Ana-Irina Iorga: Radu Doru Luca cu expoziția "Dincolo de zid"

 

 

O FABULĂ SEMIOTICĂ

 

Dacă expozițiile ar fi însoțite de muzică și dacă eu ar trebui să fac alegerea, aș opta imediat pentru Pink Floyd, albumul ”Zidul”. Nu doar titlurile sunt cele care rezonează între ele – ”Dincolo de zid” și ”Zidul”, ci și luciditățile cu accente uneori ironice, alteori sentimentale, uneori dramatice, alteori opace rezonează; și acestea sunt cele care direcționeză ambele creații: una muzicală, cealaltă vizuală. 

Radu Doru Luca este un artist consacrat atât ca sculptor cât și ca pictor, iar această expoziție este o dovadă indubitabilă. Estetica lucrărilor îmbină forța sculpturală și versatilitatea picturală, gravitând în jurul conceptului de înstrăinare, de alienare și a corelatului său care este problematica celuilalt.

Expresia ”dincolo de zid” poate însemna, în funcție de punctul de referință al subiectului epistemic, și înafara zidului, unde este sau ar trebui să fie libertatea, și înăuntru, în centrul creat de circumferința zidului, acolo unde este însingurarea, și chiar în mijlocul zidului, acolo unde este Ana lui Manole, acolo unde este jertfa și moartea sacrificială. În cazul expoziției ”Dincolo de zid”sunt idenficabile doar primele două semnificații.

În exterior, libertatea se izbește de indiferența Celuilalt, de nepăsarea și chiar de ostilitatea lui. Pentru a nu-l pierde pe Celălalt, libertatea se va lăsa afectată de compromis. Recuperarea Celuilat, însă, este un eșec. Aceasta este prima formă de înstrăinare.

În interior, însingurarea este tristețe, suferință, neputință, ranchiună, revoltă. Dar nimeni nu le aude, nimeni nu le vede, nimeni nu le înțelege. Aceasta este a doua formă de înstrăinare.

Individul liber dinafară poate fi curios cu privire la ce se întâmplă după zid, dar nu este dispus nici să-l sară, nici să-l demoleze, nici măcar să scoată o cărămidă. Este ca și când nu ar vrea să-l întâlnească pe cel singur, ca și când ar fuge de singurătate.

Individul singur dinăuntru poate fi și el curios cu privire la ce se întâmplă după zidul care îl înconjoară, dar nici el nu este dispus să-l dărâme, să-l deschidă sau să scoată o singură cărămidă din el. Este ca și când nu ar vrea să-l întâlnească pe cel liber, ca și când ar fugi de libertate.

În această fabulă semiotică, cei doi pot fi doi oameni diferiți, fiecare celuilaltul fiecăruia, dar pot fi și două componente ale aceluiași sine, fiecare cealalta fiecăreia. Oricum am înțelege, morala este aceeași: indisponibilitatea de a ajunge la celălalt, imposibilitatea comunicării cu el și refuzul cunoașterii lui.

În acest fel concepe și desenează Radu Doru Luca înstrăinarea ființei umane, temă filosofică majoră a ultimelor secole: un zid. Un zid poate fi material, văzut, cum ar fi zidul Berlinului, despărțitor, divizator al întregului, dar poate fi și nematerial, nevăzut, cum sunt zidurile din noi – din mintea noastră, din inima noastră, din privirea noastră.

Ambivalența zidului este apoi extinsă în notă argheziană. Pe zid se târăsc dezgustătoare reptile, animale vertebrate și totodată animale sufletești. Pe același zid cresc, însă, și flori, podoabe vegetale și în același timp podoabe sufletești. Pe cât de poetic, pe atât de dramatic.

Totuși, pentru Radu Doru Luca scopul demersului său artistic nu pare a fi dărâmarea zidului, ci transfigurarea lui în opusul său: din obstacol în punte, din înstrăinare în comunicare și comuniune, din piatră în inimă.

Zidul este, fără îndoială, un element sculptural. Spațiul de dincolo de zid poate fi orice. Sau: deși poate fi orice, poate fi transfigurat în opusul său.

Sub acest simbol iconic expoziția ne vorbește, în plus, și despre o sculpturalitate
transfigurată în picturalitate.

 

Prof. dr. Ana-Irina Iorga