Estetica banalului - Sec. XVII - XIX
Moartea artei și a artistului, atât de reclamate începând cu secolul trecut, se prezintă, astăzi, nu ca o posibilitate imediată ci ca o transformate din ceva cunoscut în ceva mai puțin cunoscut.
Astfel, în evoluția transformărilor care s-au accelerat și manifestat mai pregnant în perioada postmodernă și continuă a marca lumea artei, se poate înscrie și estetica banalului.
Traversând secole, arta a căutat să se adapteze condițiilor sociale, economice, politice și tehnologice ale timpului, adoptând teme, medii, tehnici, stiluri diverse.
Roland Freart de Cambray semnala încă din 1662 o „decădere” a picturii, iar Tzvetan Todorov remarcă invazia cotidianului în pictura olandeză în jurului anului 1650, situație care aduce în atenție diversele ocupații meșteșugărești și activități casnice. În pictura olandeză sunt abordate subiecte privind îndeletnicirile profane ale personajelor biblice, aluzii la dogme creștine și mitologice și, mai târziu, apar personaje obișnuite îndeletnicindu-se cu ocupațiile casnice sau obișnuite din viața de zi cu zi, scene de depravare colectivă etc. (Rembrandt van Rijn - „Femeie bătrână citind”, Frans van Mieris - „Scenă de han”, Jan Steen - „Păcatele luxului” etc.). Se caută frumusețea în tot ceea ce este finit și particular, scopul artistului nemai fiind educația (religioasă, etică, istorică, prin scene și personaje biblice, mitologice, istorice care promovau sensurile profunde și extraordinarul, excelența) ci „o glorificare a lumii vizibile și a realului pe care îl percepem în mod nemijlocit”1.
Se operează selecții și decupaje din realitate, se fac combinații și restructurări ale compoziției, prelucrate în atelier, după criterii estetice, urmărind armoniile cromatice. În cele din urmă, se poate spune că pictura a suferit o transfigurare a banalului prin atribuirea detaliului o importanță echivalentă cu cea a ansamblului, până la eliminarea distincției dintre cele două și importanța ce se dă vieții cotidiene și frumuseții personajelor – proprie maeștrilor Renașterii (estetice și etice), într-o interpretare „între real și ideal, frapant primul, discret al doilea, dar cu rol decisiv în transfigurarea obținută de olandezi în condițiile aparentei supremații a cotidianului ți domesticului în tablourile lor”2.
 |
| Rembrandt van Rijn |
 |
| Jean-Francois Millet |
Simbolistica proprie renașterii, cu semnificație precisă, obligatorie pentru înțelegerea mesajului, accesibilă ca înțeles unor categorii privilegiate este înlocuită, în pictura olandeză, cu alegorii ce fac trimitere la banalul cotidian.
Senzația de mister menționată de Tzvetnan Todorov3, ca fiind specifică lucrărilor olandezilor până la sfârșitul secolului al XVII-lea -dată printre altele de ecleraj, care scoate în evidență numai o parte a scenei, restul rămânând în umbră, zone de sugerare a unui alt tărâm plin de mister- dispare către sfârșitul secolului, artiștii menținându-și, însă, atenția spre cotidian și tehnica artistică.
În secolele al XVIII-lea și al al XIX-lea, în plină perioadă de transformări sociale, istorice, politice și tehnologice, artiștii vremii și în special barbizonienii au pus în lumină un realism transfigurat, ce glorifică omul obișnuit și munca lui, alăturând uneori și un sens social lucrărilor lor, precum Jean-François Millet -„Culegătoarele” (1848).
Irina IOSIP
1 D. N. Zaharia, Estetica Postmodernă, ed. a II-a, Iași, 2008, p. 239
2 Idem
3 D. N. Zaharia, op. cit., apud Tzvetnan Todorov, Éloge du quotidien, Essei sur peinture du XVII-e siėcle, Adam Biro, Paris, 1998
Postări
