Ofelia HUȚUL și universul său, în care „rezistența în fața ispitelor de orice fel, liniștea și armonia sunt PRIMORDIALE!”

 

OFELIA HUȚUL și UNIVERSUL SĂU, 

în care „rezistența în fața ispitelor de orice fel, liniștea și armonia sunt PRIMORDIALE!”

 

Complexitatea unei expoziții aparținând unui artist crește o dată cu numărul, varietatea și intensitatea experiențelor vieții personale și profesionale, timpul fiind cel care cerne prioritățile și decantează ceea ce trebuie valorificat.

Ofelia HUȚUL, prof. dr., este unul dintre artiștii vizuali cu multiple valențe creatoare, care emană energie și oferă strălucire oricărui loc, fie sală expozițională sau tabără de lucru fie întâlnire cu prietenii sau colaboratorii săi. Este ca un vârtej care acaparează ființele și obiectele într-o continuă mișcare, experimentul fiindu-i și scopul și finalitatea lucrului, în căutarea celei mai vii și mai expresive exprimări plastice a unei idei, a unui gând sau a unor sentimente.

Un optimism (chiar dacă nu pare a fi) asociat cu o îndârjire a muncii și a căutărilor neîntrerupte, o duce pe foarte sensibila artistă în sferele superioare ale cunoașterii și înțelegerii lucrurilor, ca om și artist de recunoaștere internațională.

Chiar dacă opera sa de o viață artistică povestește îndeajuns și chiar mult mai mult despre Ofelia HUȚUL, vin momente când cuvintele artistei-poet pot exprima cel mai elocvent crezurile, scopurile și trăirile profunde care o impulsionează să continue, în același mod ca până atunci și parcă cu mai multă determinare, lupta sa mucenicească de cunoaștere și auto-cunoaștere prin artă și pentru artă.

Un astfel de moment s-a produs odată cu actuala expunere de la Galeria de artă „Nicolae Tonitza” a U.A.P. din România - filiala Iași, spațiu coabitat într-un armonios parteneriat vizual cu artista Susanna Păstrăguș, între 21 și 31 august, în cadrul evenimentului „Confluențe”, curatoriat de prof. univ. dr. Mihai Dorin.

 

Drumul devenirii fiecăruia dintre noi, indiferent de însoțirile temporare - oricât de excepționale ar fi ele, este unic și personal, de aceea, următoarele destăinuiri ale artistei, din intimitatea sa spirituală și existențială, de o incontestabilă valoare, pot fi receptate într-o subsecventă independență de timp, spații și conjuncturi, lăsând să se întrevadă crezul său uman și artistic, deopotrivă:

„Într-un carusel care nu se oprește vreodată, pe calea vieții, presărată cu ascensiuni și căderi repetate, suntem antrenați într-o luptă continuă cu propriul sine pricinuită de neputința de a ne depăși condiția de oameni supuși greșelii, în pofida dorinței noastre de devenire spirituală.

În speranța de a ne supune firea și slăbiciunile, descoperim că avem nenumărate opțiuni prin care să accedem la purificare, dar felurite piedici ne obstrucționează înfăptuirea desăvârșirii și acest fapt aduce propriului nostru eu o suferință abisală. Paradoxal, tocmai această agonizare continuă ne conduce spre lumină. Cheia decodificării acestui concept se află în semnele, simbolurile și mesajele prezente în lucrările mele: firul-calea, scara-ascensiunea, plasa-captivitatea în propriul trup, nodurile-legăturile toxice inerente, pomul vieții- dorința de a ne redobândi locul din lumină, semnul întrebării-interogații existențiale, mărul mușcat - pierderea edenului...

Capetele-portrete, decopertate de forța și complexitatea angoaselor inerente, lasă la vedere labirintul prin care alunecă, învălmășite și confuze, gândurile noastre bune, dar și cele rele...

Iar ramele-ferestre (cu lucrări), pe care trecutul se odihnește asemeni obiectelor așezate pe geamuri, întocmai ca pe policioare rustice, semnifică soluții ideale prin care am putea să redevenim mai aproape de a fi perfecți, apropiindu-ne de divinitate, soluții pe care oricine le poate accesa: întoarcerea la izvoare, la o viață simplă, la tradiții, la clasicul românesc!

Vă invit, așadar, în universul meu, în care rezistența în fața ispitelor de orice fel, liniștea și armonia sunt PRIMORDIALE!”

