ediția I - IUBIREA
Grafică satirică
Gabriel RUSU, România
artist vizual
 | |
| "Mihail Sebastian", tehnică mixtă, 29,7 cm x 42 cm, patrimoniul Casei Umorului Desenat - Muzeul Carol I al Brăilei, album "Personalități ale Brăilei", Ed. Istros, 2024 |
 |
| "1st International Exhibition of love - Bucharest", membru al juriului
|
.jpg) |
| "International Salt & Pepper Satirical Art Salon", 2023, membru al juriului |
ediția I - IUBIREA
Taina iubirii și înrudirea omului cu Dumnezeu în poezia Sfântului Simeon Noul Teolog
„Imnele iubirii dumnezeiești”[1] sunt poeme mistice, care încearcă să exprime ceea ce este de neexprimat, și anume întâlnirea autorului cu Dumnezeu și tot ce decurge dintr-o asemenea experiere[2]. Acest eveniment a avut loc în tinerețea sfântului, mult înainte de intrarea sa în monahism, dar „efectele” sale nu au încetat niciodată. Printre acestea, probabil și călugărirea.
Toate poeziile sale sunt strigăte de minunare, de uimire, de înfricoșare și de dragoste. Primul imn începe astfel: „Care e taina înfricoșătoare ce se săvârșește în mine?” Coborârea lui Dumnezeu în fiecare credincios, la fel ca și coborârea Sa în istorie, este o taină. Ea este făcută, săvârșită, de Dumnezeu însuși. Nu se poate spune exact ce este și cum se desfășoară, se poate spune doar că este. Și așa cum istoria nu poate trece peste acest lucru – întruparea, răstignirea, învierea și înălțarea Sa, nici credinciosul nu-l poate ignora: cum se întrupează El în om, cum este El răstignit în om, cum înviază El în om și cum se înaltă El în om. Sf. Simeon vorbește de parcă omul este un loc în care Dumnezeu intră și vrea să se odihnească, și despre Dumnezeu ca despre un loc în care omul devenit dumnezeu intră și află odihna.
Această reciprocitate tainică, între Creator și creatură, este prezentă mereu în versurile imnelor. Omul nu are rost fără Dumnezeu, iar Dumnezeu își revelează rostul prin intermediul omului. Rostul este iubirea.
În „Imnul 15”, Sf. Simeon Noul Teolog vorbește despre noile simțăminte ale întâlnirii sale cu Dumnezeu: „sunt stăpânit de teamă, mă minunez, mă luminezi”; dar și despre trăirile, noi și acestea, pe care le are în absența lui Dumnezeu: „mă tânguiesc și plâng, mă tânguiesc lipsit de frumusețea Ta, nesuportând despărțirea de Tine”.
Sub lumina prezenței dumnezeiești, autorul vede „marea urâțenie a trupului meu / și nevrednicia ticălosului meu suflet”. Dacă trupul este atât de urât și sufletul atât de nevrednic, atunci cum Dumnezeu se apropie de ele? Mai mult decât atât, cum și-a asumat și sufletul și trupul omenesc, devenind El însuși om adevărat, cu trup și suflet?
„Tu Te-ai făcut rudă cu noi prin trup, noi am fost făcuți ruda Ta / prin dumnezeire. / Căci luând trup ne-ai dat nouă Duh dumnezeiesc. / Și ne-am făcut toți o Casă unică a lui David / prin ceea ce e propriu Ție, prin înrudirea cu Tine. / Tu ești Domn al lui David în Duh, / iar noi fii ai lui David, toți seminția Ta dumnezeiască. / Și adunându-ne noi, devenim o casă unică, / adică toți înrudiți, toți frați ai Tăi. / Și cum nu e aceasta o minune înfricoșătoare?”
Sf. Simeon se dovedește aici un adevărat teolog al înrudirii. Înrudirea lui Dumnezeu cu oamenii Îl face Om. Înrudirea noastră cu Dumnezeu ne îndumnezeiește: „ ... pe noi, robii Tăi, ce ne aflăm în mijlocul celor / sensibile și în fața celor nevăzute, / ne scoți și ne urci în întregime cu Tine în lumina ta / și ne faci din muritori, nemuritori. / Și rămânând ceea ce suntem, ne facem prin harul Tău / fii asemena Ție, dumnezei ce văd pe Dumnezeu”.
Conform principiului reciprocității, și cu Dumnezeu se întâmplă același lucru: rămâne ceea ce este, adică Dumnezeu, și se face asemenea nouă, adică om. De ce? Ca să ne arate cum poate omul deveni dumnezeu, cum poate omul deveni fiu al lui Dumnezeu. Așa cum omul este îmbrăcat în haina de lumină a îndumnezeirii prin har, tot așa și Fiul lui Dumnezeu se îmbracă pe Sine cu haina de trup a înomenirii.
