunist precum și cea din vremurile actuale. O viață trăită cu măsura rațiunii și demnității. De obicei mai puțin comunicativ, graficianul, probabil cu regretul excesului de vorbe în dauna desenului, a răspuns în cele din urmă afirmativ demersurilor de a împărtăși o parte dintre experiențele și gândurile care l-au făcut ceea ce este acum.
II: Domnule Mihai Ignat, în general, memoria este selectivă, reținând numai anume evenimente, restul fiind date uitării. Descoperim cu surprindere, uneori, cât de interesante și importante pentru noi au fost și cele din urmă, toate acele lucruri pe care le trecem cu vederea considerându-le inutile, inoportune sau fără importanță. Consider că aceasta este una dintre ocaziile de a face o dezarhivare și valorizare a evenimentelor din viața dvs., care să aducă o frumoasă și sper, cât mai completă imagine a întregului OM-ARTIST Mihai Ignat. Mă bazez pe sinceritatea și rațiunea dvs și, vă rog, să-mi faceți bucuria de a răspunde la câteva întrebări....
MI: Din păcate noi artiștii suntem foarte subiectivi și avem obiceiul de a exagera. Știu că răspunsurile mele nu pot fi total obiective, dar am să încerc să răspund cât pot eu de sincer. Când răspunzi la astfel de întrebări este ca atunci când faci streaptease cu sufletul...
II: Să pornim de la tehnicile și maniera dvs. de lucru: sunteți una dintre rarele prezențe artistice din zona ilustrației și a artelor satirice care a utilizat și poate utilizează, încă, tehnicile reproductive. O tehnică care necesită migală și rigoare. Cum se împacă rigiditatea expresiei și posibilitățile oarecum reduse de culoare ale acestei tehnici cu ceea ce simte și poate crea artistul Mihai Ignat, în acest secol al diversității și minunatelor posibilități ale tehnicii contemporane?
MI: La primele saloane internaționale am trimis gravură. Această tehnică o stăpâneam cât de cât. Debutul meu a fost în anul 1987 la Gabrovo (n.a. Bulgaria) și am fost admis la secțiunea ilustrație și gravură. Norocul începătorului.
Am vrut să particip la mai multe saloane unde trebuiau făcute multe lucrări. Între timp am renunțat la gravură și am început să lucrez în tuș și acuarelă, deoarece gravura necesita un timp îndelungat de execuție. Faptul că am renunțat la gravură este unul dintre marele mele regrete. Gravura te modelează, trebuie să „tai”mult pentru a căpăta experiență. Necesită un desen stilizat, făcut special pentru a fi gravat. Necesită și exercițiu permanent pentru că pierzi ușor îndemânarea prin ne-practicare. Trebuie să ai sculele tale cu care te obișnuiești și care îți devin un fel de prelungire a degetelor.
Nu am avut niciodată un simț cromatic deosebit, alb, negru și gri, mi-au fost îndeajuns. Chiar și azi, după ce fac un desen colorat și nu îmi place cromatica îl transform în sepia.
Când ești tânăr vrei să faci multe lucruri și strângi în sac tot ceea ce ți se oferă. Muncind mai mult într-un domeniu, pe celelalte le neglijezi. În timp, îți dai seama că trebuie să alegi dacă vrei să te specializezi. Începi să arunci ceea ce ai în sac și păstrezi doar ceea ce te definește.
II: Tehnicile reproductibile de tip gravură sunt mari devoratoare de timp și manoperă, necesită utilaje costisitoare și materiale speciale care nu sunt tocmai la îndemâna oricui. Pe de altă parte, înainte de 1989, existența atelierelor de gravură și utilizarea unui astfel de utilaj de reproducere trebuia să fie declarată oficial. Utilajele de acest tip erau puține și ele existau numai în ateliere ale universităților și școlilor de artă. Unde ați imprimat lucrările dvs.?
