FEȚELE VĂZUTE ȘI NEVĂZUTE ALE VIOLENȚEI, Arta și violența (5)

Și desenele animate instigă la violență

Ne aducem aminte de renumitele desene animate ale Casei de producție Walt Disney de prin anii '30, precum Tom și Jerry și Mickey Mouse, cu care au crescut generații de copii, rămânând până astăzi printre cele mai apreciate. Totuși, industria a crescut pe baza unor studii psihosociale efectuate în timpurile respective, care promovau individualismul, răzbunarea, ura, rasismul și lupta pentru dominație cu orice preț.

Studiile arată că în loc să fie alternative inofensive şi mai blânde ale filmelor de groază şi ale dramelor pentru adulți, desenele animate pentru copii sunt, de fapt, un focar de crime și nedreptăți. Personajele principale din desenele animate prezintă un risc de 2,5 ori mai mare de a muri în comparaţie cu protagoniştii din filmele destinate publicului matur şi de aproape trei ori mai mare de a fi ucise, precizează un studiu din „British Medical Journal“.

Disney a creat filme şi personaje celebre, inclusiv pe Mickey Mouse, cel pe care majoritatea îl consideră alter ego-ul său. Se spunea despre Walt Disney că era misogin, rasist și antisemit.
Informaţiile strecurate în aceste desene animate induc conştiinţa obţinerii binelui propriu cu orice preţ, chiar şi cu cel al vicleniei, minciunii, răului aproapelui și uciderii, în care aproape orice obiect poate deveni o armă. Sclavia albă, hard-pornoul și sexul s-au infiltrat în mintea americanilor și a întregii lumi, sub masca divertismentului și a imaginii personajelor, plăcute, aparent inofensive. În imagini subliminale se ascund simboluri și idei care promovează sexul exagerat, de la vârste fragede.

Desenele animate marca Disney aduc în mentalul copiilor elemente care le modelează conștiința și morala, făcându-i să accepte cu ușurință, ajunși la vârste mature, ocultismul, magia, maleficul, violența și lupta până la moarte.

De altfel, desenul animat, asemenea cinematografiei, beneficiază de câmpul larg de expunere necesar promovării intereselor economice și politice ale finanțatorilor și producătorilor, mizând pe instinctele primare ale omului: sex, dorință de posesie și instinct de supraviețuire.

Animele japoneze actuale sunt și mai dure. Personajele din „Darker than Black”, de exemplu, cu aspect ce poate fi caracterizat ca fiind malefic (sau extraterestru, conform imaginilor „de consum” create pentru eventualele ființe extraterestre), sunt oameni cu puteri supranaturale, care nu mai au emoţii şi acţionează doar în baza logicii şi a raţiunii, folosiţi de cele mai multe ori ca asasini şi spioni de diverse agenţii secrete.

Aceste producții au ca efect o înstrăinare a omului de aspectul și sinele său, o acceptare ca normalitate a anormalului fizic, mental și social, și menținerea acestuia într-o bulă artificială, departe de adevăratele probleme social-economice sau politice. Trăirile personajelor și ale publicului empatic, în condițiile extreme ale vieții, induc în viața reală teama și nesiguranța și ulterior, obediența necondiționată față de putere.

Producțiile media audio-video, ca film, desen animat sau spectacol de divertisment, atrag publicul de la vârste din ce în ce mai tinere (lupta pentru audiență fiind acerbă) și acționează ca un factor de mare putere în conștiința maselor, instituind ca adevăruri, false realități, influențând percepția asupra binelui și răului, frumosului și urâtului, utilului și inutilului, printr-o continuă și intensificată agresiune imagistică, vizând emoționalul și ideaticul.