Dar ce se întâmplă cu urâțenia trupului omenesc? Cu acele părți ale trupului omenesc devenite semne ale păcatului? Și le asumă Hristos și pe acestea? Răspunsul Sfântului Simeon este afirmativ. Născut fiind din Fecioară, Hristos își asumă ființa omenească în întregul ei.
„Și așa toate mădularele fiecăruia dintre noi / vor deveni mădularele lui Hristos / Și Hristos mădularele noastre. / Căci dacă vrei, și tu te vei face mădularul Lui. / Și pe toate cele urâte le va face frumoase, / împădobindu-le cu frumusețea și slava dumnezeirii. / Și vom deveni toți împreună dumnezei prin Dumnezeu, / nemaivăzându-ne urâțenia trupului nostru, / ci făcându-ne întregi asemenea trupului lui Hristos”.
O scurtă recapitulare a istoriei creației ne arată că, la început, trupul strămoșilor noștri, protopărinții Adam și Eva, era de o frumoasă materialitate neîngreunată de păcat. După alungarea din Rai, trupul lor, devenit urât și gol de lumina și sfințenia pierdută, a fost îmbrăcat în haine de piele, dobândind o materialitate îngreunată, îngroșată de păcat. Acest trup a fost luat de Hristos, cu acesta s-a în-trupat El. Și pe acesta l-a înfrumusețat prin ungerea cu lumina dumnezeirii.
Așadar, în concepția Sfântului Simeon Noul Teolog, trupul omenesc reprezintă o creație nu doar prețioasă, ci și absolut unică. La început a fost perfect, apoi s-a deteriorat prin păcat, iar la urmă a fost sfințit prin asumarea sa de către Creator în veșnicie. Un lanț de acte libere, ale lui Dumnezeu – mereu bune, și ale omului – când rele, când bune, împletite într-o iubire fără sfârșit.
[1] „Imnele iubirii dumnezeiești”, în traducerea lui Dumitru Stăniloae, în lucrarea Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteiei, Craiova, 1991
[2] Termenul de „experiere” îi aparține lui Dumitru Stăniloae și desemnează o experiență omenească a dumnezeirii. Cuvântul „experiență” are însă o conotație specifică unui eveniment cognitiv în care rolul principal îl au simțurile trupești, rol concretizat în descrierea și măsurarea lui sub formă de propoziții empirice, propoziții de protocol. Cuvântul „experiere” însumează atât aspectul pragmatic și senzorial cât și aspectul supra-pragmatic, transcendent, și supra-senzorial, pnevmatic, al evenimentului respectiv. Cunoașterea în acest fel a lui Dumnezeu este una reală, practică, conștientă, în prezența simțurilor, în trup sau înafară de trup, vorba Apostolului Pavel, dar depășind orice altă formă de cunoaștere, deoarece obiectul cunoașterii este Subiectul absolut, Dumnezeu, care și inițiază evenimentul cognitiv.
ediția I - IUBIREA
ediția I - IUBIREA
ediția I - IUBIREA
Artele satirice grafice sau picturale, adesea calificate ca inferioare în domeniul artelor vizuale, se supun altor legi și necesități ale societății, calitatea desenului nefiind, adesea, o prioritate, ci ideea, atitudinea și scopul demersului satiric. Frumosul din alte arte este înlocuit cu precădere cu utilul, reveria cu acțiunea, tihna cu neodihna și, uneori, chiar armonia vizuală este înlocuită de disarmonia demonstrativă sau educativă. Așadar, ele se adresează mai mult intelectului și acțiunii decât ochiului contemplator dar, în mod egal cu toate artele, impulsionează sentimente și trăiri care îmbogățesc și înfrumusețrază viața și experiența umană.
Iubirea, cel mai nobil și cuprinzător sentiment uman, este redată prin artele satirice grafice sau picturale în cele mai diverse aspecte ale ei, pozitive și negative, vesele și triste, din perspectiva personalității și experiența fiecărui artist sau a societății din care acesta face parte. Din artele satirice aflăm că arta nu este numai contemplare ci și o luptă cu caracter de permanență.
