ARCA lui ADRIAN ȘERBĂNESCU

 

ARCA lui ADRIAN ȘERBĂNESCU

 

Instalația monumentală și piesa centrală a expoziției „Versus” este o arcă spectrală, a nimănui și a oricui în același timp, propulsată, cu puterea unui vapor, de o stăpânire ocultă, în călătoria sa dinspre nicăieri către niciunde: o închisoare - matrice supraaglomerată de o mulțime agitată, în care nimeni nu poate fi el însuși cel adevărat și din care, artistul, el însuși captiv, nu poate evada spre a-și trăi identitatea în plinătatea ei, în liniște și calm și a se reuni cu sinele său interior.

Arca, o metaforă impersonală dar atât de personal impregnată de trăirile transmise de artist, pare să ne cuprindă, pe toți cei neliniștiți, în călătoria către „neverland”, mărturie stau palmele împungând carcasa acesteia. Construită într-un precariat al mijloacelor și materialelor, ea materializează implicit precaritatea și fragilitatea condiției artistului de astăzi, reprezentând, considerăm, un avertisment către societate, ca ansamblu al oamenilor și al relațiilor de putere ce lucrează în interiorul ei.

Lucrarea impresionează prin dimensiunea sa uriașă dar și prin efectele dramatice create de contrastul dintre negru și alb, umbră și lumină, care sporesc neliniștea și teama privitorului, lăsat fără putința de a „respira” dincolo de impactul emoțional.

Spectre negre, fără o conformație detaliată, se contorsionează nefiresc, se zbat sau bântuie, numai aparent într-o secundară relevanță față de piesa instalaționistă centrală, tot spațiul pereților sălii expoziționale, ce înconjoară Arca, plutind haotic într-un eter și el prea puțin luminos, amintind de prezențele diforme din lumea lui Goya și de spaimele lui Munch. Tușele pline în lipsa diluției de negru, zvâcnind sincretic în tehnici mixate cu uleiuri, tușuri, acril, tempera și cărbune, alcătuiesc un tablou specific spontaneității și fluxului ideatic copleșitor.

Nici solitudinea nu pare să fie eliberatoare de neliniști și teamă, fiind bântuită și agasată brutal de incomode și inoportune prezențe, cu puteri copleșitoare.

Titlurile lucrărilor imersează privitorul și mai mult în angoasa văzută de artistul marcat de sentimentul instabilității și a provizoratului, ca o permanență, a aglomerării inoportune și a neputinței de a decide singur asupra propriei ființe și vieți : „Toată lumea îmi spune ce să fac”, „Exercițiu în căutarea eliberării”, „În neliniștea gândurilor”, „În solitudine” și „Damnații”.

Metafora expozițională, inițiată ludic prin titlul său dar deloc relaxantă, intrigă și atrage privitorul într-o confruntare cu sinele profund, cu destinul său, problematizează eternele întrebări ale omenirii: de unde venim, către ce mergem, cine, cum și de ce suntem? Dar, la fel de important, exprimă o realitate prezentă, care solicită imperios o decizie: ieșirea din haos și marasm, spre lumină.

Irina IOSIP (text și credit foto)