Irina IOSIP

 

Ana-Irina Iorga: CARTOGRAFIEREA VIBRAȚIEI SUFLETEȘTI

 

CARTOGRAFIEREA VIBRAȚIEI SUFLETEȘTI

 

Stilul Elenei Felicia Cîmpian este inconfundabil. Îl regăsim și în expoziția ieșeană „Cartografii emoționale” de la Galeria „Nicolae Tonitza”, de la începutul acestui august fierbinte. O succesiune de „hărți” care indică și ascund spațiile afective care se formează și re-formează continuu în prezența divinului.

Trăirile noastre afective sunt dificil de exprimat în ceea ce au ele specific și irepetabil. O descriere poate părea banală. O alegorie solicită interpretări a căror subiectivitate variabilă poate nemulțumi. Poezia este cea mai aproape de esența emoției. Dar cum să scrii o poezie cu vopsele pe pânză? Cum să reprezinți vizual simțămintele cele mai profunde? Cred că aici, ca într-un adevărat loc geometric mental, se află problematica artistei noastre.

Nu întâmplător lucrările din această lună sunt reunite sub semnul unei cartografieri afective, a unei încercări de reprezentare a ceea ce nu este reprezentabil: ce simțim în fața realității reale dar nevăzute, în fața urmei lui Dumnezeu.

Expoziția aceasta mi-a amintit de Gioacchino da Fiore și de efortul său de a reprezenta relațiile dintre persoanele Sfintei Treimi sub forma unor desene sau scheme, pe cât de incitante din punct de vedere teologic pe atât de dinamizante din punct de vedere plastic și estetic. Îmi pare că se poate vedea și la Elena Felicia Cîmpian aceeași nevoie de exteriorizare plastică atât a emoției indicibile cât și a înțelegerii intelectuale pe care le are, se pare constant, în perimetrul religios.

Dar nu icoana este ceea ce caută artista. Cel puțin nu deocamdată. Soluția găsită la problema din locul geometric conturat deja constă în accentuarea coexistenței paradoxale a conținutului cert religios cu forma indubitabil modernizantă. Desenul puternic, apăsat, este însoțit de culori vibrante, dar ferme în așezarea lor pe suport, configurând un văl, când mai transparent, când mai opac, sub care se pot bănui entități sau scene fragile din viața cea mai lăuntrică a autoarei.

Structura compozițională este la fel de încifrată ca și anterior, exprimând nevoia de ocultare a realității obiective care aproape că o consumă pe artistă. Pe de o parte ea vrea să exprime această realitate, iar pe de altă parte vrea să o mențină ascunsă, nu altfel decât Lucian Blaga în orizontul poetic: eu nu strivesc corola de minuni a lumii. Din acest punct de vedere mecanismul creator al pictoriței se apropie de cel oniric despre care vorbea Freud. Ca și în visul din timpul somnului, sub forma unui hazard de linii și culori aflăm certitudinea unui eveniment supra-mundan cum ar fi întruparea Fiului, Crucea sau minunea înmulțirii pâinilor și a peștilor.

Unele lucrări sunt adevărate hărți care redau spații și drumuri dintr-un foarte intim palat al minții sau al conștiinței. Vedem locuri pe care nu le înțelegem, labirinturi fără ieșire, ascunzișuri scoase la lumină într-o semiotică mută.

Gândirea pictoriței este blagian-contradictorie, prin urmare profund artistică, aducând împreună tendințe care se exclud reciproc: revelarea cu ocultarea, dez-văluirea cu în-văluirea, aprinderea luminii cu stingerea luminii, risipirea întunericului cu sporirea întunericului. Toate principiile aristotelice par a fi încălcate, dar nu pentru a le distruge, ci pentru a face loc albiei prin care să treacă șuvoiul trăirilor subterane, puternice, tensionante, care se aud din ce în ce mai tare și care se cer neapărat și văzute. „Hărțile” sufletești sunt instantanee ale vuietului acestui șuvoi de neoprit. 

 

Emoțiile care însoțesc „evenimentele” plasticizate sunt deosebit de puternice, așa cum ne indică orizontul cromatic personal al pictoriței: răbufniri albastre și țipete roșii pe câmpuri perceptive aurite sau perlate. Uneori pare a fi prezentă o durere imensă temperată de nădejde, alteori o neliniște, un frison, un entuziasm care leagă oameni și îngeri împreună, alteori o uimire sau un entuziasm sau o încremenire.