 Desenul satiric între agresiune, violență și utilitar

 

Artele satirice pot fi cele mai agresive forme de artă, prin modalitatea specifică de exprimare, fiind chiar mai violente. Și nu numai imaginea este implicată aici ci și cuvântul și atitudinea. Privind din punctul de vedere al scopului final, putem afirma că acestea sunt totuși cele mai progresiste dintre arte. Atât subiectele cât și imaginile cuprind exagerări menite să dea un înțeles tematic cât mai clar și mai percutant. Critica asociată cu ludicul poate fi mai dură și mai radicală decât orice expunere descriptivă. Bineînțeles că se pot ridica critici și învinuiri, obiective și subiective, privitor atât la temă, la obiectul criticii cât și la modul de exprimare prin imagine. Subliniem că temele și compozițiile satirice sunt replici la o altă agresiune resimțită la nivel individual de către artist. Răspunsul la factorul declanșator poate fi, evident, unul mai radical și ca atare, mai frustrant pentru cei atenționați în acest fel.

Ca armă puternică, desenul satiric, pus în slujba unor grupări partinice (difuzare mai ales prin mass media), poate deveni un mijloc de propagandă, de intimidare și agresiune.

Reacția celor vizați sau a celor care se simt lezați în vreun fel de această artă, nu întârzie să apară, uneori cu o violență ieșită din comun. Amintim aici recentele evenimente de la redacția săptămânalului francez „Charlie”, unde au avut loc acte teroriste, soldate cu victime umane.
 

Actele de violență pot fi cauzate și de intoleranță, de incultură, de respingerea celor diferiți economic, politic sau cultural, dar desenul satiric, utilizând agresiunea și violența, în scopuri pozitive – de presupus, reușește să neutralizeze sau preîntâmpine evenimente potrivnice unei societăți sănătoase și prospere. Spre deosebire de alte arte vizuale, fiecare desen satiric fiind destinat timpului său, în marea majoritate a cazurilor, temele și motivul acestuia se demonetizează mult mai ușor decât în alte arte, temele politice fiind dintre cele mai susceptibile de subiectivism și partinitate dar și cele mai mari provocatoare de confruntări violente.

Irina IOSIP

FEȚELE VĂZUTE ȘI NEVĂZUTE ALE VIOLENȚEI, Arta și violența (4)

Protestul în artă, este o formă de violență?

La vederea atâtor cuie înfipte cu furie în globul pământesc, în lucrarea Marilenei Preda Sânc, ne putem gândi la un protest ce s-ar asocia cu o oarecare violență, dar mesajul este clar o metaforă, care, în condițiile societății actuale, poate fi cu ușurință înțeles ca un protest intelectual.

Marilena Preda Sânc, https://www.google.ro/search?q=Marilena+Preda+S%C3%A2nc&tbm=isch&source=iu&ictx=1&fir=_7KdM0h3EZg6bM%253A%252CR5vDiH-nGEbi8M%252C_&usg=__K7qSdWDhLZlQIn6Aymi73JX5fIk%3D&sa=X&ved=0ahUKEwiM6_iGzaPcAhVCliwKHTsLClcQ9QEITTAG#imgrc=_7KdM0h3EZg6bM:

Acțiunile de protest din artă nu pot dizolva o criză politică sau socială, însă pot deschide spațiul public pentru o situație de critică și recunoaștere. Mișcările artistice de protest permit o reconceptualizare a condițiilor de posibilitate și funcționare a sferei politice. Mai mult, ele pot să ofere un răspuns la condițiile de reprimare politică sau socială (a se vedea mișcarea Dada și Suprarealismul). Acest lucru însemnă că forțele politice sau economice pot fi influențate și, într-un bun caz, redirecționate prin cultură.

Dealtfel, pentru a caracteriza o situație de violență, trebuie luată în calcul și energia pe care o degajă, respectiv efectele pe care le produce, precum și condițiile concrete în care se manifestă. În cazul unui război clasic, de exemplu, individul este obligat prin forța împrejurărilor să-și apere viața și cum altfel, decât prin violență.

Un artist destul de constant în utilizarea manifestului este Marilena Murariu, care face o critică socială asupra mass-mediei și persoanelor angrenate în viața politică, prin expozițiile sale din ultimii ani. Adoptând liberul arbitru, face o analiză comparativă între două societăți (înainte, respectiv după 1989), relevă asemănările dintre acestea și identifică o continuitate de scopuri și practici ale unei clase „elitiste” active în societatea românească contemporană. Personaje precum Elena Ceaușescu, Nicolae Ceaușescu apar alături de personaje din sfera mass-mediei, economicului, socialului și politicului recent sau actual: Dan Diaconescu, Mărioara Zăvoranu, Vlad Voiculescu, Dinu Patriciu și miliardarul Remus Truică, precum și patru foști sau actuali președinți.

