Ana-Irina IORGA: SABIN BĂLAȘA SAU REDUCȚIA LA ESENȚE

SABIN BĂLAȘA

SAU

REDUCȚIA LA ESENȚE

 

Nudul feminin între arhaic și oniric

1. Nudul feminin ca eidos

Amprenta stilistică a lui Sabin Bălașa este de neconfundat, chiar de la debutul său artistic în anii 60. Pictorul s-a delimitat de direcția în care evolua arta în a doua jumătate a secolului al XX-lea, afirmându-și proiectul de renaștere artistică și culturală.

Această renaștere vizează valorile eterne ale artei și culturii pe care voia cu orice chip să le salveze de orice secundă de uitare. Poziționarea sa împotriva tendinței generale a diverselor curente abstracte l-a singularizat până la sfârșit, iar certificarea valorii operei sale artistice se prelungește în marele succes de public.

Ceea ce îl singularizează și totodată îl însingurează pe Sabin Bălașa în pictura contemporană este demersul de a reduce ființele la esențe. Din acest punct de vedere poate fi discutat ca având o identitate artistică și metafizică de tip brâncușian.

Una dintre dimensiunile majore ale artei sale este reprezentată de nudul feminin abordat ca eidos, ca formă platoniciană inteligibilă.

2. Conceptul și evoluția nudului feminin

Conceptul de nud în plastica lui Sabin Bălașa are o anume constanță. Cu toate acestea, cred că se poate vorbi despre o oarecare evoluție. De asemenea, cred că pot fi identificate trei axe ale acestei evoluții.

1. Prima axă evidențiază trecerea de la forma clasică a corpului feminin la cea transfigurată, în care silueta nu mai este a femeii ci a feminității, într-un proces de esențializare neînsoțit însă de o abstractizare brutală. Se menține ca emblematic părul lung, des și sârmos, ca o coroană de crengi și frunze sau masiv, robust și mineral, brăzdat ca o rocă milenară.

2. A doua exă este evoluția de accent, de la singularitatea/singurătatea corpului gol la comunitatea corpurilor goale. Această comunitate subliniază caracterul arhaic al artei lui Bălașa, filonul neolitic și matriarhal care reactualizează arhetipuri ale inconștientului colectiv cum ar fi puterile sufletești înfricoșătoare ale femeii, fecunditatea ei enigmatică, capacitatea ei sibilinică de a vedea și dialoga cu ceea ce este dincolo, relația ei directă cu sacrul, mișcarea ei dezinvoltă între imanent și transcendent.

3. O a treia axă evolutivă vizează prezența unui animal, a unei entități non-umane, în proximitatea nudului. Animalul este berbecul din „Povestea Dochiei”, taurul/zimbrul din „Răpirea Europei”, și, în cele din urmă, „calul”. „Calul” evoluează, pierzîndu-și câte o componentă – mai întâi coada și apoi coama, și transformându-și picioarele, care rămân 4, în 4 picioare omenești. La un moment dat nudul și calul au în comun podoaba capilară: coama cabalină și părul feminin au aceeași structură sârmoasă, anorganică, minerală și se asociază într-un cuplu mut. Capul „calului” seamănă tot mai mult cu al unui miel, apoi cu al unui început de om. Găsim această simbioză finalizată în sculptura „Echilibru”: „calul” devine tot mai mult femeie prin umanizarea picioarelor și conturarea pântecelui, iar coamele lor, femeie și „cal”, spate în spate, se ating desenând un capitel ionian asimetric.

3. Nudul printre elementele primordiale

Pe de altă parte, tema nudului se îmbogățește cu diverse contexte stihiale: pământ/piatră, aer, apă, foc/lumină solară, lemn/vegetație.

Într-un cadru pietros nudul, care prin comparație pare mai vulnerabil, devine de fapt puternic, masiv, impenetrabil, nemișcat în aceeași poziție de idol preistoric, cu spatele drept, picioarele îndoite, mâinile odihnindu-se în poală și părul lung, ca o coroană de copac.

În registrul aerului, totul se mută dincolo de granițele terestre, în acel spațiu care exercită cea mai puternică fascinație. Corpurile parcă plutesc, într-o poziție de imponderabilitate. Cerul se deschide. Nimic nu se întâmplă, dar sentimentul este că orice întâmplare devine posibilă.

În mediul acvatic, nudul fie dobândește fluiditatea apei, înaintând asemenea șarpelui, cu mișcări unduite, fie stăvilește mișcarea apei, ca o stâncă.

Decorul lui Sabin Bălașa rareori conține elementul foc sau lumină solară ca atare. Totuși, atunci când este prezent, acest element pare dintr-o altă lume, pare un orizont îndepărtat și paralel cu imobilitatea corpului uman și animal. Sau îl găsim ascuns în calul” care devine roșu, în nudul înroșit nefiresc, în părul amazoanelor sau în stâncile care privesc nemișcate.

