Arhitecturile spiritualității
Titlul expoziției Elenei Gavril Nourescu, "După 20 de ani", ne pregătește deja pentru o reîntâlnire, pentru o reevaluare sau pentru o retrospectivă. În orice caz, titlul este primul care ne provoacă apelând subliminal la cel mai fascinant lucru: timpul. Intrând în expoziție descoperim că este vorba despre spațiu. Astfel, autoarea ne plasează între așteptări ale temporalității și vizualizări ale spațialității.
Elena Gavril Nourescu propune, în acest septembrie miraculos, înlănțuiri ale unor interesante viziuni personale aflate sub semnul spiritualității marcate de simbolul crucii creștine. Acestea se constituie, pe de o parte, în două zone tematice, spiritualitatea obiectivată în volume arhitecturale și spiritualitatea subiectivă, interiorizată arhetipal, și pe de altă parte în două registre cromatice.
Arhitecturile sacre ale bisericilor închid, sub bolțile ca niște ceruri coborâte pe pământ, taine ce pot fi auzite în șoaptă, dincolo de ferestre, de ziduri, de acoperișuri. Dar tainele se întind, chiar nevăzute, extra muros, în alte zone existențiale, înnobilând-le prin ”arcadizare”, prin linia curbă trasată sus. O arcadă modulează, leagă și susține prin curbare, prin aplecare și înclinare. Ca o metanie prin care cealaltă lume devine transparentă ochilor noștri, arcada decupează, separă de tumultul lumii orice obiect, îi diminuează caracterul secular și îl sacralizează; îi facilitează drumul spre dincolo. Luminile orașului printre care se perindă umbrele unor oameni se transfigurează prin schițarea câtorva arcuri de boltă în registrul superior; și dintr-odată traseu curb se așează ca un nimb și ne face să întrevedem simbolul sfintei familii. Întreaga expoziție este, de fapt, o lecție despre cum orice gest și orice spațiu poate fi sfințit.
Dar structurile arhitecturale domină și dimensiunea subiectivă a spiritualității artistei, sub același semn al arcadei. Imageria interioară, la limită onirică, este marcată de simbolul treimic. Remarcabile sunt cele trei ferestre încununate de cercuri care, chiar închise, se constituie în locuri de trecere, cel puțin cu privirea, dintr-un element în altul, dintr-o lume în alta: intrări și ieșiri, căutări și aflări. Prezența cercurilor te face să te gândești la semnele roșii de pe capetele profeților Vechiului Testament, semne distinctive care operează numai în partea nevăzută a lumii.
Cromatica artistei evoluează în registre metalice, de la bronzuri de forjă la argint estompat și la aur triumfal, cel care și domină spectrul expoziției. Tonalitățile diurne și nocturne de auriuri grele, compacte, uneori rigide și chiar metalurgice, contribuie major la definirea unor spații a căror sacralitate variază. Variația este între exterioritate materială și interioritate spirituală. Dar, fie înafară, fie înăuntru, sacralitatea se impune arhitectural.
Preocuparea pentru structuri murale bisericești este la fel de pregnantă ca și cea pentru structuri constructive imaginare sau chiar onirice. În ambele cazuri sau în ambele locuri te poți plimba într-o atmosferă de nesfârșit apus, așteptându-te să auzi, din clipă în clipă, cântarea Lumină lină.
Elena Gavril Nourescu propune, în acest septembrie miraculos, înlănțuiri ale unor interesante viziuni personale aflate sub semnul spiritualității marcate de simbolul crucii creștine. Acestea se constituie, pe de o parte, în două zone tematice, spiritualitatea obiectivată în volume arhitecturale și spiritualitatea subiectivă, interiorizată arhetipal, și pe de altă parte în două registre cromatice.
Arhitecturile sacre ale bisericilor închid, sub bolțile ca niște ceruri coborâte pe pământ, taine ce pot fi auzite în șoaptă, dincolo de ferestre, de ziduri, de acoperișuri. Dar tainele se întind, chiar nevăzute, extra muros, în alte zone existențiale, înnobilând-le prin ”arcadizare”, prin linia curbă trasată sus. O arcadă modulează, leagă și susține prin curbare, prin aplecare și înclinare. Ca o metanie prin care cealaltă lume devine transparentă ochilor noștri, arcada decupează, separă de tumultul lumii orice obiect, îi diminuează caracterul secular și îl sacralizează; îi facilitează drumul spre dincolo. Luminile orașului printre care se perindă umbrele unor oameni se transfigurează prin schițarea câtorva arcuri de boltă în registrul superior; și dintr-odată traseu curb se așează ca un nimb și ne face să întrevedem simbolul sfintei familii. Întreaga expoziție este, de fapt, o lecție despre cum orice gest și orice spațiu poate fi sfințit.
Dar structurile arhitecturale domină și dimensiunea subiectivă a spiritualității artistei, sub același semn al arcadei. Imageria interioară, la limită onirică, este marcată de simbolul treimic. Remarcabile sunt cele trei ferestre încununate de cercuri care, chiar închise, se constituie în locuri de trecere, cel puțin cu privirea, dintr-un element în altul, dintr-o lume în alta: intrări și ieșiri, căutări și aflări. Prezența cercurilor te face să te gândești la semnele roșii de pe capetele profeților Vechiului Testament, semne distinctive care operează numai în partea nevăzută a lumii.
Cromatica artistei evoluează în registre metalice, de la bronzuri de forjă la argint estompat și la aur triumfal, cel care și domină spectrul expoziției. Tonalitățile diurne și nocturne de auriuri grele, compacte, uneori rigide și chiar metalurgice, contribuie major la definirea unor spații a căror sacralitate variază. Variația este între exterioritate materială și interioritate spirituală. Dar, fie înafară, fie înăuntru, sacralitatea se impune arhitectural.
Preocuparea pentru structuri murale bisericești este la fel de pregnantă ca și cea pentru structuri constructive imaginare sau chiar onirice. În ambele cazuri sau în ambele locuri te poți plimba într-o atmosferă de nesfârșit apus, așteptându-te să auzi, din clipă în clipă, cântarea Lumină lină.
Prof. dr. Ana-Irina Iorga
Postări
