Festivalul „Salt & Pepper”
ediția I - IUBIREA
Taina iubirii și înrudirea omului cu Dumnezeu în poezia Sfântului Simeon Noul Teolog
„Imnele iubirii dumnezeiești”[1] sunt poeme mistice, care încearcă să exprime ceea ce este de neexprimat, și anume întâlnirea autorului cu Dumnezeu și tot ce decurge dintr-o asemenea experiere[2]. Acest eveniment a avut loc în tinerețea sfântului, mult înainte de intrarea sa în monahism, dar „efectele” sale nu au încetat niciodată. Printre acestea, probabil și călugărirea.
Toate poeziile sale sunt strigăte de minunare, de uimire, de înfricoșare și de dragoste. Primul imn începe astfel: „Care e taina înfricoșătoare ce se săvârșește în mine?” Coborârea lui Dumnezeu în fiecare credincios, la fel ca și coborârea Sa în istorie, este o taină. Ea este făcută, săvârșită, de Dumnezeu însuși. Nu se poate spune exact ce este și cum se desfășoară, se poate spune doar că este. Și așa cum istoria nu poate trece peste acest lucru – întruparea, răstignirea, învierea și înălțarea Sa, nici credinciosul nu-l poate ignora: cum se întrupează El în om, cum este El răstignit în om, cum înviază El în om și cum se înaltă El în om. Sf. Simeon vorbește de parcă omul este un loc în care Dumnezeu intră și vrea să se odihnească, și despre Dumnezeu ca despre un loc în care omul devenit dumnezeu intră și află odihna.
Această reciprocitate tainică, între Creator și creatură, este prezentă mereu în versurile imnelor. Omul nu are rost fără Dumnezeu, iar Dumnezeu își revelează rostul prin intermediul omului. Rostul este iubirea.
În „Imnul 15”, Sf. Simeon Noul Teolog vorbește despre noile simțăminte ale întâlnirii sale cu Dumnezeu: „sunt stăpânit de teamă, mă minunez, mă luminezi”; dar și despre trăirile, noi și acestea, pe care le are în absența lui Dumnezeu: „mă tânguiesc și plâng, mă tânguiesc lipsit de frumusețea Ta, nesuportând despărțirea de Tine”.
Sub lumina prezenței dumnezeiești, autorul vede „marea urâțenie a trupului meu / și nevrednicia ticălosului meu suflet”. Dacă trupul este atât de urât și sufletul atât de nevrednic, atunci cum Dumnezeu se apropie de ele? Mai mult decât atât, cum și-a asumat și sufletul și trupul omenesc, devenind El însuși om adevărat, cu trup și suflet?
„Tu Te-ai făcut rudă cu noi prin trup, noi am fost făcuți ruda Ta / prin dumnezeire. / Căci luând trup ne-ai dat nouă Duh dumnezeiesc. / Și ne-am făcut toți o Casă unică a lui David / prin ceea ce e propriu Ție, prin înrudirea cu Tine. / Tu ești Domn al lui David în Duh, / iar noi fii ai lui David, toți seminția Ta dumnezeiască. / Și adunându-ne noi, devenim o casă unică, / adică toți înrudiți, toți frați ai Tăi. / Și cum nu e aceasta o minune înfricoșătoare?”
Sf. Simeon se dovedește aici un adevărat teolog al înrudirii. Înrudirea lui Dumnezeu cu oamenii Îl face Om. Înrudirea noastră cu Dumnezeu ne îndumnezeiește: „ ... pe noi, robii Tăi, ce ne aflăm în mijlocul celor / sensibile și în fața celor nevăzute, / ne scoți și ne urci în întregime cu Tine în lumina ta / și ne faci din muritori, nemuritori. / Și rămânând ceea ce suntem, ne facem prin harul Tău / fii asemena Ție, dumnezei ce văd pe Dumnezeu”.
Conform principiului reciprocității, și cu Dumnezeu se întâmplă același lucru: rămâne ceea ce este, adică Dumnezeu, și se face asemenea nouă, adică om. De ce? Ca să ne arate cum poate omul deveni dumnezeu, cum poate omul deveni fiu al lui Dumnezeu. Așa cum omul este îmbrăcat în haina de lumină a îndumnezeirii prin har, tot așa și Fiul lui Dumnezeu se îmbracă pe Sine cu haina de trup a înomenirii.
Dar ce se întâmplă cu urâțenia trupului omenesc? Cu acele părți ale trupului omenesc devenite semne ale păcatului? Și le asumă Hristos și pe acestea? Răspunsul Sfântului Simeon este afirmativ. Născut fiind din Fecioară, Hristos își asumă ființa omenească în întregul ei.
„Și așa toate mădularele fiecăruia dintre noi / vor deveni mădularele lui Hristos / Și Hristos mădularele noastre. / Căci dacă vrei, și tu te vei face mădularul Lui. / Și pe toate cele urâte le va face frumoase, / împădobindu-le cu frumusețea și slava dumnezeirii. / Și vom deveni toți împreună dumnezei prin Dumnezeu, / nemaivăzându-ne urâțenia trupului nostru, / ci făcându-ne întregi asemenea trupului lui Hristos”.
O scurtă recapitulare a istoriei creației ne arată că, la început, trupul strămoșilor noștri, protopărinții Adam și Eva, era de o frumoasă materialitate neîngreunată de păcat. După alungarea din Rai, trupul lor, devenit urât și gol de lumina și sfințenia pierdută, a fost îmbrăcat în haine de piele, dobândind o materialitate îngreunată, îngroșată de păcat. Acest trup a fost luat de Hristos, cu acesta s-a în-trupat El. Și pe acesta l-a înfrumusețat prin ungerea cu lumina dumnezeirii.
Așadar, în concepția Sfântului Simeon Noul Teolog, trupul omenesc reprezintă o creație nu doar prețioasă, ci și absolut unică. La început a fost perfect, apoi s-a deteriorat prin păcat, iar la urmă a fost sfințit prin asumarea sa de către Creator în veșnicie. Un lanț de acte libere, ale lui Dumnezeu – mereu bune, și ale omului – când rele, când bune, împletite într-o iubire fără sfârșit.
[1] „Imnele iubirii dumnezeiești”, în traducerea lui Dumitru Stăniloae, în lucrarea Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteiei, Craiova, 1991
[2] Termenul de „experiere” îi aparține lui Dumitru Stăniloae și desemnează o experiență omenească a dumnezeirii. Cuvântul „experiență” are însă o conotație specifică unui eveniment cognitiv în care rolul principal îl au simțurile trupești, rol concretizat în descrierea și măsurarea lui sub formă de propoziții empirice, propoziții de protocol. Cuvântul „experiere” însumează atât aspectul pragmatic și senzorial cât și aspectul supra-pragmatic, transcendent, și supra-senzorial, pnevmatic, al evenimentului respectiv. Cunoașterea în acest fel a lui Dumnezeu este una reală, practică, conștientă, în prezența simțurilor, în trup sau înafară de trup, vorba Apostolului Pavel, dar depășind orice altă formă de cunoaștere, deoarece obiectul cunoașterii este Subiectul absolut, Dumnezeu, care și inițiază evenimentul cognitiv.
Postări