Într-un mediu de regulă ostil vieții, apare uneori elementulul viu al lemnului, sub forma copacilor, fie ei înfloriți sau desfrunziți, primăvara sau toamna.

Uneori toate stihiile lumii sunt adunate laolaltă, într-un timp dilatat și încremenit într-o așteptare fără margini.

4. Poziții corporale și ipostaze existențiale

Pozițiile corpului în toate aceste decoruri/contexte sunt constante. Rar nudul este în picioare sau în poziție orizontală, ca în cazul înotătoarelor ce descriu o mișcare șerpuitoare; uneori în poziție șezând cu genunchii îndoiți în față, dar cel mai adesea este ghemuit cu picioarele îndoite și fundul pe călcâie, chiar și atunci când este călare.

Nemișcarea completă atât a corpului omenesc cât și a cadrului în care el este amplasat amintește oarecum de caracterul scenografic al lucrărilor lui Piero della Francesca, dar și de imobilismul oniric al picturii metafizice.

Ipostaze ale nudului feminin

1. ipostaza fundamentală este virginitatea ca primordialitate existențială – în picioare sau ghemuit, cu genunchii îndoiți, chiar și atunci când este călare.

2. ipostaza dominantă: idol preistoric în poziție ghemuită, asemenea „Cumințeniei pământului”.

3. ipostaza principală: duh protector al lumii – șezând, cu genunchii îndoiți în față și brațele sprijinite pe genunchi, sau forță întemeietoare a lumii. Uneori corpurile aflate în aceste ipostaze sunt albastre, asemenea reprezentărilor ființelor divne în arta hindusă.

4. ipostaza secundară: nudul ca entitate onirică. Călătorind prin visele oamenilor, această ființă, singură sau împreună cu altele ca ea sau diferite de ea, rămâne aceeași, identică cu sine, repetitivă, aparent fără viață, ca un manechin, ca o figurină modelată în ceară sau plastilină. Dar, ca în orice mecanism oniric, cel care visează este și spectator și actor și regizor al „filmului”. Pictorul visează aceste făpturi, dar totodată și participă la traversarea lor prin orizontul somnului său propriu. Este el o asemenea ființă? Sau este el „însoțitorul” acesteia”?

5. ipostaze accidentale: Marea zeiță și vestalele ei. Uneori zeița stă pe tron, alteori nu, dar se detașează prin hiperdimensionare. Putem crede că este o universală Zeiță Mamă, care dă naștere lumii și oamneilor, sau că este o cucuteniană Zeiță Pasăre, care se poate ridica în văzduhul cunoașterii.

Toate aceste ipostaze în care privirea ei este mereu înainte, dincolo de ceea ce este „aici și acum”, reprezintă instrumente prin care artistul își construiește universul supra-senzorial ca loc de trecere spre cel anti-senzorial, universul inteligibil. În acest fel el operează o „tăietură artistică”, după modelul „tăieturii epistemologice” a lui Gaston Bachelard, prin care disecționează lumea în componentele ei și o alege pe cea care răspunde cel mai bine modului său de a fi, de a gândi, de a se desăvârși.

5. Orizont cromatic

Pictura lui Sabin Bălașa este organic legată de albastru. Albastrul cerului, al spațiului galactic, al apei, al corpului idolilor feminini. Așa cum există un albastru de Voroneț, tot așa există un „albastru de Bălașa”. Poate aspectul inovativ al nuanței, aspectul ei fizic, nu este major, dar cel metafizic este, fără nici o îndoială, important. Albastrul are valențe spirituale certe care produc mișcări sufletești în privitor, chiar dacă obiectul privirii este static și lipsit de orice dinamică.

6. Nudul ca formă a inițierii în „marile misterii”

Lumea lui Sabin Bălașa este încremenită în așteptarea a ceva. Nu știm ce este acel ceva. Dar în mod cert, până la venirea sa, lumea este dată în grija unor forțe, duhuri sau ființe al căror trup feminin o determină să nu dispară. Pictorul a descoperit că trupul acesta văzut este doar o plasticizare a spiritului protector și iubitor nevăzut, dar prezent. Poate printr-o lectura personală a Banchetului lui Platon, care este un fel de inițiere în călătoria mentală de la trupul frumos la frumusețe și apoi la iubirea de frumusețe, a devenit un adept al Diotimei din Mantineea. Cert este că Bălașa a pictat transparența prin care se întrevede ceea ce este nevăzut ochiului anatomic. De aceea avem sentimentul că suntem supuși unei adevărate inițieri în fața operei sale.

Prof. dr. Ana-Irina Iorga