 |
| Mihai IGNAT, Premiul 3 la IS&PSAS Ed. 2 |
MI: La liceul de artă am urmat secția de grafică. Profesorul meu mi-a arătat primele gravuri. Lucrarea de licență a lui Ion State, gravură lemn în cap arăta o execuție perfectă pe desen de tip realist. Am văzut gravuri de Chirnoagă și Mircia Dumitrescu. Aceștia au fost colegii profesorului meu la facultate. Văzând aceste lucrări am simțit o dorință puternică de a face gravură. Nu se învață ușor gravură. Are multe subtilități pe care le înveți lucrând singur. Am început să învăț linogravura. Acest procedeu nu necesită neapărat o imprimare la presă. Linoleumul îl luam de la magazin. Linoleumul de atunci era mai „dus” și mai subțire, diferit de ceea ce găsim astăzi - care este bun numai de pus pe jos. Astăzi se poate achiziționa materialul corespunzător numai de la magazinele de artă, însa este mult mai scump. Gravura în metal îmi plăcea, iar curiozitatea mea era mare. Ajutați de părinți, eu și prietenul meu, am făcut o presă de acvaforte. Timid, am început să fac pointe sèche. Nu am simțit niciodată linia așa cum o simțea soția mea, așa că m-am întors la linogravură. Absolut toate sculele pentru gravură au fost făcute de noi iar rulourile, cerneala tipografică și acidul ni l-am procurat ajutați de unchii și rudele noastre.
II: Cum apreciați manifestările de grafică satirică din țară față cele din străinătate? Ce speranțe aveați înainte, dar acum? Cum vedeți partizanatul politic în țară față de cel din alte colțuri ale lumii? Libertatea de exprimare din România este altfel decât cea de afară?
MI: Cred că specificul evenimentelor artistice de afară este tradiția. Când un festival are tradiție, are timp să își corecteze toate defectele. Sunt festivale care numără mulți zeci de ani, festivale în care s-au lansat mulți artiști, din care unii au devenit celebrii. Mă gândesc la festivalele de la Tolentino (Italia), Aydin Dogan (n.a. Turcia), Knokke Heist (n.a. Belgia).... și multe altele care au devenit motiv de mândrie pentru localitate și organizatori. Artistul care este invitat, este primit ca un prinț. Ai impresia că te confundă cu altcineva. Peste tot ești primit bine, ți se acordă atenție, ești plimbat, dar dintre toți, turcii întrec măsura. Deci vorbim de tradiție, cu tot ce implică ea. Oameni profesioniști care rezolvă toate problemele la superlativ. Au fonduri pentru acest lucru, pentru ca salonul să își crească prestigiul în lume. Nu știu prea multe detalii, dar ceea ce le iese, este absolut remarcabil. Există Uniunea Caricaturiștilor Turci, care are fonduri pentru a face foarte multe evenimente. Au politici culturale prietenoase artiștilor. Ce să mai spun, au festivale ca afară!
 | |
| Mihai IGNAT, Premiul 1 la IS&PSAS Ed. 3 |
Să vorbim și despre festivalurile noastre, care sunt ca stelele de pe cer. Pâlpâie o dată și se sting. Apare alta pe cer și se stinge și ea. De obicei festivalurile rezistă până la schimbarea politică. Dacă vrei să inviți prieteni pe care i-ai făcut dincolo, nu poți pentru că uniunea noastră a caricaturiștilor, nu primește niciun fond. Simți o senzație de neputință. Marin Sorescu spunea odată, „băieții aceștia care ne conduc, nu au nimic împotriva culturii, nu știu nici măcar că există”. Cei care au auzit de cultură, știu că nu scoate bani, ci doar consumă și o tratează ca atare.
Îmi cereți să răspund la întrebări care mă depășesc. Vă pot spune ce am înțeles în câteva zile la festivitățile de premiere din străinătate. Ca să faci comparație, trebuie să cunoști foarte bine problemele din acea țară. Nu cred că în România este o restricție în ați expune părerea...câinii latră, ursul merge. Poți să behăi cât vrei, nu te ia nimeni în seamă. Behăitul este interzis în cadrul partidelor care încalcă disciplina de partid. Behăie toată mass-media, dar degeaba. Conducătorii noștri merg mai departe. Avea dreptate ministrul Petre Daea când spunea: „Oaia este simbolul poporului român”.
