Icoanele din perioada recentă a Paulei Tudor au ceva deosebit în alcătuirea lor, ieşit din tiparele stricte ale iconografiei ortodoxe: sunt mai aproape de simţirea simplă, în care optimismul şi bucuria se asociază cu reprezentarea realistică şi culorile luminoase, iar linia devine aspiraţie, culoarea dorinţă şi aura văpaie.
Ineditul icoanelor, însă, constă în utilizarea 
nodurilor şi fibrelor lemnului suport, care nu numai că dau tonul la forma, mărimea şi orientarea tuşelor de culoare, învolburând rigiditatea clasică de expresie, dar, mai mult, intervin în spaţiul imaginii-simbol - spaţiul aurei fiind considerat tabu, de unii specialişti. Această tehnică și măiestrie a unificării cu natura, a fost înregistrată la OSIM ca inovație în arte. Desenul, pictura reprezintă, adesea, numai o parte a întregului: suportul de lucru, lemnul, este adesea decupat cu diverse forme, lucrarea finală căpătând forme sculpturale.
Acea parte a neregularităților fibrei lemnoase inclusă în grafia imaginii, dau un sentiment de seninătate, de cald și firesc, mai apropiat de simțămintele unui privitor obișnuit, care se simte mai profund atras de personajele biblice reprezentate.
Icoanele Paulei Tudor sunt vii, pulsează în ritmul fluxului de energii (materializat prin linii şi culoare contrast), ce se răspândesc de jur-îmrejurul imaginii sfinților, Maicii Domnului și îngerilor.
Am reţinut mărturia autoarei, dintr-un interviu mai vechi, prin care îşi asumă transformările subtile cu debut în copilărie. Cuvinte ca „veşnicie”, „sfinţenie”, „mântuire”, „rugăciune” i-au populat copilăria, căci vacanţele le petrecea la mânăstirea unde surorile tatălui erau călugăriţe. Ascultarea slujbelor religioase reprezenta o obligaţie şi, la acea vreme, un efort.
Cu timpul, însă, cuvintele şi învăţăturile de atunci au „rodit fructe dulci şi înmiresmate în tablourile mele”, iar „rugăciunea şi „recunoştinţa faţă de Făuritor fac parte din ritualul zilnic de curăţire spirituală şi pregătire a zilei de lucru”, spune Paula Tudor.
Postări
