Spațiu, spații și spațializări artistice
Artele vizuale se adresează ochiului, ochiul funcționează numai în reprezentări și coordonate spațiale care descriu concomitențe ale existențelor, fie ele materiale, fie conceptuale.
Plasată sub semnul unei ideale și fascinante Arcadii, expoziția absolventelor de la masterul „Teorii și practici în artele vizuale” vorbește, în forme creative distincte, ingenioase și inteligente, despre „spațializare” ca element vizual definitoriu, despre „spațiile” pe care le generează reprezentările plastice și pe care le percepe ochiul, și despre „spațiul-în-sine” ca o condiție a oricărei platicizări artistice.
Vitraliile și instalațiile Anei Alexoaie-Conache solicită privitorului multiple funcționalități cognitive, care reflectă compexitatea acestui tip de artă ce se îngemănează cu meșteșugul, pe de o parte, și cu viziunea despre lume, cu „Weltanschauung”-ul personal, pe de altă parte. Un întreg univers al cunoașterii și modelării sticlei, metalului, culorii, formelor, ideilor și reprezentărilor proprii se deschide și se închide, succesiv, în vitraliile Anei Alexoaie-Conache.
Instalația expusă, ca spațiu de spații, are două dimensiuni contrare, reciproc inconsistente. Prima dimensiune care se impune este cea a unei lumi aflată în proces de destructurare, de spargere și nimicire, asemenea unei sticle sau unei oglinzi care, în urma unui accident oarecare, se face țăndări. Cea de-a doua dimensiune este frumusețea destructurării, spectacolul spargerii, coregrafia căderii și reflectarea trecutului în cioburile ale căror cromatici poartă amintiri pre-apocaliptice.
Seria celor trei lucrări de inspirație religioasă este formată din două reprezentări angelice și una marianică. Îngerul albastru, un mesager al Împărăției, plin de lumină și frumusețe, este îndreptat către lume cu grijă și admirație, parcă, într-o atitudine de binecuvântare celestă, modulându-și aripile într-un început de salut. Cealaltă reprezentare angelică ne arată, sub aripi mari ridicate spre cer, o persoană purtând un copil, poate o mamă al cărei sacrificiu o asemuiește unui înger, poate un înger păzitor care devine mamă pentru cel care nu o are. Între aceste două vitralii este cel care o reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul în brațe. Fecioara Maria este reprezentată în culori puternic complementare, nuanțe reci de albastru și tonuri pline de căldură, roșu intens și galben luminos, și în linii curbe de mărimi diferite, de la cercul mic al aureolelor până la cel hiperdimensional al brațelor care Îl susțin pe Prunc într-o îmbrățișare perpetuă, și care se alungesc în liniile drepte ce sugerează picioarele.
Al patrulea vitraliu aduce un element de inedit în acest univers solar. Este vorba despre ceea ce aș numi un portret de cal, care surprinde virtutea rară a ascultării. Plasat în acest ansamblu al spațiilor superioare, nemuritoare, calul ar putea reprezenta elementul vesperal de complementaritate, aducând cu sine semnul htonian și funerar al spațiilor inferioare.
Iuliana Baraboi suprapune spațiile interioare, subiective, peste cele obiective, ca un strigăt într-un efort de autocunoaștere și autoacceptare. În lucrarea „Ecou”, de pildă, peste roșul incendiar, care îmi amintește de acuarele italiene ale Lenei Constante, se întind, ca o coloană, ca un zvon, gânduri difuze, scrise parcă într-o limbă uitată, din care cad idei răzlețe ca frunzele uscate toamna. Tabloul dezvăluie, însă, un spațiu exterior înjunghiat de cel interior, spintecat cu mintea și denunțat ca insuficient.
Există și spații lăuntrice pe care Iuliana Baraboi le inserează ca nișe onirice în realul anost și fad, pe care vrea să-l aducă la viață dându-i o strălucire pe care n-o are, o strălucire străină lui, care vine din adâncul sufletului. Natura fizică se întâlnește mereu cu natura umană și cu cea angelică, într-un dans al esențelor care prea mult timp s-au ignorat reciproc, ca în tabloul „Identitate”, adevărat studiu în nuanțe de pământuri adânci și astrale deopotrivă. Artista re-interpretează mereu obiectele, ideile, imaginile, sensurile și sinele propriu, generând un traseu ideatic și cromatic neliniar, cu întoarceri și răsuciri metafizice, cu reveniri depresive, înaintări neliniștite sau uimiri pline de bucurie.
O altă înfățișare a spațiului apare în lucrările Ionelei Chiru. Ea explorează un anumit tip de imaginar al feminității, pe care îl intitulează „Reverii vegetale cu Odilon Redon”, în care florile își articulează prezența cu ideea de frumos deschizând, totodată, drumul către direcții onirice incontrolabile. Deși artista își susține descendența din Redon, cu accente expresioniste și influențe simbolist-onirice, aș zice că se apropie mai mult de viziunea prerafaelită a pictorilor englezi din secolul al XIX-lea, în special de cea a lui Dante Gabriel Rossetti care definește, pictural, femeia ca fiind asemenea plantelor: iraționale, fotosintezice, lipsite de automotricitate, dependente de apă și lumină, uneori frumoase, alteori parazite, uneori inofensive, alteori monstruoase, uneori parfumate, alteori otrăvitoare.