II: Practicați cu prietenii: mini-expoziții, mini-evenimente, reuniuni colegiale etc.? Considerați că anumite lucruri trebuie să se petreacă în privat?
MI: Când am început să mă ocup de caricatură eram foarte deschis la manifestările artistice din țară. Am participat la toate expozițiile împreună cu colegii mei caricaturiști. Eram în anii '90 și toți aveam speranțe mari. Am donat lucrări unor colegi care aveau veleități de curator, Crihană, Topan iar aceștia au făcut expoziții atât în țară, cât și în străinătate. Între timp, participând la saloanele de caricatură din străinătate, am început să câștig premii și mi-am atras antipatia unora dintre colegi. Astfel, am renunțat la expozițiile organizate în țară, dar am trimis la câteva saloane, dintre care salonul de la Brăila sau la „International Salt & Pepper Satirical Art Salon”.
II: Sigur, vă mulțumim încă o dată pentru participarea la salonul nostru și sperăm că veți fi și membru al juriului într-o ediție ulterioară. Revenind, mai există cenzură la noi? Cum se manifestă ea pe alte meridiane ale lumii?
MI: Concitadinul meu Caragiale, dacă ar fi trăit într-o societate ca cea norvegiană, nu știu ce fel de satiră ar fi făcut... probabil ca aceia din „Stâlpii societății” de Ipsen. Norocul lui și mai ales al nostru, este că a trăit în România și talentul său a rodit în toată splendoarea sa. În România, în ciuda condiției grele a artistului, el poate să găsească infinite subiecte de inspirație, mai ales în satiră. Spun asta ca să arăt că România are și lucruri bune.
 | |
| Mihai IGNAT, Premiul „Salt & Pepper” Magazine, Ed. 3 |
Să revenim la Nenea Iancu, opera sa este extraordinară și noi românii înțelegem toate subtilitățile acesteia. Și chiar dacă este o critică foarte acidă a mentalităților noastre, Caragiale este foarte iubit în România. Dacă prezentăm „O scrisoare pierdută” norvegianului, ce ar înțelege acesta din ea? Că este o fantezie cu accente grotești și multe exagerări. Asta datorită coordonatelor educației sale.
La fel se întâmplă și cu caricatura. Caricatura noastră a fost ca un strigăt de ajutor, un strigăt de ajutor sub cenzura comunistă iar în perioada de tranziție - fără sfârșit, către o „democrație”.... Cred că cenzura lor este dată de cererea publicului lor, pentru a nu-i epata pe burghezi.
Occidentalii gustă în special gag-ul, mai puțin umorul nostru de „râsu - plânsu”. De asemenea, cred că ei nu apreciază caricaturile care atacă subiecte tabu, de tipul non-politicaly correct.
II: Care este părerea dvs. privind „similitudinea” și „plagiatul” în artă, dar despre importanța lor în desenul satiric? Ce le deosebește și de ce se face atât de des referire la ele? De ce sunt atât de căutate de către unii membrii ai breslei?
MI: Acest fenomen a început o dată cu apariția internetului. Înainte de revoluție exista cortina de fier. În România intrau foarte puține cărți sau reviste de specialitate. Majoritatea acestora erau în bibliotecile tehnice ale instituțiilor. Informația era completată de cataloagele expozițiilor unde participam. În ele erau publicate un număr minim de caricaturi. Dacă debutai în anii '80 nu aveai cum să știi ce s-a făcut în lume, în domeniu, în anii '50, '60 sau '70. În România exista o singură revistă de umor „Urzica”, cu almanahul ei. Astăzi, odată cu internetul s-a deschis larg o fereastră către informație. Putem vedea ce s-a desenat de la Lascaux până azi. Vă dați seama că pot fi descoperite toate similitudinile pământului. Unii au înțeles că orice ar desena are similar anterior. Ei au lăsat creația și au început să caute similitudini în caricatură. Am observat că sunt preocupați de cei care i-au premii, de topul caricaturiștilor contemporani și bineînțeles că la fiecare festivitate de premiere ei găsesc o similitudine. Asta înseamnă că cel care a fost premiat astăzi este un hoț care a furat de la celălalt, anterior. Dar nu întotdeauna această clasificare este făcută onest. Să îl învinuiesc pe cel care a scris „Love story” că la copiat pe Shakespeare? Când știu că și Shakespeare a avut înaintea lui foarte multe lucrări care tratau dragostea nefericită. Poate fi o clasificare foarte subiectivă și autorul îngroașă anumite trăsături și pe celelalte le ignoră.
