 |
IA, un cuvânt dintr-o silabă, ca o boare de vânt, ca o petală de floare, ca o pasăre în zbor, ca o binecuvântare
Cuvintele scurte par a fi cele mai obișnuite și mai utilizate din limba unui popor, care nu mai au nevoie de completare pentru definirea obiectului, ființei sau conceptului respectiv.
IA
este cămașa care face parte din portul popular românesc, comună tuturor
regiunilor țării (alături de fotă, bundiță, ilic, cojoc, pieptar,
năframă, basma, batistă etc.), purtată de femei, existând și varianta
mai puțin ornamentată sub forma cămășii bărbătești, împodobită cu motive
asemănătoare.
Dovezi
scrise legate de existența iei românești există de la sfârșitul
secolului al XVIII-lea, deși ea apare în picturi sau icoane mai vechi.
Unii cercetători remarcă apariția iei femeii dace, croită simplu,
încrețită la gât și cu mâneci scurte, pe metopele edificiului roman de
la Adamclisi, Tropaeum Traiani (anul 109 e.n.), dar se pare că ea a fost
utilizată încă din preistorie, ca produs specific al satului.
Ia
era cămașa folosită în toate zilele și momentele anului dar era
diferită pentru zilele de lucru, sărbătorile creștine, evenimente de
viață, funcție de vârste sau statut social, prin varietatea de culori
sau bogăția ornamentelor, culoarea dominantă, materialele pânzei (in,
borangic, bumbac) și a broderiei (cu fire din lână, bumbac, mătase,
metal – uneori din aur mărgele sau paiete). Motivele utilizate,
majoritatea cu semnificații străvechi al căror înțeles s-a pierdut în
timp, funcție de zona tării de unde provin, cuprind simboluri florale și
vegetale, zoomorfe, cosmice, antropomorfe, legate de activități,
geometrice și stilizate sau abstracte. Aceste simboluri se regăsesc
adesea și pe obiectele de uz casnic, pe porți și ușile caselor sau în
structura de lemn a clădirilor, biserici sau case de locuit sau a
crucilor și obiectelor de cult. Aceste motive reprezintă legătura cu
ancestralul, cu sacrul, cu legendele, poveștile și cumulul experiențial
al oamenilor satului trăitori pe aceste meleaguri.
Tradițional, cusute de mame ca zestre, materială și spirituală, fiicelor lor, fiecare având destinația și timpul ei de purtare (în zi de lucru, în zi de sărbătoare, la evenimente de viață sau ale comunității sau funcție de vârstă), iile reprezentau zestrea și moștenirea pentru o viață de om a unei femei. Punct cu punct, semn cu semn adăugat în cusătură, seara, după truda zilei, la lumina lămpii sau a lumânării sau la șezătorile cu cântece și voie bună, semnele tradiționale se împleteau cu iubirea, gândurile, urările, speranțele și visele unei mame pentru copila sa, ca adolescentă, tânără, mamă și femeia matură de mai târziu.
Printre cusături, la vedere sau ascuns, se introducea uneori și straja,
semnul sau crâmpeiul de cusătură diferită față de restul ornamentației,
al cărui înțeles și scop îl cunoștea, de obicei, numai cea care a cusut
ia, având ca scop protecția purtătoareai împotriva deochiului și a
vrăjilor.
Culorile erau armonizate estetic și corespundeau și ele vârstelor purtătoarelor sau evenimentelor la care erau purtate. Fetele nemăritate purtau culori vii, iar femeile mature culori mai sobre dar corespunzător zonei geografice respective și cu modul obișnuit de manifestare al oamenilor locului. Uzual, culorile se asociază astfel: albastrul și argintiul cu apele, auriul și verdele cu câmpia, iar roșu și maro cu munții. Conform unor cercetări, au fost identificate peste 200 de culori în portul popular tradițional, diferențiate de originea culorilor de natură vegetală, obișnuite din: foi de ceapă, din sfeclă de zahăr, gutui, liliac, coajă de răchită, coajă de nucă sau frunze de nuc, flori de rapiță etc.
În prezent, o dată cu apariția vopselurilor artificiale, culorile sunt mai contrastante și într-o gamă mult mai variată. Nici materialul de bază sau firul broderiei iei nu mai este același, existând o varietate mare în combinațiile de fibre naturale și sintetice, dar conceptul și stilul tradițional al iei românești a rămas intact, o dată cu care s-a transmis, din generație în generație, zestrea spirituală a neamului românesc de dincoace și de dincolo de Prut.
Un semn al frumuseții iei și al continuității peste veacuri a importanței și originalității acestui obiect vestimentar simbol îl reprezintă și transpunerea în artele plastice a imaginii ei (Nicolae Grigorescu - „Țărancă cu fuior”, Franciszek Ejsmond -„Tânără româncă”, Constantin Daniel Rosenthal - „România Revoluționară” etc.), a obiectului în sine (Mircea Cantor - „Anthroposynaptic Dior/Bihor”) sau a conceptului și a simbolurilor conținute de aceasta în ținutele haute cuture (Casa de modă Cristian Dior, care se face vinovată de copierea, conform lui Cantor, a cojocului tradițional din Bihor, transformat într-o vestă pentru colecția vară-iarnă 2017).
Irina IOSIP
Imagine: „Tânără româncă”, în portul popular muscelean (Franciszek Ejsmond, 1885)
Postări