O mișcare sufletească adâncă care se răsfrânge în dinamica tușelor și a culorilor – aceasta este chintesența Cartografiilor emoționale propuse de Elena Felicia Cîmpian la Iași.

 

Prof. dr. Ana-Irina Iorga

 

Vernisaje și expoziții septembrie - octombrie 2023

  

 

 

 

 

 

CIRCULAȚIA OPERELOR DE ARTĂ - OBICEIURI ȘI TRANZIȚIE ÎN ROMÂNIA ACTUALĂ

CIRCULAȚIA OPERELOR DE ARTĂ

-

OBICEIURI ȘI TRANZIȚIE ÎN ROMÂNIA ACTUALĂ

În contextul societății românești actuale de tip neo-liberal, artistul nu mai este cu adevărat stăpân pe munca sa, adesea fiind lipsit de condiții contractuale minime (pentru drepturi de autor) în timpul circulației lucrărilor de artă. El beneficiază, la vânzarea lucrării, înaintea confirmării valorii sale de artist și chiar după aceea, de o sumă mai mică de bani decât ar valora aceasta pe piața de artă. Artistul însuși nu va putea niciodată să-și vândă lucrările la prețurile spectaculoase obținute de casele de licitații după numeroase rulaje ale lucrării. Un exemplu, în acest sens, este artistul român Adrian Ghenie, care a vândut inițial lucrări cu câteva sute sau mii de euro, acestea ajungând, astăzi, în circuitul mondial, după multiple rulaje, la valori de zeci și sute de mii de euro. Dar, poate, cel mai cunoscut pe plan internațional, este cazul renumitului Van Gogh care nu a vândut nici o lucrare în timpul vieții, dar astăzi lucrările sale valorează milioane de euro. 

În general, valoarea operei de artă este dictată de gustul estetic al colecționarilor precum și de interesele lor financiare. În dorința de a accede la o piață de artă, artiștii acceptă uneori prețuri mici pentru lucrările lor sau chiar renunță la pretențiile financiare în favoarea colecționarilor, în speranța beneficiului publicității. Există colecții clădite pe aceste considerente, care însă nu dau o valoare reală colecțiilor și implicit artei autorilor, lucrări cu valoare estetică oarecare făcând, uneori, obiectul unor expoziții de colecționar. Astfel, unii colecționari beneficiază din plin de condițiile de trai precare ale artiștilor, de imposibilitatea acestora de a intra în circuitul artei fără sprijinul necesar, precum și de lipsa unei legislații viguroase privind circulația operelor de artă. Realitatea dureroasă, este că, fie particulari fie instituții, colecționarii sunt cei care decid atât valoarea de piață cât și cea estetică a operelor de artă, inclusiv informațiile difuzate referitoare la acestea, impunând, astfel, gusturi și valori.

Valoarea artei aflată în circulație este decisă și de casele de licitație, și chiar mai puțin de artiști sau curatori și instituțiile de artă, care au totuși și ei un cuvânt de spus, prin participarea la clădirea renumelui unui artist. 

Acceptarea lucrărilor și autorilor în casele de licitații ține de de genul artistic, de interesele tematice ale acestora, dar, mai ales, de cele financiare. Uneori norocul și conjunctura fac jocurile. 

 

În România actuală, genul artei și perioada căreia îi aparține lucrarea sunt condițiile de selecție principale în circuitul artei. Deocamdată, aici se vinde cu preponderență artă interbelică, testată ca fiind profitabilă pe piață.

Arta contemporană românească, aflată în interacțiune crescândă cu multele domenii sociale și ale cunoașterii acum devenite accesibile artistului local, este animată de tendințe contradictorii și convergențe mai mult sau mai puțin aleatoare și persistente. Ea se află, într-o stare de tranziție, neexistând, încă, tendințe artistice de putere, fapt ce nu permite o selecție adecvată pe piața de artă. Pentru a face față noilor și multiplelor tendințe și schimbări în arta românească și a cerințelor pe plan internațional, se impune ca lumea locală a artei să beneficieze de legi adecvate pe care să fie capabilă și doritoare să le aplice, respectiv de sprijinul financiar și educativ dacă nu și coordonator al instituțiilor culturale și educative statale.