Bineînțeles că actul artistic al autoarei a fost considerat un act de violență asupra unora dintre personaje sau asupra unor grupuri de persoane și interese, fapt ce a atras și crearea unor piedici în desfășurarea unor expoziții și chiar interzicerea altora.

Murariu („Duminică noapte în familie”, ulei pe pânză, 145/180cm în Catalogul expoziției „SHOW-OFF, OF, OF !”) expune o panoplie de realități, în care și-au făcut loc confortabil: imorala (sau amorala), kitsch-ul, oportunismul, incultura, parvenitismul și încă multe alte tare ale societății noastre.

Dar și arta conceptuală, se poate considera că uneori ridică probleme vis à vis de o conceptualizare excesivă.  Lipsa vizualității contemplative, poate fi asimilată cu o agresiune asupra însăși ideii de artă asociată cu frumosul estetic și a percepției omului despre frumos, ca armonie și echilibru.

În zilele noastre, un plus pentru artă și comunitate, este că artiștii, indiferent de forma de artă pe care o practică, urmează tendința artei contemporane românești și a celei postmoderne internaționale, în care atitudinea și angajamentul socio-politic al artistului devin mai vizibile și mai active în spațiul public, reprezentând factori puternici dinamizanți în evoluția societății. În acest context, aspecte precum ludicul, critica și angajamentul socio-politic prin artă, se dovedesc a fi printre soluțiile menținerii unei societăți sănătoase și în progres.

Irina IOSIP

FEȚELE VĂZUTE ȘI NEVĂZUTE ALE VIOLENȚEI, Arta și violența (3)

Violență sau nonviolență...

Și societățile contemporane pot avea viziuni diferite unele față de altele, privind ceea ce înseamnă violență, funcție de nivelul de dezvoltare socio-culturală specifică precum de și un set de valori tradiționale.

În artele vizuale, gestul lui Duchamp de a expune, în anul 1914, un pisoar - un obiect ready-made obișnuit, a constituit inițial un afront adus societății și artelor și un act de agresiune. Dar astăzi el este considerat un act de curaj, revoluționar în artă, care a marcat începutul epocii postmoderne. Așadar, unele demersuri artistice cu caracter de schimbare, care au precedat pe cele din societate sau au mers în tandem cu acestea, și considerate inițial agresive și chiar violente, au condus în final la un progres al societății. Deci noul, ineditul, neașteptatul, nemaivăzutul, asimilate la un moment dat cu acte de agresiune sau violență, pot constitui, uneori, un lucru bun, un factor de progres.

Marina Abramović

"Rhythm" 1974, URL: https://www.youtube.com/watch?time_continue=11&v=xTBkbseXfOQ&has_verified=1

Un caz cu totul aparte, îl reprezintă artista Marina Abramović, care în cursul performance-ului "Rhythm", timp de șase ore a permis publicului să acționeze asupra trupului său, producându-i răni fizice și traume psihice, de o violență excesivă, punând la dispoziți acestuia chiar și un pistol încărcat. În timpul acestor evenimente a fost înțepată, dezbrăcată, tăiată. Ajungând la paroxism, unul dintre spectatori putea chiar să o împuște, dacă nu ar fi fost dezarmat de alți spectatori. Libertatea a fost totală, anarhică, aparenta lipsă de rațiune și control a artistei fiind un îndemn pentru spectatori, cărora le-au fost trezite instincte atavice. Experimentul a demonstrat, printre altele, unde poate duce libertatea extremă și la ce poate conduce la nivel individual și de grup. Extinzând semnificațiile evenimentului, se poate concluziona că oricât de avansat ar fi nivelul de civilizație, acesta nu este o stavilă în producerea violențelor de tot felul, omul modern cedând destul de ușor instinctelor primare.