Spațiile Ionelei Chiru sunt spațiile speculare ale imaginarului, în registre onirice, cu accent major pe simbolizare. Seria celor trei femei, realizată în această tonalitate, profundă dar neconceptualizabilă, multiplică modelul ființei care respiră în ritmul ușor și egal al sufletului aflat între reverie și somn. Prezența hiperbolică a florilor, maci sau condurași sau orhidee, poate fi o modalitate de a vorbi fie despre trăirile și visele acestor femei, fie despre cauzele trăirilor și viselor lor; în tot cazul, despre lumea inconștientului în momentele în care forțează refularea și se finalizează, eventual, cu o sublimare. Florile, roșii și albastre, par a fi travestiuri atât ale travaliului oniric, curbat și recurbat asemenea tulpinelor, cât și ale conținuturilor erotice ale acestui travaliu, deghizate în boboci ce seamănă cu capuri de ofidieni sau în petalele larg deschise ale orhideelor.
Există și spații lăuntrice pe care Iuliana Baraboi le inserează ca nișe onirice în realul anost și fad, pe care vrea să-l aducă la viață dându-i o strălucire pe care n-o are, o strălucire străină lui, care vine din adâncul sufletului. Natura fizică se întâlnește mereu cu natura umană și cu cea angelică, într-un dans al esențelor care prea mult timp s-au ignorat reciproc, ca în tabloul „Identitate”, adevărat studiu în nuanțe de pământuri adânci și astrale deopotrivă. Artista re-interpretează mereu obiectele, ideile, imaginile, sensurile și sinele propriu, generând un traseu ideatic și cromatic neliniar, cu întoarceri și răsuciri metafizice, cu reveniri depresive, înaintări neliniștite sau uimiri pline de bucurie.
O altă înfățișare a spațiului apare în lucrările Ionelei Chiru. Ea explorează un anumit tip de imaginar al feminității, pe care îl intitulează „Reverii vegetale cu Odilon Redon”, în care florile își articulează prezența cu ideea de frumos deschizând, totodată, drumul către direcții onirice incontrolabile. Deși artista își susține descendența din Redon, cu accente expresioniste și influențe simbolist-onirice, aș zice că se apropie mai mult de viziunea prerafaelită a pictorilor englezi din secolul al XIX-lea, în special de cea a lui Dante Gabriel Rossetti care definește, pictural, femeia ca fiind asemenea plantelor: iraționale, fotosintezice, lipsite de automotricitate, dependente de apă și lumină, uneori frumoase, alteori parazite, uneori inofensive, alteori monstruoase, uneori parfumate, alteori otrăvitoare.
Spațiile Ionelei Chiru sunt spațiile speculare ale imaginarului, în registre onirice, cu accent major pe simbolizare. Seria celor trei femei, realizată în această tonalitate, profundă dar neconceptualizabilă, multiplică modelul ființei care respiră în ritmul ușor și egal al sufletului aflat între reverie și somn. Prezența hiperbolică a florilor, maci sau condurași sau orhidee, poate fi o modalitate de a vorbi fie despre trăirile și visele acestor femei, fie despre cauzele trăirilor și viselor lor; în tot cazul, despre lumea inconștientului în momentele în care forțează refularea și se finalizează, eventual, cu o sublimare. Florile, roșii și albastre, par a fi travestiuri atât ale travaliului oniric, curbat și recurbat asemenea tulpinelor, cât și ale conținuturilor erotice ale acestui travaliu, deghizate în boboci ce seamănă cu capuri de ofidieni sau în petalele larg deschise ale orhideelor. Amplificarea atmosferei de reverie, complementară celei de vis, este realizată prin pălăria-lună care apare în toate lucrările din această serie, o interesantă formă de aglutinare a elementului diurn – pălăria, cu cel nocturn – luna, cărora li se mai poate adăuga și elementul sacru – aureola, în opoziție cu un element laic pe care ni-l putem doar imagina. Contrastele zi-noapte și sacru-laic sunt definitorii pentru construcțiile inconștientului nostru.
Un demers introspectiv, marcat de fragilități și ambiguități discontinue, ne întâmpină în lucrările Laurei Herețiu care analizează, cum ea însăși apreciază, „secunda cu toate rostogolirile ei”. Fata cu părul de culoarea portocalei, plutind între materialitatea fizică a portocalelor și transluciditate lor imaginar-mnezică, este un simbol al transgresării stărilor lăuntrice atât de dificil de exprimat discursiv. De aceea artista optează pentru o expresivitate cromatică asociată unui desen fluid care vorbesc, împreună, despre tăierea clipei în segmente și despre rostogolirile acestora. Ele par atemporale, lipsite de orice dinamică și totuși componente ale unor obiecte evanescente. Dialectica mișcare-nonmișcare este cuibărită în aceste viziuni artistice ce o fenomenalizează în peisaje și ființe supra-realiste.