Artele satirice sunt menite să susțină în mod constant o atitudine critică în societate, provocând dezbateri și coagulând opinii publice, printr-o abordate ludică de meta-catalizator comunicațional al bunăvoinței, permisivității și empatiei publicului, înscriindu-se, astfel, printre cele mai progresiste arte. În acest sens, este de la sine înțeleasă importanța faptului că spațiul politic, ca domeniu specific al spațiului public, este abordat de artiști ca oameni de cultură care își canalizează gândirea oferind publicului, printr-o exprimare clară și succintă, o extindere a orizontului de înțelegere și opțiuni pentru a alege în viața publică, lucru util mai ales în contemporaneitate, când spațiul public de tip occidental este atât de complex, invadat și dominat fiind de cel politic.
În ciuda caracterului ludic, artele satirice pot fi cele mai agresive forme de artă, prin conținutul și modalitatea critică de exprimare, resimțite uneori de cei vizați ca pe o formă de violență. Și nu numai imaginea este implicată aici ci și cuvântul și atitudinea manifestă. În abordarea subiectelor, autorii recurg adesea la exagerări menite să dea un înțeles tematic cât mai la obiect și mai percutant, astfel încât critica asociată cu ludicul poate deveni mai dură și mai radicală decât orice altă expunere descriptivă vizuală sau verbală. Bineînțeles că pot fi ridicate obiecții și lansa învinuiri, obiective și subiective, privitoare atât la artist, la temă, la obiectul criticii cât și la modul de exprimare, dar nu trebuie pierdute din vedere nici esența și nici scopul acestor forme de artă. Dacă istoria a arătat că desenul satiric precum și orice altă formă de artă critică, nu poate dizolva o criză politică sau socială, s-a demonstrat totuși, în timp, că el poate deschide spațiul public pentru o situație de reflecție, analiză sau (re)cunoaștere, atribuindu-și astfel un rol utilitar de corecție în societate.
O modalitate blândă de critică, este cea care face apel la situații generale sau cu caracter de universalitate, care atinge, subtil și insinuant, caractere, situații și atitudini condamnabile etic, moral, social și chiar politic. Desene de acest gen sunt acceptate în mass media și societate, fără reticențe, mai ales dacă nu pot fi asociate unor contexte având caracter incert, instabil sau chiar periculos. Desigur, acceptarea are un caracter temporal și temporar, determinată fiind de sensibilitatea publicațiilor, a publicului și a societății în care acestea sunt expuse, precum și de contextele socio-politice sau culturale. Acolo unde spiritele sunt exacerbate de o anume ideologie sau sentimente, nici o astfel de grafică satirică nu va putea accede la publicul larg local, zonal sau mondial. Astăzi, se manifestă, la nivel global, din ce în ce mai pregnant cenzura corectitudinii politice care creează o presiune în toate domeniile de activitate ale societății, venind din interiorul sau exteriorul acestora și impunând reguli și restricții uneori străine de interesul și cultura unor popoare sau comunități.
În unele cazuri de autocenzură și cenzură impuse de regimuri totalitare sau situații puternic conflictuale, apariția graficii satirice în spații marginale sau chiar izolarea lor în spațiul privat este o realitate, precum s-a întâmplat în România comunistă.
Având în vedere geneza și esența actului creativ, este evident că temele și compozițiile satirice sunt creații-replică la stimulii resimțiți de artist chiar și ca o agresiune asupra propriului spațiu privat, răspunsul artistic putând fi chiar mai radical decât factorul declanșator, și, ca atare, mai frustrant pentru cei atenționați prin intermediul acestei arte. Astfel, reacția publicului poate varia de la simpatie și aprobare până la dezaprobare și ură, desenul satiric, în general, dar mai ales cel cu orientare politică, având un efect puternic polarizant în spațiul public. În plus, etica și morala pot fi percepute diferit în culturi diferite și pot exista situații cu caracter de sensibilitate pentru anumite comunități naționale sau internaționale, caz în care se pune problema încălcării unor tabuuri impuse de acestea, a spațiului intim al persoanelor fizice sau a celui privat al persoanelor juridice, mai ales dacă desenul satiric se referă la evenimente cu caracter internațional care pot implica politic și juridic nu numai artistul și publicația în cauză, ci și țara în care activează aceștia.
Răspunsuri violente reprobabile, însă, pot fi provocate și de intoleranță, incultură și respingerea celor diferiți economic, politic sau cultural. Legile cuantice demonstrează că bătaia din aripi a unui fluture într-un colț al lumii, are legătură și poate provoca un cataclism în alt colț al lumii. Așadar, evenimente minore din cine știe ce colț îndepărtat al lumii, ascunse sau greu de decelat și pentru cele mai cercetătoare și pătrunzătoare minți, pot fi cauza unor mari confruntări violente de pe alte continente. O astfel de gândire o putem translata și în domeniul graficii satirice, concluzia devenind evidentă.
