FEȚELE VĂZUTE ȘI NEVĂZUTE ALE VIOLENȚEI, Arta și violența (2)

Violența, oglindă a societății

Observatorul, ca individ sau membru al societății, fiind ancorat într-un anume timp istoric, se implică cu o anume subiectivitate inerentă în orice tip de analiză de acest gen. Așadar, pentru claritatea și acuratețea analizei este necesară contextualizarea istorică, socială și politică pentru fiecare gen al artei și caz în parte luat în discuție

Luând ca exemplu moartea, acesta a fost adesea ilustrată în artele vizuale: sacrificiul uman în condițiile inchiziției (crucificare, ștrangulare, ardere pe rug etc.) nu au fost considerate un lucru rău de către majoritatea membrilor societății, la momentul istoric respectiv, dar, în societatea actuală, moartea în astfel de condiții este considerată o barbarie asupra multor oameni nevinovați, o manifestare a impunerii a puterii absolute.

Édouard Manet, „Dejunul pe iarbă", 1862-1863, 208x264cm, ulei pe pânză; URL” https://ro.wikipedia.org/wiki/%C3%89douard_Manet#/media/File:Manet,_Edouard_-_Le_D%C3%A9jeuner_sur_l%27Herbe_(The_Picnic)_(1).jpg

Au rămas în istoria artei numeroase astfel de scene incluzând agresivitatea și violența (războaie, execuții, asasinate, confruntări mitice sau fantastice etc.) ilustrate de Francisco Goya („Revolta contra mamelucilor din 2 mai 1808”, „Madrid, Prado” - 1814) sau Jaques - Louis David („Moartea lui Marat”-1793), de exemplu. Dar majoritatea religiilor sau popoarelor au ca mituri fondatoare acte inimaginabile de violență.

Chiar și imaginile ilustrând metaforic lupta dintre bine și rău, includ acte de violență, precum se vede în lucrarea lui Wiliam Blake („Îngerii binelui și Răului” - aprox anul 1800). Nudurile au fost și ele considerate un act de agresiune asupra privitorului și moralei societății, un exemplu reprezentându-l Manet, în societatea burgheză care nu accepta apariția unui nud feminin într-un grup de persoane complet îmbrăcate sau reprezentarea realistică a acestuia, fără idealizare.

Vincent Van Gogh, " Lan de grâu cu corbi", 1890, https://en.wikipedia.org/wiki/Wheatfield_with_Crows URL:https://ro.wikipedia.org/wiki/Lan_de_gr%C3%A2u_cu_corbi

Culoarea sau aplicarea ei (tonurile sau cantitatea aplicată) și liniile, frecvența / densitatea și forma lor, au fost considerate, la un moment dat, ca o agresiune psihică și picturală asupra indivizilor și societății. Lucrările lui Van Gogh, de exemplu, nu au fost cumpărate în timpul vieții artistului, fie din cauza problemelor de sănătate care nu recomandau artistul, fie datorită culorilor care erau considerate prea violente, îngrozindu-i, la vremea respectivă, pe unii dintre colegii săi impresioniști, care apreciau mai mult nuanța decât tonul pur (acest lucru nu poate fi demonstrat astăzi, deoarece culorile lui Van Gogh par moarte în comparație cu cele originale, culorile denaturându-se în timp: oxidarea cromurilor și a verdelui Veronese și evaporarea lacurilor ieftine fiind ireparabilă). Nici societatea, la momentul respectiv, nu era pregătită pentru acest mod de utilizare a culorii.

Three Studies for the Portrait of Henrietta Moraes, 1963, URL:https://en.wikipedia.org/wiki/Three_Studies_for_a_Portrait_of_Henrietta_Moraes

Francis Bacon este renumit pentru portretele sale metamorfozate, hidoase, încorsetate în compoziții rigide și lucrate în tonuri închise. Acest fel de artă, considerată acum ca fiind o reacție la pierderea firescului și relației omului cu natura și lumea, a reprezentat un șoc pentru contemporanii artistului, care au alăturat artei și persoanei sale atribute nu tocmai măgulitoare (inclusiv referitor la sănătatea mentală a artistului). Ne putem închipui reacția medicilor, filozofilor și esteticienilor la momentul respectiv, dar mai ales a persoanelor reale ilustrate. Arta acestuia, chiar și acum poate fi catalogată ca fiind maladivă, lipsită de estetică contemplativă, iar gestul său, violent și lipsit de etică. Contextul istoric și social și istoria artei ne oferă însă, cheia necesară fiecărui caz în parte, privind înțelegerea artei și artiștilor asemenea lui Bacon, prin justificări ce pot sau nu să fie acceptate ca tare.

Și totuși, unele lucrări care au lezat în vreun fel societatea, fiind respinse și acuzate de agresiune și violență asupra bunelor moravuri și a esteticii timpului, au ajuns, astăzi, să fie considerate unele dintre cele mai bune lucrări ale lumii, precum lucrările citate mai sus ale artiștilor Van Gogh și Manet. Așadar, schimbarea contextului istoric, social și politic a determinat modificări în optica acceptării normalului și anormalului, precum și a intensității reacțiilor considerate a fi violență. 

Irina IOSIP