Ana-Irina IORGA: "Trei trepte ale unei deveniri expresioniste"

Trei trepte ale unei deveniri expresioniste

Ca și în cazul altor forme culturale, expresionismul este, desigur, un curent artistic, dar mai ales este o stare de spirit, și anume una radicală ce se cere exprimată într-o formă artistică radicală. Așa se explică revitalizarea sa atât sub formă agregată de curent neo-expresionist, de pildă, cât și sub forme individuale ce marchează, însă, semnificativ peisajul artistic general.

Arta Danielei Isache face parte din a doua categorie, cea în care subiectivitatea, ca emoție, intelect și atitudine, stăpânește, domină, tiranizează. Opțiunea ei este, în principal, un recurs la figurativitate. Chipul uman este privilegiat din acest punct de vedere, fără să fie vorba despre portretistică. Pictorița utilizează capul ca loc și ca timp, ca sistem de coordonate al exprimării unor experiențe personale ce nu pot fi narativizate, ci doar simbolizate. În acest scop operează preponderent cu aglutinarea, un instrument fundamental al imaginației, prin care, în urma descompunerii obiectelor, sunt prelevate părți sau proprietăți ale acestora din care este construit, ulterior, un alt obiect. Este prezentă o succesiune clară analiză-sinteză. Daniela Isache accentuează procesul de descompunere, de analiză a obiectului, nu în detrimentul construcției sau al sintezei, pentru că aceasta nu este suspendată, ci în detrimentul simetriei lor. Centrul de greutate este pe analiză, generând asimetrii univoce care produc efectul de dizarmonie imediată sau de suprafață. De aceea aș fi înclinată să numesc stilul ei un expresionism analitic în care succesiunea operațională este în trei timpi: analiză-sinteză-analiză. Această secvență nu exclude o continuitate într-o nouă sinteză, dar ea, de regulă, pare cel puțin amânată dacă nu pusă între niște paranteze de sârmă ghimpată.

Treapta senzorialității ascuțite. Caracterul emoțional al lucrărilor realizate în ulei poartă semnul romantic-negativ al viziunii lui Jean-Jacques Rousseau: „Omul s-a născut liber, dar pretutindeni el este în lanțuri”. Bucuria libertății se frânge sub fatalitatea lanțurilor, resimțită nu atât practiv-activ, cât mai ales contemplativ-pasiv, așa cum vedem în tabloul „Fereastră închisă”. Ochiul stâng al bărbatului este înlocuit de o fereastă verticală de catedrală; ochiul drept, deschis, având aceeași culoare cu cerul ce se întrevede prin fereastră, trăiește contradicția dintre a lăcrima și a privi în gol. În pofida închiderii ferestrei, cerul pare a fi în proces de lichefiere și de invadare a chipului, pentru că îl vedem strecurându-se pe sub pervaz, pe lângă canaturi, ajungând sub buze. Te gândești că omul acesta ar putea, peste puțin timp, să guste cerul! Dar nu. Buzele lui rămân strânse, privirea rămâne statuară, fără a desluși nimic din ceea-ce-este.

Aceeași negare a libertății este prezentă în lucrarea „Frunza”. Femeia este reprezentată, de această dată, cu ambii ochi obturați, unul de o biblică frunză de smochin, iar celălalt de o floare-păianjen, ceea ce indică o complexă stază a prizonierului în care este prezentă frica, indolența, încremenirea, puteri ascunse și neputințe ostentative – ca un dat implacabil; un prizonier care nu știe decât să-i facă și pe ceilalți prizonieri. Destinul bărbatului este de a deplânge departele libertății, destinul femeii este de a se teme de libertate. Cele două ființe, bărbatul și femeia, sunt reprezentate ca având aceleași trăsături fizionomice esențiale. În ceea ce o privește pe femeie, sau pe această ființă cu caracteristici feminine, ea nu doar are frunza sau păianjenul în loc de privire, ea se și ascunde în spatele frunzei și al păianjenului ca în spatele unor măști. Ascunderea a ceea ce este, a ființei, a sinelui, dar și ascunderea ascunderii avansează înspre contradicții majore ce macină spiritul. Registrul rousseau-ist alimentează toate aceste contradicții emoționale exprimate prin aglutinări vegetale, de tip feminin, și arhitecturale, de tip masculin, neputând să le rezolve. În acest fel, gradele de ascundere a propriei ființe, de fapt, cresc, se intensifică și se sufocă reciproc.

 

Treapta intelectului imanent. Există o ieșire din această prăbușire emoțională, prin intermediul intelectului. Experiențele senzoriale, de la cele mai suave la cele mai dure, sunt preluate și prelucrate de intelect. În acest fel, în accepțiunea lui Kant, putem avea judecăți. Experiențele senzoriale ale Danielei Isache sunt dure, ascuțite, dificil de suportat, cu conotații tactile copleșitoare. Pe baza lor apar judecățile particulare prin care exprimăm ceva ce se sustrage generalului și pozitivului. „Femeia cu părul de piatră” ilustrează caracterul intelectual-particular al inserției în existență. „Cel puțin o femeie are părul de piatră” este o asemenea judecată. Ea traduce o experiență închisă, așa cum este, de pildă, experiența lui Sisif, exclusiv imanentă. Compoziția puternică, desenul categoric, liniile curbate și cromatica imperativă pot evoca fatalitatea individuală și tragismul unei Ane zidite. Și aici este prezentă o sufocare fără ieșire care se așează peste un perete, peste o existență, ascunzându-le.

Este această femeie cu părul de piatră o mască? Poate fi. Oricum, problematica ascunderii, a măștii, inclusiv ca recuzită teatrală, este prezentă ca element de expresie, dar și ca element de angajare, incertă - este adevărat, pe o nouă direcție. Masca ascunde, dar conține virtual și dezvăluirea, arătarea, revelarea. „Actorul” este un exemplu de renunțare temporară la mască. În spatele măștii, așezată pe masă, este chipul actorului are ne privește în ochi, iar în capul actorului este masca însăși în culori complementare celei reale. Acest joc al asocierii și disocierii este demascat, dar în urma demascării rămâne aceeași contradicție a ființei cu sine însăși.

Treapta rațiunii timide. Există, însă, o ieșire și din acest univers-capcană. Drumul spre sine nu poate fi decât unul al eliberării de prizonieratul senzorialității și de particularitatea negativă a intelectului. El se numește la Daniela Isache „Moartea măștii”. Este vorba despre dispariția măștii interioare. Actorul își ține masca de scenă în mână, descoperindu-și fața limpede și zâmbitoare, fața unui început de libertate asumată. Chipul puternic umanizat este reprezentat în linii la fel de imperative și curbate, urmând îndeaproape șerpuirea gândurilor, dar eliberat de închipuirile majore ale unei angoase de nedepășit. Tăietura din partea superioară a capului, ca o secționare a unei sfere, poate simboliza o deschidere a drumului spre transcendență. Dacă acest chip nu este el însuși o mască „superioară”, atunci se poate vorbi, în arta Danielei Isache, despre o variantă a itinerariului hegelian al spiritului în căutarea sinelui, etapizat în treptele unei deveniri cu valoare universală.

Prof. dr. Ana-Irina Iorga,
critic de artă