Omul, ca ființă complexă și contradictorie, deține valențe nelimitate pentru violență și violența face parte, incontestabil, din imaginarul colectiv specific, social, politic, istoric, relațional etc. Uneori aceasta rămâne în stare latentă, alteori se dezlănțuie și creează o serie întreagă de evenimente, de la mici drame cotidiene până la adevărate tragedii.

Revenind la o definire intuitivă a condițiilor de violență, putem spune că orice contravine interesului cuiva, persoană sau grup, de orice fel, poate fi considerat un act de agresiune asupra individului, grupului sau societății, ale căror reacții, conform legilor universale, se pot manifesta cu forță egală sau chiar mai mare, deci tot prin agresiune și violență.

În unele situații, când frustrările, furia și nemulțumirea ating cote insuportabile și creatorii pot lua atitudine împotriva unor violențe, prin literatură, prin artele vizuale sau prin orice altă formă de artă. Putem reține, printre altele, că orice deviere în funcționarea considerată normală a societății (social, politic, economic) poate fi considerată a fi un act de agresiune și violență asupra individului și societății.

În literatură, poate fi nominalizat pamfletul, ca agresiune asupra aproapelui sau a societății, acesta uzând de cuvânt și metaforă ca arme cu putere magică, ce stârnește atât râsul cât și plânsul, admirația și ura, dar în același timp, acesta poate stimula atitudinea critică în scopul ajustării devierilor în societate.

Un demers similar pamfletului îl constituie manifestul politic sau social în artele vizuale, arta constituind în cele din urmă o armă utilizată cu scopul de a sensibiliza indivizii și societatea, în vederea conștientizării unor fapte și situații anormale sau considerate anormale. 

Irina IOSIP

FEȚELE VĂZUTE ȘI NEVĂZUTE ALE VIOLENȚEI, Arta și violența (2)

Violența, oglindă a societății

Observatorul, ca individ sau membru al societății, fiind ancorat într-un anume timp istoric, se implică cu o anume subiectivitate inerentă în orice tip de analiză de acest gen. Așadar, pentru claritatea și acuratețea analizei este necesară contextualizarea istorică, socială și politică pentru fiecare gen al artei și caz în parte luat în discuție

Luând ca exemplu moartea, acesta a fost adesea ilustrată în artele vizuale: sacrificiul uman în condițiile inchiziției (crucificare, ștrangulare, ardere pe rug etc.) nu au fost considerate un lucru rău de către majoritatea membrilor societății, la momentul istoric respectiv, dar, în societatea actuală, moartea în astfel de condiții este considerată o barbarie asupra multor oameni nevinovați, o manifestare a impunerii a puterii absolute.

Édouard Manet, „Dejunul pe iarbă", 1862-1863, 208x264cm, ulei pe pânză; URL” https://ro.wikipedia.org/wiki/%C3%89douard_Manet#/media/File:Manet,_Edouard_-_Le_D%C3%A9jeuner_sur_l%27Herbe_(The_Picnic)_(1).jpg

Au rămas în istoria artei numeroase astfel de scene incluzând agresivitatea și violența (războaie, execuții, asasinate, confruntări mitice sau fantastice etc.) ilustrate de Francisco Goya („Revolta contra mamelucilor din 2 mai 1808”, „Madrid, Prado” - 1814) sau Jaques - Louis David („Moartea lui Marat”-1793), de exemplu. Dar majoritatea religiilor sau popoarelor au ca mituri fondatoare acte inimaginabile de violență.

Chiar și imaginile ilustrând metaforic lupta dintre bine și rău, includ acte de violență, precum se vede în lucrarea lui Wiliam Blake („Îngerii binelui și Răului” - aprox anul 1800). Nudurile au fost și ele considerate un act de agresiune asupra privitorului și moralei societății, un exemplu reprezentându-l Manet, în societatea burgheză care nu accepta apariția unui nud feminin într-un grup de persoane complet îmbrăcate sau reprezentarea realistică a acestuia, fără idealizare.