Prin arta utilizată cu scop de a influența publicul, în general dar și în lupta socio-politică, artiștii satirici își asumă atât meritele contextuale cât și riscurile în fața oponenților - mai ales în situația în care aceștia din urmă dețin structurile de putere. Riscurile se pot reflecta atât fizic cât și psihic asupra artiștilor dar și asupra celor apropiați lor. În acest sens, exemple edificatoare pot fi citate din perioada comunistă a României dar și din perioada mai recentă a acesteia. Artiști valoroși dar „incorecți politic” au intrat într-un con de umbră și nu rare au fost cazurile în care repercusiunile ne-înregimentării s-au produs atât asupra autorilor cât și a familiilor acestora, mergând de la obstrucționări temporare până la interzicerea apariției în spațiul public, de la monitorizare la sancțiuni și, mai mult, la pierderea de vieți omenești. Pe de altă parte, memoria presei transcende timpul, aceasta fiind depozitarul unei arhive a judecăților ce se pot întoarce la un moment dat împotriva celor ce le-au emis, așa încât, putem concluziona că spațiul privat al artistului satiric este potențial expus pericolelor pe timp nelimitat, indiferent de atitudinea sau înregimentarea din perioada când a activat prin arta sa.
Încă din Modernitate spațiul public al Occidentului s-a manifestat pregnant ca o „oglindă a stării comunității și a societății, ca formă de experimentare a civismului și a interacțiunii sociale” precum precizează la un moment dat Codruța Cuceu (în "Spațiu public și spațiu privat, o perspectivă românească", Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013), spațiul politic devenind în timp cea mai importantă componentă a sa, manifestându-se ca o arenă de confruntare în scopul preluării puterii dominante în societate. Astăzi, se constată că, în orice tip de cultură, spațiul politic este cel mai dinamic, personajele care îl populează fiind de departe cele mai urmărite, alături de cele din mass-media și, spre deosebire de celelalte domenii ale societății, este cel mai ofertant în evenimente unice, irepetabile, motiv pentru care și desenul satiric politizat îndeplinește multiple funcții: de la constatator la formator de opinie, de la catalizator la mobilizator și de la provocator la justițiar.
Funcție de modul de reflectare a realității, pot fi evidențiate două caracteristici majore ale desenului satiric, care nu se exclud neapărat reciproc: un caracter de efemeritate legat de actualitatea evenimentelor și frecvența schimbărilor - personajele și contextele fiind mereu altele, intersecțiile dintre moment și context fiind unice, respectiv un caracter de universalitate legat fenomenele care se repetă de-a lungul timpului. Dacă evenimentele micro-istorice rămân de obicei fără consecințe iar desenele corespunzătoare își pierd în timp înțelesul, cele care ilustrează evenimentele macro-istorice sau sesizează generalul uman și social -ceea ce este propriu spiritului și ființei omenești- pot marca generații întregi și sunt reținute de cultură ca repere ale putințelor, neputințelor și năzuințelor omenești.
Demersuri critice sociale, politice sau de altă natură, se regăsesc nu numai în presa scrisă sau în cea on-line precum ne-am obișnuit să credem, ci și în spațiile publice precum pe ziduri, pereți, ferestre, garduri etc., sub forma graffiti-urilor, Banksy fiind renumit în acest sens. Încă nu se știe cine se află sub acest pseudonim, cert este că, sub masca anonimatului, apar, nu numai în zone marginale aflate oriunde în această lume, desene cu un deosebit caracter plastic, ludic sau satiric, care transmit mesaje puternice, esențiale. Lipsa imaginii și a corpului său fizic în spațiul public și a unei identități reale, a permis ca mesajele, chiar și cele care ar putea aduce vreo ofensă cuiva, să fie percepute în mod pozitiv, ca un lucru firesc și, adesea, primite cu entuziasmul regăsirii în realitate a celor vizate. Dar marea putere a lui Banksy (sau grupul de artiști care lucrează sub acest pseudonim) rezidă din însuși faptul că, un desen de al său, poate apărea oriunde în lume, oricând, în apărarea unei cauze, fără ca nimeni să-l poată opri sau acuza pe artist (până acum). Iar dacă o lucrare este distrusă, o alta apare, în alt loc, cu aceeași semnificație sau chiar îmbunătățită.