II: Rolul artei desenate satirice este același acum, aici sau în străinătate, precum în alte perioade istorice (și în perioada comunistă)? Mai poate avea un rol modelator, constructiv în societate? S-au mai domolit luptele, s-au mai tocit armele sau interesul?
MI: Imaginea este foarte importantă în ziua de astăzi, mult mai importantă decât scrisul, pentru că viteza vieții noastre este foarte mare. O imagine bine făcută este ca un editorial scris pe o pagină de ziar. Publicarea caricaturilor pe internet a făcut o revoluție și au făcut ca artistul să nu mai depindă de edituri sau ziare. Șansa vizibilității sale a crescut foarte mult. Satira desenată a fost și va fi gustată mereu pentru că are ceva subversiv. Ea face oamenii să gândească, să se îndoiască de ceea ce li se introduce cu sila în cap, există peste tot în lume și are „slavă Domnului”, multe de spus.
Apreciind răbdarea graficianului de a răspunde la numeroasele întrebări, am redat mai sus un grupaj din interviul mult mai larg desfășurat pe o perioadă destul de îndelungată, incluzând și perioada pandemică. Se alăturează aici imaginile a câtorva dintre lucrările premiate în cadrul concursului „International Salt & Pepper Satirical Art Salon” (IS&PSAS), publicate în conformitate cu regulamentul acestuia.
Irina IOSIP
Ilustrații:
Mihai IGNAT, Premiul 3 la IS&PSAS Ed., 2 Tema „Human Being”, http://1stsaltandpeppersalon.weebly.com/2nd-edition.htmlMihai IGNAT, Premiul 1 la IS&PSAS Ed. 3 - Tema „Sleep”, http://1stsaltandpeppersalon.weebly.com/3rd-edition.html
Mihai IGNAT, Premiul „Salt & Pepper” Magazine Ed. 3, Tema „Sleep”, http://1stsaltandpeppersalon.weebly.com/3rd-edition.html
vineri, 30 iulie 2021
O NOUĂ EUGENIE, DE TIP GLOBALIST?
O NOUĂ EUGENIE, DE TIP GLOBALIST?
Ca teorie, disciplină a biologiei și ramură a geneticii, eugenia vizează începând cu ameliorarea genetică a individului uman și a populațiilor, până la ameliorarea genomului uman, prin măsuri genetice precum: selecția părinților, sterilizarea, interzicerea procreării și, mai recent, prin modificări genetice la nivel cromozomial.
Sensul termenului și practicile corespunzătoare au diferit și evoluat în timp, de la experimente pe un număr redus de indivizi, la cele pe grupuri largi de oameni, în general, scopul variind funcție de influențele și interesele unor grupuri reduse de indivizi.
Segregarea ca formă preexistentă a selecției și apoi eugeniei, a existat întotdeauna în societate, împărțind lumea pe diverse criterii: cea rasială - considerând omul alb un specimen cu o inteligență superioară, cea sexuală - femeia fiind considerată inferioară intelectual bărbatului, cea a libertății individuale - stăpâni și sclavi, cea a cantității de bunuri deținute - bogați și săraci ș.a.m.d., fiecare categorie fiind multi-structurată și variabil structurabilă pe baza a numeroase alte criterii asociate unor interese și scopuri declarate sau nu. Dar cel mai cunoscut exemplu de eugenie, a fost în perioada nazismului, în numele rasei superioare ariene fiind comise atrocități asupra unor populații numeroase, precum cea a evreilor sau a țiganilor dar și asupra altor indivizi necorespunzători politic, social, din punctul de vedere al sănătății sau a celor închiși sub diverse alte motive în lagărele de concentrare.
