20 februarie: ZIUA MONDIALĂ A JUSTIȚIEI SOCIALE

20 februarie

ZIUA MONDIALĂ A JUSTIȚIEI SOCIALE

În anul 2007, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a decretat data de 20 februarie ca fiind Ziua Mondială a Justiţiei Sociale, iar în 2008, Organizaţia Internaţională a Muncii a adoptat Declaraţia OIM privind justiţia socială pentru o globalizare echitabilă. Este o zi care conștientizează asupra egalității, a justiției și solidarității și amintește că fiecare dintre noi, prin gândul și faptele sale, poate contribui la o lume mai bună.

 

Agora în derivă

Suntem o țară mică comparativ cu altele de pe mapamond și medie la nivel european, dar mică prin modul în care ne apreciem pe noi înșine, românii. Suntem cunoscuți pentru mințile sclipitoare pe care le-am avut, oameni care și-au respectat obârșia, moștenirea culturală și pe cei care i-au precedat. Printre aceștia se numără și genialul Constantin Brâncuși, care a știut să simtă, să vadă și să înțeleagă spiritul profund al locului, pe care nu l-a negat ci l-a purtat cu mândrie și din care a edificat o artă nouă, majoră în istoria artelor, neegalată deja de un secol. A știut să vadă mai departe, tot mai departe, esența vie a frumosului universal. A știut să-i vadă, să-i recunoască și să-i prețuiască pe frații săi români ajunși în marea lume occidentală. Și-a creat propria ogradă țărănească în Paris, orașul luminilor. A fost selectiv în ceea ce privește prietenii apropiați români sau străini, dar celor rămași acasă a vrut le să le dăruiască suflet și spirit viu prin creațiile sale dar, poporul său, prin reprezentanții săi, nu le-a vrut 1;2, așa cum nu a vrut, la un secol distanță după confirmarea internațională a neegalabilul său geniu, nici achiziționarea lucrării „Cumințenia pământului”. Alături de alți creatori români, Brâncuși a fost negat ca frate român și geniu în același timp, de către însuși poporul său, familia sa de suflet, pe care l-a omagiat prin purtarea esenței lui spirituale și culturale în lumea întreagă.

Precum atunci și în cazul său, în societatea actuală românească, frate cu frate nu se apreciază, nu se înțeleg, nu se ajută ba chiar se invidiază și se urăsc. De ce oare, acest popor care a luptat secole împotriva asupririi străine, pentru a-și rezolva problemele interne apărute în societate, a apelat tot la străini: la protecția vecinilor de graniță, a porții otomane sau chiar la un rege străin? De ce românii vor să strălucească în ochii străinilor dar nu în ochii conaționalilor, a fraților lor de sânge?

Împotriva evoluției socioculturale firești, s-a ajuns la un primitivism de haită evidențiat de beligeranța teritorială și materială, incultură, de lipsa de empatie și înțelegere față de aproapele nostru. Se protejează în primul rând indivizi priviți ca entități independente de societate și nu aceasta din urmă și, în ciuda globalismului aclamat, se dă o importanță mai mare individului „special” decât colectivității, contrar unor norme de etică și morală socială integratoare, spre care aspirăm de secole.

În România de astăzi nu se mai poate da vina pe „greaua moștenire” sau pe forțele opresive totalitare. Este vorba despre ceva adânc înrădăcinat în caracterul și spiritul românesc, care se manifestă mai pregnant și mai distructiv ca niciodată, la numai o generație după decembrie 1989, căci nu mai sunt "îngrădiri" culturale, etice, morale, educaționale și nici măcar cele de bun simț elementar.

Lumina orbitoare „de aiurea” ne-a luat mințile iar acum ne ia și pâinea de la gură, căci ai noștrii nu mai gândesc pentru conaționalii lor ci pentru propria strălucire și bunăstare. Vor strălucire în fața străinilor, care nu pot (?) să vadă adevărul din spatele evenimentelor și nevoile locale.

În cele din urmă, dacă acum, aproape nu mai există proprietatea comună pentru a cărei perpetuare și bunăstare să luptăm cu toții, se aplică metoda „ce-i al meu este numai al meu și ce este al tău tot al meu este”.

Dar lucrurile nu se opresc aici, ci merg mai departe: ura, invidia și dorința de distrugere a fratelui de către frate a devenit scop și mod de viețuire.

În aceste condiții, se evidențiază o întrebare legitimă, înainte de orice analiză socioculturală științifică: ce șanse de supraviețuire are o societate în care fratele este dușmanul fratelui său, frații se urăsc, se sabotează reciproc, își fură unii altora bunurile și pâinea de la gură, sănătatea, speranța de viață și bucurie? Ce șanse are o societate în care delațiunea fratelui de către frate, la porțile străine, a devenit o practică și chiar un scop în sine? Ce șanse are o societate în care se rup legăturile de sânge, legăturile sociale și cele spirituale, în care valorile culturale moștenite sunt eludate dacă nu negate, în care fiecare este numai pentru sine și se asociază, oportunist, pe criterii materiale în grupuri elitiste?

Legile fizicii au demonstrat că ruperea coeziunii din cadrul unui sistem duce la distrugerea întregului, la fragmentarea și anihilarea valorii acestuia ca întreg.

Când agora este în derivă și lucrează chiar împotriva ei însăși, numai acei oameni frumoși și curajoși, prin coeziune și conlucrare, pot să-l împace pe frate cu fratele său și să aducă cunoaștere, iubire și speranță acolo unde sărăcia de toate felurile mutilează esența umană.

 

Irina IOSIP

 

1      Multe surse menționează că, în 1951, Brâncuși ar fi oferit statului român, pe gratis, atelierul din Paris cu toate lucrările ce le conținea, pe care însă acesta ar fi respins-o, în urma unei ședințe a Academiei Române prezidată de scriitorul Mihail Sadoveanu (fapt confirmată prin Procesul Verbal întocmit cu acea ocazie), categorisind arta sa drept decadentă și care nu ar ajuta cu nimic poporului român. Spre deosebire de alți biografi, Doina Lemny, doctor în istoria artei, fostă  muzeograf-cercetător la Muzeul Naţional de Artă Modernă, Centrul Pompidou din Paris, specialistă în sculptura din  secolul XX și biograf recunoscut al lui Constantin Brâncuși infirmă oferta sculptorului ca atelierul său de la Paris să fie cedat statului român iar acesta l-ar fi refuzat.

2     Brâncuși a trimis gratis schițele pentru sculptura de utilitate publică „Coloana infinitului”, la care birocrații român au răspuns că lucrarea nu corespunde cerințelor estetice ale statului. Mai târziu, sculptorul a ridicat coloana, la Târgu-Jiu, pe propria cheltuială, în memoria eroilor căzuți în Primul Război Mondial.