În cele din urmă, putem spune că artele satirice care își asumă critica politică într-o manieră culturală etică sunt cele mai dezirabile abordări ale artei desenate politizate, asigurând o polifonie și o coloratură de maximă necesitate pentru societate, dar a impune condiții globale stricte de etică, de moralitate și de respectarea sensibilităților culturale ale tuturor culturilor și grupurilor de pe mapamond - pretenția generală a contemporaneității, nu numai că este un deziderat utopic dar reprezintă și un pericol: consensul general global conform conceptului de „corectitudine politică”, poate elimina critica, acest ferment catalizator necesar în evoluția societății. În acest sens, rămâne totuși întrebarea: se poate delimita la nivel global planetar ceea ce este corect de cea ce nu este corect, respectiv ceea ce este util de ceea ce nu este util în toate societățile, în același timp? Cum s-ar putea face acest lucru? Dar, oare, este necesar? Cum ar arăta o societate mondială uniformizată și de ce libertăți ar mai beneficia cetățenii ei?
Așadar, ce este, dacă nu o formă de iubire, evidențierea caracterelor urâte sau a tarelor și faptelor reprobabile din societate, care periclitează viața cetății sau viitorul ei sau al omenirii? Ce este dacă nu iubire grija și lupta permanentă pentru respectarea drepturilor și libertăților noastre umane și cetățenești? Ce este dacă nu iubire inspirarea zâmbetului sau râsului hohotitor ce însuflețesc și modulează gândurile și sentimentele noastre? Ce este dacă nu iubire speranța ziditoare creată de arta satirică în fiecare suflet, în fiecare societate?
ediția I - IUBIREA
.jpg)
.jpg)
.jpg)
ediția I - IUBIREA
 |
"Inimi", 40 cm x 40 cm, acrilic / pânză |
 |
"Tinerețe", 40 cm x 40 cm, acrilic / pânză |
DESPRE IUBIREIubirea este un concept complex, cu multe fațete. Unii psihologi vorbesc despre o „granularitate” (Lisa Feldman Barrett) a emoțiilor ce însoțesc sentimentul de iubire, pentru că el nu este unitar, monolitic. El se „compune”, ca să spunem așa, dintr-o multitudine de trăiri, emoții, afecte, care îl definesc, îi dau consistență și forță. De aceea, iubirea înseamnă în același timp teamă, speranță, durere, devoțiune, admirație și adorare, uneori tristețe sau alteori, încântare. Putem întâlni o iubire liberă sau o iubire atașată, măcinată de gelozie, o iubire altruistă sau o iubire prin care urmărim să obținem ceva. Poate fi o iubire de-o vară sau o iubire ce ne va însoți întreaga viață... și cred, pe aceasta din urmă ne-o dorim fiecare de la ființele pe care noi le iubim. Un maestru yoghin spunea că „Altruismul se naște din bucuria de a trăi” (Sahajananda). La fel, și iubirea se naște din dorința fiecărui om de a fi recunoscut și validat de ceilalți, din dorința de a împărtăși din bogăția interioară proprie și de a îmbrățișa în sufletul său alte suflete ce i se aseamănă. Iubirea este, în același timp, o etapă fără de care evoluția personală nu s-ar putea realiza. Iubind, noi creștem, devenim capabili de empatie, de o comuniune subtilă cu celălalt, învățăm să dăruim fără să așteptăm neapărat o reciprocitate... Învățăm să iubim pentru că iubim, pentru că nu putem altfel, pentru că sufletul nostru caută împlinire chiar și numai dăruind celorlalți din preaplinul nostru sufletesc. Chiar dacă, ființe mult evoluate, cum este cazul lui Ken Wilber (encicloped autodidact dar și un maestru spiritual) susțin că Transcendența reprezintă nivelul ultim al evoluției personale, iubirea constituie totuși, liantul acestei ascensiuni individuale, este fermentul prin care sufletul capătă puterea de a se înălța deasupra lucrurilor și lumii efemere, ajungând să înțeleagă sensul vieții și sinele profund. Am spune că iubirea, însoțită de perseverență are puteri magice: ea poate transforma urâtul în frumusețe, vulnerabilitatea în curaj, mundanul în spiritual, respingerea în dorință și îndepărtarea în intimitate. De aceea, întreaga creație umană, tot ceea ce scriem sau pictăm, dansul sau cântecul nostru, nu sunt decât diversele fațete, luminoase sau întunecate ale iubirii. Speranța iubirii, dorința iubirii și acceptarea iubirii aduc lumină în viața noastră, ne dau puterea de a continua să trăim, de a fi creativi și de a fi mereu deschiși noilor experiențe. | ||
ediția I - IUBIREA
Dănuț Adrian Iași Chidon-Frunză, România
artist plastic
 |
| "De la fereastra mea", 100 cm x 120 cm, tehnică mixtă / pânză |
 |
| "Locurile copilăriei", 80 cm x 60 cm, tehnică mixtă / pânză |
Postări
Comentarii