Vincent Van Gogh, " Lan de grâu cu corbi", 1890, https://en.wikipedia.org/wiki/Wheatfield_with_Crows URL:https://ro.wikipedia.org/wiki/Lan_de_gr%C3%A2u_cu_corbi

Culoarea sau aplicarea ei (tonurile sau cantitatea aplicată) și liniile, frecvența / densitatea și forma lor, au fost considerate, la un moment dat, ca o agresiune psihică și picturală asupra indivizilor și societății. Lucrările lui Van Gogh, de exemplu, nu au fost cumpărate în timpul vieții artistului, fie din cauza problemelor de sănătate care nu recomandau artistul, fie datorită culorilor care erau considerate prea violente, îngrozindu-i, la vremea respectivă, pe unii dintre colegii săi impresioniști, care apreciau mai mult nuanța decât tonul pur (acest lucru nu poate fi demonstrat astăzi, deoarece culorile lui Van Gogh par moarte în comparație cu cele originale, culorile denaturându-se în timp: oxidarea cromurilor și a verdelui Veronese și evaporarea lacurilor ieftine fiind ireparabilă). Nici societatea, la momentul respectiv, nu era pregătită pentru acest mod de utilizare a culorii.

Three Studies for the Portrait of Henrietta Moraes, 1963, URL:https://en.wikipedia.org/wiki/Three_Studies_for_a_Portrait_of_Henrietta_Moraes

Francis Bacon este renumit pentru portretele sale metamorfozate, hidoase, încorsetate în compoziții rigide și lucrate în tonuri închise. Acest fel de artă, considerată acum ca fiind o reacție la pierderea firescului și relației omului cu natura și lumea, a reprezentat un șoc pentru contemporanii artistului, care au alăturat artei și persoanei sale atribute nu tocmai măgulitoare (inclusiv referitor la sănătatea mentală a artistului). Ne putem închipui reacția medicilor, filozofilor și esteticienilor la momentul respectiv, dar mai ales a persoanelor reale ilustrate. Arta acestuia, chiar și acum poate fi catalogată ca fiind maladivă, lipsită de estetică contemplativă, iar gestul său, violent și lipsit de etică. Contextul istoric și social și istoria artei ne oferă însă, cheia necesară fiecărui caz în parte, privind înțelegerea artei și artiștilor asemenea lui Bacon, prin justificări ce pot sau nu să fie acceptate ca tare.

Și totuși, unele lucrări care au lezat în vreun fel societatea, fiind respinse și acuzate de agresiune și violență asupra bunelor moravuri și a esteticii timpului, au ajuns, astăzi, să fie considerate unele dintre cele mai bune lucrări ale lumii, precum lucrările citate mai sus ale artiștilor Van Gogh și Manet. Așadar, schimbarea contextului istoric, social și politic a determinat modificări în optica acceptării normalului și anormalului, precum și a intensității reacțiilor considerate a fi violență. 

Irina IOSIP

FEȚELE VĂZUTE ȘI NEVĂZUTE ALE VIOLENȚEI - Arta și violența (1)

 

De ce violență?

Din punct de vedere biologic [1], violența și agresivitatea fac parte din zestrea primordială a omului, care, nevoit să supraviețuiască trebuia să ucidă animalele pentru hrană și să-și îndepărteze sau chiar să-ți ucidă dușmanii, adică pe aceia care îi periclitau resursele de hrană. Sunt cunoscute în acest sens imaginile de vânat de pe pereții cavernelor.

S-a dovedit, în timp, că selecția naturală îi favorizează pe cei cu un comportament mai agresiv, mai violent, aceștia reușind să procure și păstreze resursele necesare vieții. Acest comportament dobândit s-a conservat în zestrea genetică a omului.

"Monster" by Zlatkovsky Mikhail M.(Russia), 
URL: http://1stsaltandpeppersalon.weebly.com/3nd-jury.html

O cauză a comportamentului agresiv se regăsește și în particularitățile funcționării sistemului nervos central (cu precădere a lobilor frontali și temporali, a căror disfuncționalitate explică nivelul mai ridicat de agresivitate și violență), dar și a celui limfatic. Procesele neurofiziologice sunt cele prin care organismul își asigură adaptarea pe plan intern și extern, în sensul că agresivitatea reprezintă un mod extrem de adaptare, care stă la baza stărilor emoționale negative, de furie și de ură. Procesele neurofiziologice acționând în diversele contexte specifice de sănătate a întregului organism, conferă caracterul de unicitate fiecărui om.