Irina IOSIP

 

 

IRINA IOSIP cu expoziția "SUBIECTIV" la Galeria "On top of Bucharest", București

 

Ana-Irina Iorga: Horia Bernea – un neoexpresionist catehumenic

 

Horia Bernea – un neoexpresionist catehumenic

 

1. Artistul, opera și rădăcinile lor transcendentale

Artiștii se definesc prin opera lor, deși ei sunt mai mult decât atât. Opera este rezultatul transfigurării multor elemente care alcătuiesc ființa autorului.

În cazul lui Horia Bernea, a cărui operă magnetizează conștiința, căutarea rădăcinilor transcendentale este pe cât de dificilă pe atât de frumoasă.

Se impune, cu precădere, filonul creștin ortodox, prezent și activ în întreaga trăire decelabilă în spatele lucrărilor, ca o condiție apriori, dar și în țesăturile de linii, texturi și culori, cu alte cuvinte, în chiar trupul picturii. Știm că Horia Bernea a susținut importanța materialității în artă ca o adevărată mărturisire de credință a Cuvântului care S-a făcut trup.

De asemenea, este prezentă, când tăcut, când ostentativ, geometria euclidiană cu toată armonia ei incredibilă. O vedem în „Coloanele” sale din ce în ce mai individualizate, dar o și intuim în arhitecturile interioare ale turlelor de biserică reflectate în „Prapuri”.

Aceeași întâlnire dintre tehnicile construcțiilor antice și trăirea modernă a spațiului în care vrei să-L primești pe Dumnezeu din lucrările lui Bernea o găsim și în pridvoarele brâncovenești, de unde ar putea proveni, pe o filieră venețiană și, probabil, constantinopolitană. Fie că este vorba despre arhitectura bisericească, fie despre cea laică, tranziția interior-exterior nu este directă și abruptă, ci intermediată, îndulcită de pridvorul care face posibilă o nouă respirație.

Nu în ultimul rând răzbat în opera lui Horia Bernea ecouri preistorice, ale artei vechi dunărene, poate din cultura Gumelnița, una dintre cele mai interesante din sudul nostru neolitic. Statueta „Femeie cu vas pe cap” atestă, desigur, vechimea și continuitatea viețuirii și a trăirii spirituale din regiunea Olteniei, ceea ce nu putea să-i scape etnologului, dar se constituie totodată ca un eidos al unor nuduri în creion și ca prototip al coloanei. Cariatidele reprezintă un posibil argument în acest sens.

2. Centralitatea materiei în pictură

În opoziție cu teoriile abstracționismelor ultimului secol1, Horia Bernea este preocupat de materialitatea picturii, despre care spune că „se exprimă prin pastă, prin densitate, prin luciu, prin raportul dintre densități, ornamente, vibrație. Nu leg materialitatea strict de prezența materiei, ci de justa ei prezență”2. Găsim o justă și benefică prezență a materiei în lucrările sale care reprezintă hrana, cum ar fi „Natură statică cu mere” (1985) sau „Pâine” (1976), dar și în cele care au generat adevărate serii, cum ar fi „Dealurile”, „Prapurii” sau „Coloanele”.

Acestă materialitate pe care vrea să o impună prin pictura sa este o adevărată mărturisire de credință prin care re-așează, în prim-planul vieții sale lăuntrice, realitatea materială a Întrupării și, implicit, a Euharistiei ortodoxe.3

Demersul său duhovnicesc este ca al unui catehumen care se pregătește, și cu trupul și cu sufletul, pentru luminare, pentru botez. Atenționarea liturgică Ușile! Ușile!, destinată doar catehumenilor, pare să-l fi ținut în pragul întâlnirii artistice cu absolutul. Bernea însuși a spus că ar fi vrut să picteze icoane, dar nu a putut. Privirea sa nu ajunge deocamdată la persoana îndumnezeită.

3. O estetică a ajunării

Experiențele duhovnicești estetizate sunt puse în pagină astfel încât materialitatea prezentă să exprime spiritul activ, fie în mișcare, fie în odihnă.

Dacă Horia Bernea a creat o estetică, ea este una a ajunării, ca să folosim un termen teologic, a postului, a entuziasmului și a pregătirii dinaintea marii sărbători. Marea sărbătoare întotdeauna este întâlnirea cu Dumnezeu.