O întreagă panoplie de afecte regresive se decelează în imaginarul artistei, de la frică la serenitate, de la mânie la exuberanță, de la plâns la râs, fiecare fiind interpretat în tonuri cromatice al căror cifru rămâne personal. În lucrarea „Anonymus”, ilustrare apăsată a angoasei ca surpare existențială, nuanțele neagresive de roz și albastru deschis însoțesc groaza fără să o atenueze, dimpotrivă, semnalizând-o și amplificând-o printr-un limbaj cromatic ce își generează propriile forme. La fel în „Summer”, rozurile inofensive devin amenințătoare în tornada unui asfințit ce se așterne peste câmpul cu maci. De aceea cred că valorile cromatice au un regim special în compozițiile Laurei Herețiu, fiind organic legate de totalitatea formelor prezente în tablou, forme ce se asociază fragmentelor secundei care se rostogolește mereu, mereu, mereu. Iar rostogolirea ei continuă încremenește la un moment dat. Probabil atunci privirea fie se înalță spre cer, printre copaci, fie se mută înspre realitatea neutră. Provocarea aceasta se referă la modul în care timpul poate fi spațializat, adică îmblânzit, domesticit, chiar umanizat. Laura Herețiu se află încă în această luptă pe care o tratează artistic, după rețetele unei estetici care se dovedește a fi vie.
O întreagă panoplie de afecte regresive se decelează în imaginarul artistei, de la frică la serenitate, de la mânie la exuberanță, de la plâns la râs, fiecare fiind interpretat în tonuri cromatice al căror cifru rămâne personal. În lucrarea „Anonymus”, ilustrare apăsată a angoasei ca surpare existențială, nuanțele neagresive de roz și albastru deschis însoțesc groaza fără să o atenueze, dimpotrivă, semnalizând-o și amplificând-o printr-un limbaj cromatic ce își generează propriile forme. La fel în „Summer”, rozurile inofensive devin amenințătoare în tornada unui asfințit ce se așterne peste câmpul cu maci. De aceea cred că valorile cromatice au un regim special în compozițiile Laurei Herețiu, fiind organic legate de totalitatea formelor prezente în tablou, forme ce se asociază fragmentelor secundei care se rostogolește mereu, mereu, mereu. Iar rostogolirea ei continuă încremenește la un moment dat. Probabil atunci privirea fie se înalță spre cer, printre copaci, fie se mută înspre realitatea neutră. Provocarea aceasta se referă la modul în care timpul poate fi spațializat, adică îmblânzit, domesticit, chiar umanizat. Laura Herețiu se află încă în această luptă pe care o tratează artistic, după rețetele unei estetici care se dovedește a fi vie.
În lucrările mele (subsemnata), selectate din seria „Metafizici digitale”, timpul este suspendat dând posibilitatea spațiului să se absolutizeze pentru a reprezenta conceptele filosofice în gradele lor specifice de abstractizare. Mărturisesc că nu sunt actor în aceste reprezentări - al căror text m-a fascinat întotdeauna de altfel, ci doar un fel de regizor-scenograf-spectator care se plimbă, singur, pe o scenă goală. Este modalitatea mea de a descifra mișcarea gândirii unor filosofi, de-a o urma și de-a mi-o apropria. În acest fel am ajuns la orizontalitatea apei, la circularitatea apeiron-ului sau la triunghiularitatea sufletului. Metoda graficii digitale mi s-a părut cea mai adecvată pentru a reprezenta reprezentări a căror liniaritate domină orice altă plasticitate. Geometria are resurse pentru a mă apropia de concepte, dar se dovedește mai stângace în dorința mea de a reprezenta discursivitatea metafizică. În cazul lui Pascal, de pildă, trestia cugetătoare este o metaforă, asemenea unei judecăți sintetice, nu o abstractizare de tip analitic, ceea ce impune o abordare mai complexă în care geometria, deși necesară, nu este și suficientă. Spațiul, ca element absolut, trebuie să accepte prezența timpului, chiar dacă îl inferiorizează. De aceea, uneori, geometria mea este forțată să intre într-un registru fluid pe care îl asemăn cu judecata sintetică-apriori pe care Kant o valoriza atât de mult.
Expoziția „Et in arte ego” aduce laolaltă sensibilități și interese artistice diferite, gândiri variate, stiluri distincte. Spațiul în care ele evoluează creează o complementaritate originală a spațiilor pe care lucrările le conțin, le reprezintă, le sugerează sau le semnifică. Un prea-plin de bogăție artistică compactat într-o viziune unitară demnă de a fi explorată!
Expoziția „Et in arte ego” aduce laolaltă sensibilități și interese artistice diferite, gândiri variate, stiluri distincte. Spațiul în care ele evoluează creează o complementaritate originală a spațiilor pe care lucrările le conțin, le reprezintă, le sugerează sau le semnifică. Un prea-plin de bogăție artistică compactat într-o viziune unitară demnă de a fi explorată!
Prof. dr., critic de artă Ana-Irina Iorga
Postări