Sistemul endocrin, joacă și el un rol în agresivitate, cantitățile peste normal de testosteron determinând manifestări de agresivitate ale omului, datorită acestuia, bărbații fiind mai agresivi decât femeile.

Din punct de vedere sociologic [2], stresul la nivel individual, determinat de factori precum șomajul, sărăcia, izolare socială sau supraaglomerația poate determina apariția actelor de violență, dar în același timp acesta reprezintă un factor de adaptare la factorii externi perturbatori. În acest context,  pot fi aduse exemple de violență precum cele manifestate în timpul revoltelor, războaielor, protestelor ș.a.m.d.

În mediul familial sau între familie și societate, în condițiile inexistenței unui echilibru în relațiile dintre membrii (schimb de resurse, sentimente conform cu așteptările acestora), se pot produce acte de agresiune. Un caz special în aceasta situație îl reprezintă poziția dominatoare și controlul pe care le exercită bărbatul asupra femeii, situație considerată, adesea, îndreptățită de către susținătorii patriarhatului și chiar acceptată de către societate și stat, ca fiind normală. Însuși statul, pentru a evita relația directă cu toți membrii societății, preferă să relaționeze direct numai cu capii de familie, fiind desemnați acestui scop, în general, bărbații adulți din cadrul familiei. În acest context general defavorabil femeii, pot fi amintite mișcările feministe pentru dobândirea și apărarea drepturilor de parteneri egali în societate , care au avut un corespondent și în artă în diverse momente menționate în istoria artei.

Din punct de vedere psihologic [3], se pot deosebi teorii prin care se justifică apariția agresivității și violenței. Teoria psihanalitică – găsește printre cauze: tulburările de personalitate, mecanismele de negare, narcisismul, traume din familie etc., teoriile influențelor situaționale ce consideră că agresivitatea are un caracter dobândit și reprezintă un răspuns la factorii situaționali, la condițiile concrete ale mediului înconjurător, teoria reglării afective – prin agresivitate oamenii se descarcă, îmbunătățindu-și starea afectivă și teoria învățării sociale – agresivitatea este învățată în mod direct din experiența personală sau prin observare și imitare.

Indiferent care sunt cauzele ce determină agresivitatea și violența, biologice sau sociale, psihologice sau cumulate, efectul acestora asupra indivizilor, societății sau a persoanei însăși poate avea și o latură pozitivă, chiar dacă, în general, latura negativă este cea mai cunoscută și mai ușor de recunoscut, decât cea pozitivă.

Ambele, atât agresivitatea cât și violența sunt modalități de comunicare a individului în societate și intercomunicare între societăți. Sigur, agresivitatea poate fi intruzivă și distructivă dar poate fi și seductivă și insidioasă prin modurile sale de manifestare.

Așadar, agresivitatea și violența pot fi analizate luând în calcul teoriile biologice, sociale și psihologice, luate separat sau toate la un loc, dar întotdeauna se poate identifica o cauză cu efect declanșator. În găsirea și analizarea acestor fenomene, trebuie urmărite atât scopul, cât și modalitatea de manifestare, cine comite actele respective și către cine sunt îndreptate.

Irina IOSIP

Note:
1 George Neamțu, Teorii privind violența, URL: http://jurnalspiritual.eu/teorii-privind-violenta-i/, accesat în 24.05.2018
2, 3 Ibidem

Mișcarea psihică în nemișcarea fizică din portretele lui Sorin Dumitrescu Mihăești

Regăsim în opera lui Sorin Dumitrescu Mihăești un fel de destrămare și dizolvare a figurilor și corpurilor umane, un transfer de energii, o fluidizare nu atât a gestului cât mai degrabă a atitudinii interioare, un fel de mișcare psihică în nemișcarea fizică.