În toate cazurile descrise mai sus, au fost denunțate tare individuale sau de grup, incompatibile cu un viitor al omenirii, care trebuia deținut de o populație (sau o parte a acesteia) cu anume caracteristici genetice superioare.
Chiar și crearea "omului nou" din perioada comunistă a reprezentat, prin implicațiile sale, o segregare eugenică pe criterii ideologice însă, având ca scop epurarea societății de cei indezirabili politic sau social și crearea unei așa-zise clase sociale unice, obediente, clasa poporului muncitor, singura declarată capabilă de a-și făuri un viitor luminos...
De-a lungul istoriei, scopul de apărare și de ameliorare a zestrei genetice a speciei umane a fost unul dintre stindardele celor cere s-au auto-declarat superiori și s-au instalat în poziții de influență și decizie - nu se iau în considerare aici oamenii de știință.
De-a lungul istoriei, scopul de apărare și de ameliorare a zestrei genetice a speciei umane a fost unul dintre stindardele celor cere s-au auto-declarat superiori și s-au instalat în poziții de influență și decizie - nu se iau în considerare aici oamenii de știință.
Utilizând metode psihologice și propagandistice, se lucrează astăzi asupra oamenilor, inducând dorințe, necesități, modele și practici în acord cu o anume "corectitudine politică" globalizată, impusă tot de către anumite structuri de interese. Se produc segregări la nivel planetar, vizând spargerea în secțiuni majore a întregii omeniri. Cei nealiniați la ideile și practicile politice actuale au drepturi și libertăți restrânse față de restul populației, începând cu liberul arbitru, libera circulație, accesul la sănătate, învățământ, muncă, cultură și la dreptul de a decide pentru propria persoană în ceea ce privește sănătatea, dar cu certitudine fără limitarea la acestea - precum se conturează pentru viitor. În această ultimă formă de segregare, în numele protecției sanitare a umanității, se încadrează, mai nou, și împărțirea populației planetei în numai două mari categorii: vaccinații și nevaccinații. Mari mase de oameni sunt determinate, prin manipulare sau chiar prin obligativitate, să se vaccineze cu serurile experimentale actuale contra virusului Sars-Cov-2, care creează dependență fiziologică și psihologică dar și mai periculos, care produc, precum afirmă din ce în ce mai mulți oameni de știință1, posibile modificări ireversibile la nivelul genomului uman.
Departe de a nu aprecia rolul științei în evoluția civilizației noastre, se constată, însă, producerea unei cotituri importante în istoria umanității prin aplicarea la scară planetară a rezultatelor cercetării științifice insuficient verificate și cu atât mai puțin testate, situație care relevă, încă o dată dacă mai era necesar, necesitatea punerii în acord a științei cu legile generale de etică și moralitate, valabile pentru toți, oriunde și oricând.
Irina IOSIP
Notă:
1 ***, Cercetătorii Harvard spun că vaccinurile anti-COVID-19 ar putea altera permanent ADN-ul genomic uman, din 27.04.2021, în www.imuno-medica.ro, https://www.imuno-medica.ro/noutati/Cercetatorii%C2%A0Harvard-spun-ca-vaccinurile-anti-COVID-19-ar-putea-altera-permanent-ADN-ul-genomic-uman-29
luni, 19 iulie 2021
Festivalul A.R.T.E. 2021 - "CALEA SUFERINȚEI", Iași
Festivalul A.R.T.E. 2021, "CALEA SUFERINȚEI": "... un REMEMBER care să insufle omenirii dorința de pace, de armonie universală și aspirație spre lumina interioară, în care «noaptea minții» să nu mai fie posibilă și ororile aberante, comise în trecut sub teroare, să nu se mai repete vreodată."
Ofelia Huțul - fondator, manager și curator al Festivalului A.R.T.E.
