Ana-Irina IORGA: Meditații despre timp

MEDITAȚII DESPRE TIMP

Emanând forță și siguranță, statura artistului Dorică Susan se singularizează prin reprezentări ale atemporalității exprimată, paradoxal, prin obiecte consumate de trecerea timpului. Acest demers este susținut de spiritul său nu doar artistic, ci și geometric, dacă ar fi să-l invocăm pe B. Pascal, ceea ce provoacă, desigur, spiritul de finețe al publicului.

Construcțiile masive din tablourile expuse, aparținând fără îndoială unui spațiu real, se așează în dimensiunea imaginarului, țesându-și determinații fictive, prin tencuieli căzute care se arată ca niște răni niciodată vindecate, ca niște tristeți mereu nemângâiate. Alternanțele cromatice calde ale suprafețelor întregi ale pereților, cu cele reci ale părților degradate vorbesc despre povești care abia așteaptă să fie rostite.

 

Trupurile caselor, înfipte parcă în pământ, își etalează stabilitatea eternă, în ciuda mișcărilor efemere din dosul geamurilor, din uluce sau de pe cerdacul plin de rufe puse la uscat.

Fațadele sunt adevărate chipuri ridate, peste care a trecut nemiloasă istoria, viața, în ciuda ornamentelor încă frumoase, ca niște cercei din tinerețe sau broșe din vremea maturității depline care contrastează cu lipsa de vitalitate din proximitatea morții. Metafora casei-om se insinuează în cele mai multe lucrări din expoziția „Arc peste timpˮ a pictorului Dorică Susan, o meditație asupra timpului implacabil, dar și o privire a acestuia de dincolo de el, o privire care îl înfrânge. 

 

Griurile în tonalități albastre, argintii, corozive, pastelate sau celeste deschid serenități adânci, fără vârstă. Vopseaua urmează pașii timpului, întinsă lin pentru splendoarea de altă dată, aglomerată pentru stricăciunile iremediabile, strict circumscrisă pentru tăbliile ușilor, respirând sacadat, asmatic, neliniștit pentru zidurile aflate încă în picioare.

Pereții bisericii cu pridvor brâncovenesc reflectă, sub acoperișul înroșit de Soarele nevăzut, o lume mai bună și mai frumoasă. Umbrele, albe și albastre ca cerul înnorat, sunt aidoma aripilor unor arhangheli tăcuți și protectori.

Prezența omului abia se ghicește. Din picioarele goale ale celei care așteaptă să se umple căldarea cu apă, din lampa cu gaz aprinsă pentru cineva care nu a venit încă, dintr-o ușă deschisă a bisericii, dintr-un cerșaf fluturând în vânt.

Casele, deși bătrâne sau părăsite sau moarte, sunt semne ale vieții care s-a strecurat, tainic, de aici, dincolo.
 

Lucrările lui Dorică Susan, trimise la Galeria ABSIDA din Iași, tocmai de la Sebeș, evocă forța gândurilor și mâinilor oamenilor care, construind, transformă timpul în veșnicie, nemurindu-se.

Prof. dr. Ana-Irina Iorga