"Portret S011"

Însă, din toată opera autorului, portretele sunt neîndoios cele care fascinează cel mai mult privitorul, impunând o atenție sporită. Acestea duc cu gândul la portretele lui Francis Bacon, din care lipsește, însă, grotescul și transfigurarea morbidă, majoritatea lucrărilor relevând o reală analiză psihologică a personajului și mai mult, o legătură vie, fluidă, biunivocă, a acestuia cu ambientul gândit ca societate. Cu puține excepții, portrete anonime se destramă și se recompun, conform unui flux de gânduri și reflecții ce definesc anumite caractere umane și situații. Stări profunde și trăiri din domeniul intangibilului uman ies la iveală într-o retorică vivace și destabilizatoare - pentru un necunoscător al psihicului uman. Ce pare, la o primă vedere, a fi un ansamblu ambiguu, nestructurat, se relevă a fi un univers eterogen de sentimente și trăiri, în continuă transformare și translatare. Dealtfel o anume precizie a tușei și a expresiei relevă fără dubiu un artist cu caracter hotărât și o gândire unitară și clară.

Chiar dacă gesturile și expresiile personajelor sunt reluate și rafinate prin multiple lucrări, există în spatele fiecărui gest, fiecărei atitudini, ceva specific și o intenție nouă, arătând infinitele stări și gânduri posibile, ce metamorfozează continuu. De altfel, arareori se poate vedea, în lucrările artistului, un discurs direcționat cursiv spre un singur scop, și niciodată nu se simte o stagnare ideatică, chiar dacă autorul revine asupra unor teme deja tratate anterior.

Ansamblul de gesturi și atitudini surprinse în lucrări dezvăluie un studiu aprofundat al universului interior al omului și al comportamentului său (studiile sociologice ale artistului confirmă și justifică acest lucru), și, cel mai probabil, exprimă stări și gânduri experimentate personal de către artist: nesiguranță, așteptare, bucurie, disperare, neputință, frustrare, concentrare, uitare și uitare de sine, uimire și revelație, durere, spaimă ș.a.m.d. Și chiar dacă specificul picturii este imaginea iar nu sunetul, unele personaje se „aud” cum urlă, oftează, exclamă, plâng.

Sorin Dumitrescu Mihăești tratează cu maximă atenție pozițiile trupului, expresivitatea mâinilor și privirea omului, specifice comunicării non-verbale: mâinile fac ele însele subiectul unor tablouri individuale, iar ochii unor personaje atrag hipnotic privitorul. Uneori, din compoziția portretului lipsesc ochii, alteori urechile, sau alte componente anatomice care sugerează comunicarea ori lipsa ori imposibilitatea ei, ori, chiar tocmai acestea sunt cel mai clar descrise, în contrast cu celelalte. În mai toate portretele, însă, există o pată de culoare, o tușă care face trecerea dinspre interiorul trupului către exteriorul lui, exprimând legătura biunivocă, dialectică dintre interior și exterior, dintre individ și societate.

"Portret R2"

Într-o varietate practic infinită de combinații, trăirile, sentimentele, gesturile și atitudinile se relevă publicului și totodată artistului însuși, în sensuri mereu noi și neașteptate, o încadrare definitivă fiind practic imposibilă. Această lume intangibilă și mereu schimbătoare, a interiorului uman profund, atrage prin misterul și promisiunea implicită de a devoala lucrurile ascunse.

Interesant este că, portretele lui Sorin Dumitrescu sunt căutate și apreciate mai mult de către publicul străin, poate și datorită culturii occidentale, care are o deschidere mai mare către persoanele „diferite”, (de exemplu, în cazul trăirilor extreme ce nu pot fi gestionate de unul singur, se acceptă deschis și se încurajează împărtășirea acestora și apelarea la personal medical specializat), pe când românii poartă încă în conștiință „rușinea” de a fi „altfel”, acest lucru fiind considerat un stigmat, ce trebuie păstrat în spațiul intim și care, în nici un caz, nu poate fi obiectul unui tablou pe perete. Aceste lucrări pot deveni incomode privitorului, dar nu într-atât încât să provoace repulsie, respingere puternică sau intoleranță, tocmai datorită fluidității ideatice sugerate, a celei compoziționale (structurile deschise ale craniului, corpului, în legătură cu mediul) și a paletei coloristice largi, în care nu domină culorile închise. În timp, faptele au dovedit că portretele sale sunt foarte apreciate de către public, ceea ce înseamnă că ele satisfac anumite nevoi individuale, sociale sau general umane.