De peste 10 ani se desfășoară la Iași sub coordonarea doamnei Prof. Dr. Ofelia Huțul, Festivalul Internațional A.R.T.E - fiecare majusculă corespunzând unei secțiuni, unui domeniu de activitate, oferit ca sursă de inspirație artiștilor vizuali participanți: Arte, Reciclări, Terapii, Educații. Cu ocazia încheierii celei mai recente ediții, imediat după festivitatea de premiere, curatoarea a răspuns invitației de a oferi câteva detalii despre acest eveniment, care s-a desfășurat de-a lungul timpului în mai multe orașe: Iași, Blaj, Galați, Vaslui și Chișinău.
"2021 este al Xl-lea an de când sunt managerul acestui proiect INTERNAȚIONAL și, până acum vreo doi ani, funcționând ca profesor de EDUCAȚIE PLASTICO-VIZUALĂ în învățământul preuniversitar, prin Inspectoratul Școlar Județean Iași, am tot solicitat și obținut AVIZUL FAVORABIL al MINISTERULUI EDUCAȚIEI pentru a figura cu acest proiect în C.A.E.N., C.A.E.J. sau C.A.E.R.I., adică în CALENDARUL ACTIVITĂȚILOR EDUCATIVE la niveluri superioare. Mi-am dorit ca această manifestare artistică să continue și după pensionare, căci... ARTIST rămâi toată viața!
Artiștii au avut de ales între 4 DOMENII: Arte, Reciclări, Terapii și Educații iar în fiecare dintre aceste secțiuni TEMATICA A FOST LIBERĂ, la latitudinea și după preferințele autorilor. În iunie 2021 s-au împlinit 80 de ani de la POGROMUL de la Iași, evenimentul fiind dedicat comemorării victimelor acestuia și holocaustului, așadar tematica expozițiilor a venit de la sine.
Aproape de fiecare dată Proiectul a fost trecut în Calendarul activităților Ministerului Educației din România iar în acest an se află în "Programul Activităților Primăriei Ieșene" ale lunilor iunie și iulie. Inițiat sub semnul dorinței de pace planetară, Proiectul "CALEA SUFERINȚEI", fondat și manageriat de subsemnata Prof. Dr. Ofelia Huțul - artist vizual, este unul "de suflet" și, pentru ca acesta să se contureze și-au dat concursul importante instituții ieșene: Primăria Iași, U.A.P. din România - filiala Iași, Comunitatea Evreilor din Iași, personalități din cadrul Universității de Arte "G. Enescu" Iași dar și din mass media: TeleMoldova Plus și altele.
Așadar, ediția din acest an este dedicată comemorării victimelor Pogromului și Holocaustului și se dorește a se constitui într-un REMEMBER care să insufle omenirii dorința de pace, de armonie universală și aspirație spre lumina interioară, în care "noaptea minții" să nu mai fie posibilă și ororile aberante, comise în trecut sub teroare, să nu se mai repete vreodată...
Manifestarea artistică s-a desfășurat aproape concomitent în mai multe locații ieșene."
În 2021, evenimentul a căpătat o dimensiune superioară, atât prin numărul de locații de expunere cât și prin participarea care pare a fi cea mai largă de până acum. Puteți detalia?
"Comunitatea locală - Primăria Municipiului Iași a primit cu bucurie Proiectul și tema acestuia și ne-a oferit două galerii expoziționale: Galeriile Municipale "Dan Hatmanu" și ale Muzeului Municipal "Regina Maria", la fel și Comunitatea Evreilor din Iași care a fost de acord să expună lucrări de-ale participanților în Sinagoga Merarilor. Deci în trei locații s-au etalat lucrări în total, dar ...cam atât! Așadar, neprimind nicio finanțare pentru proiect, albumul final a fost oferit spre achiziționare oricărui artist care și l-a dorit!
Profund sensibilizați, pictori, graficieni, sculptori și alți autori care practică tehnici mixte, din cadrul celor mai importante filiale ale U. A. P. din România dar și profesioniști din alte țări, au răspuns cu promptitudine invitației. Este vorba de artiști de elită care, prin participarea lor la acest festival de interes internațional, i-au adus un plus de valoare.