La Horia Bernea nu este prezentă o estetică paradisiacă, pentru că nu vorbește încă, pictural desigur, despre persoanele din Împărăția Cerurilor, despre faptul că raiul este o stare de a fi persoană; de aceea, estetica sa este o estetică a privirii raiului din gura acestuia, de la intrare. Taina acestui fapt ne-o relevă Părintele Arsenie Papacioc când spune că nu putem vedea Raiul dacă nu-l lăsăm pe celălalt mai întâi să-l vadă.

4. Compoziția ca „îngrășare”4 a picturii

Opera lui Horia Bernea este centrată pe propria sa experiență lăuntrică, mentală și emoțională, iar exteriorizarea ei are valori compoziționale specifice5.

Modularea este neostentativă, aproape delicată, prin suprapuneri transparente, ca în seria coloanelor multiple, sau valorică, prin crearea senzației de spațiu larg, ca în interioarele de biserică.

Contrastul este abordat într-o manieră puternic personalizată. Pictorul atrage atenția că pictura sa este vie și că se raportează cumva independent la lumină.

„Sunt picturi care nu pun atât problema luminii, cât cea a corectitudinii spectrului. Dar aici la mine este problema intensității, am nevoie de intensitate. Pentru aceste picturi, care pornesc de la fonduri negre6, chiar dacă ajung cu ultimele tonuri la valori mai luminoase, am nevoie de foarte multă lumină. Sunt picturi care sug lumina.”7

Pictura lui Horia Bernea are o muzicalitate aparte, cu tonuri puternice și înalte, aproape strigăte – în „Coloane”, dar și cu linii ușoare și line – în „Dealuri” sau „Grădini”, sau murmure abia auzite în „Turle” și interioarele de biserici.

Tema lucrării este cea care impune punctul sau punctele în care privirea se va îndrepta cu precădere. În „Prapuri”, de exemplu, centrul de interes este chiar în centrul imaginii. Prapurul este un steag sacru folosit la anumite slujbe bisericești. Există prapuri cu Iisus Hristos, cu Maica Domnului, cu diferiți sfinți. Prapurii lui Bernea au doar crucea, ca esență a creștinismului, în multiple ipostaze geometrice sau florale, în variate asocieri cromatice. Crucea prapurilor dă naștere unei simetrii radiale. Axis mundi este, desigur, crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul. Din ea radiază mântuirea oamenilor.

La fel și în cele mai multe din Coloanele sale care sunt plasate în centrul lucrării ca într-un centru al lumii din care izvorăște ordonarea materialității existențelor.

Liniile sunt orizontale atunci când forma este mai importantă decât orice altceva, ca în „Pâine” sau „Natură statică cu mere”, șerpuite ca în „Dealuri”, verticale ca în „Coloane”, radiale ca în „Prapuri”, fărâmițate ca în „Grădini” sau combinate ca în compozițiile complexe cu turle și interioare de biserici.

Importanța materialității pentru Horia Bernea se vede și în diversitatea texturilor utilizate. În unele „Turle”, de pildă, diversitatea acestora este copleșitoare. Ele sunt realizate ca niște dvere, ca niște perdele specifice spațiului bisericesc, așa cum rezultă din încrețirea simetrică din partea de sus. Textura perdelei se așează peste cea a peretelui de piatră, iar pe ea se așează texturile obiectelor reprezentate: turla metalică sau lemnoasă a bisericii din depărtare, cu valori calde sau reci, coloana de piatră a caselor mânăstirești, netedă și fină, pereții zgrunțuroși ai acestor case văruite, suprafața neuniformă a duralei cerdacului. Materie peste materie peste materie. Reprezentarea ca proces cognitiv este atât de solicitată încât generează serii de amintiri tactile, olfactive și gustative. Suprapunerile texturale formează imaginea unui spațiu special creat pentru privitor, un spațiu intim, un spațiu în care poți să visezi, un spațiu desprins parcă dintr-un vis.

Crearea acestor lumi pe cât de reale, în spiritualitatea lor, pe atât de subiective în reprezentarea lor, folosește culorile la temperaturi impuse de ritmicitatea dinamicii sufletești. Deseori ele sunt aproape fierbinți, cu lumina mai întâi înmagazinată în corporalitatea obiectelor și apoi suptă de acolo înafara lor. Privirea este complet invadată de imagine. Alteori culorile se răcoresc, pe măsură ce înaintează în planurile de adâncime ale spațiilor. Privirea se recuperează pe sine.