În portrete, ca dealtfel în aproape toate lucrările artistului, policromia și utilizarea culorilor puternice, saturate, creează senzația psihică de artificial, de tonicitate exacerbată, proprie acțiunii și mai puțin meditației (în ciuda subiectelor reflexive propuse), poate indica o caracteristică a societății actuale alienate, cuprinsă de agitația acaparării materialului, acum, imediat, aproape oricum și oricât.

Întreaga operă a artistului se constituie într-o solidă analiză psihosocială, în care omul, ca individ și ca membru al societății, este subiectul și obiectul de reflecție, asupra căruia Sorin Dumitrescu, dăruit cu inteligență și sensibilitate, se apleacă cu afecțiune și profundă înțelegere. Acest mod de a privi oamenii, fiecare cu individualitatea lui și de a-i trata cu respect, fără urmă de reticență, ură sau respingere, căutând să înțeleagă universul lor intim și sensul lor în viață și societate, ne face să credem că autorul vede viața ca un dar făcut omului, aceasta trebuind să fie apreciată și valorificată în întreaga ei diversitate și unitate de forme. Într-un fel, artistul oferă o terapie psihologică, inducând fenomenul de conștientizare a celor ce sunt și se petrec în psihicul omului și la nivelul relațiilor interumane, dar și o terapie socială prin conștientizarea aspectelor comune, normale și anormale, ale vieții de zi cu zi, respectiv tendințelor societății contemporane, reținând că, primul pas în rezolvarea problemelor este chiar conștientizarea lor. Punând omul în legătură cu sine și cu societatea, artistul sesizează diversitatea și pluralitatea și nu le respinge, ci le prezintă ca un fapt ce există și trebuie cunoscut și asimilat.

În încheiere, se poate spune că specificul operei lui Sorin Dumitrescu Mihăești constă în asamblarea osmotică dintre tematica abordată, atitudinea și trăirile transpuse în spațiul lucrărilor și tratarea plastică, într-o deplină sinceritate, conformă cu unicitatea personalității artistului și a contextului socio-cultural actual, aflat într-o continuă schimbare.

 

Irina IOSIP

Surse imagini:
"Portret R2", URL: https://www.saatchiart.com/art/Painting-Portrait-R2/259211/3351693/view
"Portret S011", URL: https://www.saatchiart.com/art/Painting-Portrait-S-011/259211/3688242/view

Festivalul Internațional Vară Magică, "VIOLONCELLISSSIMO 100"

"Debutul Festivalului Internațional Vară Magică va constitui o premieră în Europa. Cei mai buni o sută de violonceliști români vor participa la realizarea unui spectacol demn de Guinness Book. Practic, succesul pe care l-au avut, cu cinci ani în urmă, i-a determinat pe organizatori să meargă mai departe și să conceapă un scenariu cu o puternică încărcătură simbolică. Veniți din Timișoara, Cluj, Iași, București și Chișinău, tinerii vor intra pe scenă pe rând, pentru ca apoi, reuniți, să omagieze prin talentul lor Centenarul Marii Uniri de la 1918. (...)

În onoarea Centenarului, orchestrele care vor urca pe scena Ateneului Român, în cadrul Festivalului Internațional Vara Magică, desfasurat in perioada 11 iulie – 29 august, vor avea, simbolic, câte o sută de membri. Stagiunea va avea 12 concerte magice, iar deschiderea va fi făcută printr-un eveniment inedit și magnific – „Violoncellissimo 100” – sub bagheta maestrului Cristian Mandeal, susținut de cei mai buni violonceliști români, reunind școlile de violoncel din capitalele provinciilor istorice, marcând astfel Marea Unire, informeaza Lanto Communication."

Mai multe despre Violoncellissimo 100 aici:
https://www.hotnews.ro/stiri-cultura-22551608-cristian-mandeal-dirijeaz-100-violonceli-scena-ateneului-romn.htm

Expoziții și vernisaje Iunie - Iulie - august 2018

Bobo Pernecky - Slovacia: "Life"

 

Fără titlu, tuș, 21x29,7cm, IS&PSAS Ed. 1