Au participat în total 215 artiști dintre care 41 din alte 14 țări: Israel, Ecuador, India, Rep. Moldova, Muntenegru, U.S.A., Sri Lanka, Anglia, Jamaica, Rusia, Serbia, Germania, Italia și Canada."
"Juriul în acest an a fost compus din Profesorii Universitari Doctori: Eleonora Brigalda (Rp. Moldova), Petru Bejan și Mihai Păstrăguș - toți aceștia trei fiind și critici de artă, Președintele Filialei ieșene a U.A.P. din România Felix Aftene și Vicepreședintele acesteia Prof. Univ. Dr. C-tin Tofan. De asemeni, din juriu au mai făcut parte: Directorul Muzeului Municipal "Regina Maria" Dr. Aurica Ichim, Președintele Comunității Evreilor din Iași Benjamina Ides Vladcovschi, curatorii: Prof. Dr. Mariea Boz și subsemnata, Prof. Dr. Ofelia Huțul. Lista membrilor evaluatori se încheie cu Președinta Juriului Conf. Univ. Dr. Emanuela Ilie, critic.
Fiecare dintre cele trei expoziții a fost vernisată de către: curatori, directorii locațiilor, eseistul Prof. Dr. Cristina Talpan și criticul de artă Prof. Univ. Dr. Petru Bejan.
Catalogul expoziției este martorul ce va păstra peste ani în memoria colectivă, atitudinea, sentimentele și arta autorilor participanți privind aceste atrocități care s-au petrecut, trebuie să subliniem, într-o mare parte a lumii, în care parte, din păcate, s-a aflat și România. Și, poate, conținutul lui va influența generațiile și politicile viitoare, astfel încât acest tip de deraieri ale umanității de la morală și spiritul său să nu se mai repete sub nici o motivație, nicicând și niciunde...
"Cu alese mulțumiri criticului Prof. Univ. Dr. Petru Bejan, citez cuvântul acestuia aflat în deschiderea catalogului:
« Calea suferinței. Despre penitență, rezistență și sacrificiu
Potrivit unei rezoluții asumate în 2005 de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite, 27 ianuarie a fiecărui an este Ziua Internațională a Comemorării Victimelor Holocaustului. În felul acesta, evocarea dramelor individuale și colective presărate în decursul istoriei devine o bună ocazie de a denunța ideologiile intolerante și represive la adresa celuilalt. Supralicitarea orgoliilor identitare, a urii și neîncrederii între state, îndeosebi înainte și pe durata Celui de-al Doilea Război Mondial, a avut ca pandant afirmarea unui naționalism găunos, xenofob, proclamând superioritatea unor comunități asupra altora.
Etimologic, termenul „holocaust” trimite la semnificații precum cele de ardere în foc, ofrandă adusă zeilor, jertfă, sacrificiu. Prin extensie, și adaptat la realitățile ultimului secol, cuvântul a căpătat înțelesul de crimă în masă, masacru colectiv, exterminare a unei populații de către alta, genocid. Principele ținte ale voinței de excluziune? Străinul, diferitul, educatul, înstăritul, întreprinzătorul, minoritarul... Stigmatizați și demonizați în propaganda oficială, astfel de „țapi ispășitori” preluau de pe umerii populației majoritare povara „vinei” și a „răului” pentru frustrările și precaritățile de moment. Pentru mulți nefericiți ai sorții - persecutați, exilați și deportați de tot felul -, calea vieții însumează experiențele tragice ale penitenței, rezistenței și sacrificiului. Printr-un concurs ostil de împrejurări, calea suferinței devine, în fapt, și calea mântuirii.
Asumată cu responsabilitate și discernământ de Ofelia Huțul și Mariea Boz, în dublă ipostază, de curatori și artiști expozanți, Calea suferinței reprezintă un omagiu vizual adus victimelor Holocaustului. Transpus în limbajul imaginilor, evenimentul din capitala Moldovei a reunit în trei spații de expunere importante (Muzeul Municipal „Regina Maria”, Galeria „Dan Hatmanu”, Sinagoga Merarilor) circa 220 de artiști din 13 țări, propunând o întreită miză: comemorativă, artistică și educativă.