5. Un spațiu în care poți fi tu însuți

Horia Bernea reinterpretează realitatea vizibilă din perspectiva invizibilului, a lumii materiale la care avem acces cu simțurile noastre din perspectiva inteligibilului, a ceea ce nu se prezintă simțurilor noastre ca atare, dar care nici nu ni se poate face cunoscut decât prin materialitate. De aici și obstinația lui pentru pictura „grasă”, în care materia este prezentă, iar prezența ei are rolul de a revela, de a dezvălui altceva, spiritul, duhul. Această reinterpretare conține o dreaptă proporție între toate elementele aflate pe pânză care descriu un spațiu frumos, un spațiu în care poți exista și poți fi tu însuți.

1 „… putem vorbi şi despre artă care, după îndepărtarea sa de origine (după rătăcirea în imitarea naturii), trebuie să se îndrepte spre arta pură, spre «lumea -fără-obiect». Arta mimesisului, pierdută şi denaturată de funcţii descriptive şi narative, îşi atinge desăvârşirea în arta abstractă …” în Laura Codrina Ioniță, Invizibilul în arta abstractă a sec. al XX-lea, Editura Artes, Iași, 2011, p. 13-14.
2 Interviu cu Raluca Alexandrescu, 27-06-2000, https://www.observatorcultural.ro/articol/materialitatea-picturii-pasta-densitate-vibratie-si-adecvare-interviu-cu-horia-bernea/
3 „Interesant este că aproape toată pictura modernă, «care a căutat spiritualul în artă» – pentru că a existat o obsesie în această direcție, de la Kandinsky la Mondrian – a încercat să o facă eliminând materia. Se considera, într-un mod iconoclast (s.n.), că materia - materia păcat în sine (!)- este pentru om un balast – idee profund străină creștinismului.
Este o idee contrară ideii de euharistie?
Exact, este un atac la întrupare (s.n.). Întruparea vine deja într-o civilizație care avea un mare cult pentru trup. Cu alte cuvinte, prigonirea trupului în arta occidentală nu este cu adevărat creștină.” (idem.)
4 „Cu cât vizezi mai mult spiritualul, cu atât ai nevoie de materialitate ca să te agăți de ceva. Am rămas înmărmurit când am văzut că anumite imagini cu sfinți pustnici, descărnați, erau extrem de gras pictate. Când folosesc cuvântul „gras” nu mă gândesc neapărat la ceva urât, la tigaia cu untură, dar nu sunt nici departe de asta. În cărți nu poți să vezi cât de consistentă este pictura pompeiană … ” (idem.)
5 Compoziția ca organizare a vizibilului: „Operele figurative şi-au organizat vizibilul, personajele sau obiectele, după structuri compoziţionale riguroase: proporţii de aur, «raporturi muzicale» sau «geometrice», «armătura dreptunghiului» şi altele” în Laura Codrina Ioniță, Invizibilul în arta abstractă a sec. al XX-lea, Editura Artes, Iași, 2011, p. 7.
6 De exemplu în „Natură statică cu mere” din 1985.
7 Costion Nicolescu, „Bucuria convorbirii”, Editura Teognost, 2007, în https://www.crestinortodox.ro/interviuri/pictura-este-sora-mica-misticii-96286.html

 

Prof. dr. Ana-Irina Iorga

 

Bibliogafie selectivă


HORIA BERNEA - volum editat de Muzeul Național de Artă al României, Departamentul Artă Contemporană, tipărit de Arta Grafică S.A., București, 1997

Gimbutas, Marija, Civilizație și cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european, Editura Meridiane, București, 1989

Ioniță, Laura Codrina, Invizibilul în arta abstractă a sec. al XX-lea, Editura Artes, Iași, 2011

Mircea, Corneliu, Arta astrală, Editura Paideia, București, 2023

Nae, Cristian, Moduri de a percepe. O introducere în teoria artei moderne și contemporane, Editura Polirom, Iași, 2015

https://www.observatorcultural.ro/articol/materialitatea-picturii-pasta-densitate-vibratie-si-adecvare-interviu-cu-horia-bernea/

https://www.crestinortodox.ro/interviuri/pictura-este-sora-mica-misticii-96286.html

 

 

Vernisaje și expoziții iulie - august 2023