Concepută ca un necesar „arc peste timp”, expoziția s-a dorit a fi o contrapondere simbolică la amnezia generalizată care ne face uneori neatenți sau indiferenți față de marile traume ale trecutului. Asemenea lui Francisco Goya altădată, artiștii atrag atenția asupra momentelor insurmontabile de cumpănă și conflict, când „somnul rațiunii” poate naște monștri. Sunt de evitat, așadar, situațiile în care „teroarea istoriei” resimțită în plan comunitar îmbracă formele extreme ale discriminării, violenței și morții. Proiectul este, totodată, și o invitație de a privi cu empatie, cu înțelegere „afectivă”, la suferința celuilalt, căutând să ne transpunem, pe cât posibil, „în pielea”, firea și în sufletul acestuia.
Care ar fi liniile de forță ale expoziției ? Evoc, doar schițat și selectiv, lucrări excelent situate în câmpul problematic delimitat de organizatori... Tabloul lui Horia Gherghina, înfățișând un peisaj crepuscular, apocaliptic, aducând în prim-plan figura încruntat-amenințătoare a lui Hitler, deasupra căreia se ridică o zvastică incandescentă, susținând corpul incendiat al unui prizonier. Eugen Dornescu schițează ipostaze ale omului revoltat, căutând să se descătușeze din strânsorile opresiunii psihice, fricii și prejudecăților. Aurel Bica-Denuța pictează chipurile deformate de suferință ale prizonierilor unui lagăr. Bogdan-Dumitru Enache surprinde moartea unui deținut ce încerca să treacă dincolo de sârma ghimpată, spre lumea libertăților interzise. Maria Mănucă alcătuiește un tablou cu chipuri de copii, victime inocente ale războiului, în ochii cărora se citește atât tristețea, cât și spaima necunoscutului. Viorica Toporaș pictează un vultur negru, planând amenințător deasupra unui peisaj idilic, alb, imaculat, metaforă vizuală a păcii și armoniei pe cale a fi tulburate. Virgiliu Parghel alege tot negrul pentru a simboliza Neantul, dar și regretul, tristețea sau doliul.
Lucrări deosebit de expresive, dovedind deopotrivă rafinament și suplețe plastică, sunt semnate de pictori precum Răzvan Caratănase, Eleonora Brigalda, Silla Maria Campanini, Lucia Pușcașu, Sorin Iacob, Florența Ionescu, Amy Vasilescu, Ciprian Radovan, Viorel Vasiliu, Liviu Șoptelea, Georgeta Gheorghiu, Adriana Podoleanu, Carmen Gâtlan, Dan Neamu, Doru Cernea, Daniela Isache, Marinela Rusu, Victoria Taroi, Codruț Duduman, Florin Mocanu, Lavinia Dima, Lisandru Neamțu, Sabina Drinceanu, dar și de sculptori importanți - Sorin Purcaru, Cosmin Mihai Iațeșen, Gabriel Obreja, Gh. Drăgan, Dumitru Gârea...
Care sunt atúurile de necontestat ale expoziției? O impresionantă mobilizare de forțe, dând evenimentului o anvergură internațională; echilibru optim între subiectul propus de curatori și conținutul lucrărilor etalate; realizări plastice de o certă valoare artistică; un proiect de atitudine, prin care artiștii arată că refuză eschiva și neutralismul, dovedindu-se interesați și de trecut, dar și de ceea ce se poate întâmpla în viitor. Arată, altfel spus, că le pasă. Spre lauda lor... »
Întradevăr, catalogul-album se va regăsi în curând la Biblioteca Națională a României - depozitarul central al memoriei culturii scrise române dar și la alte biblioteci regionale și va fi oferit spre răsfoire publicului larg, mult timp de acum încolo.
Mi-a mai rămas să mulțumesc pe această cale tuturor participanților și colaboratorilor pentru aportul adus la îndeplinirea dezideratelor actualei ediții a festivalului, care parcă au fost mai multe și mai greu de îndeplinit decât în anii precedenți."
Irina Iosip
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
Postări
