Festivalul „Salt & Pepper”
ediția a II-a
ADEVĂR versus MINCIUNĂ
Ana-Irina IORGA, România
Prof. dr., critic de artă„Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago” - o paradigmă românească a cunoașterii lui Dumnezeu
În basme, una din probele vitale prin care trece eroul constă în separarea celor două feluri de apă: apă vie și apă moartă. În mod analogic, în culturile umanității, proba obținerii nemuririi constă în opțiunea pentru una din cele două tipuri de cunoaștere: cunoașterea vie, sacră sau cunoașterea moartă, profană. De fiecare dată este vorba despre cum cred oamenii că poate fi înfrântă moartea și re-găsită viața veșnică.
În cultura română se întâlnesc două aspecte interesante, a căror coexistență o singularizează în mod exemplar: pe de o parte prezența creatorilor plurivalenți, de tip „uomo universale” (Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, Spiru Haret, B. P. Hasdeu, Nicolae Iorga, Ion Barbu, Lucian Blaga, Mircea Eliade etc., dar și cei intrați deja în rândul sfinților, cum ar fi poeții Dosoftei Mitropolitul Moldovei și Ioan Iacob de la Neamț sau teologul personalist Dumitru Stăniloae), iar pe de altă parte absența creației filosofice de tip metafizic, așa cum s-a constituit ea ca gen de reflecție creștină, în aria vest-europeană, romano-catolică, dar mai ales protestantă[1]. Oricât ar fi de surprinzător, capacitatea creatoare românească nu se manifestă în domeniul metafizicii[2], iar Dimitrie Cantemir este cel care ne furnizează explicația.
Lucrarea lui Dimitrie Cantemir din 1700, „Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago”, tradusă nefericit în limba română cu titlul „Metafizica”, este considerată prima operă filosofică românească. Înainte de a începe lectura ei, te aștepți la un text filosofic desigur, în care, conform accepțiunii generale, autorul își expune, în mod sistematic, propria viziune despre tot ceea ce este. Fără nici o îndoială, de la apariția ei în perimetrul grecesc, filosofia este un demers personal, individual, aproape arogant și trufaș, de a înțelege lumea și de a o explica și altora. Nimic din toate acestea la Cantemir. „Metafizica” sa este o lucrare polemică, îndreptată împotriva a ceea ce el numește „știința moartă”, sau „senzitivă” sau „păgână” sau „profană”, adică împotriva empirismului și senzualismului, a ateismului, fizicalismului și astrologiei – preocupări larg răspândite în epocă, cărora le opune nu o viziune raționalistă, așa cum s-ar fi întâmplat în paradigma occidentală, ci o știință vie, dumnezeiască, pe care o mai numește „ortodoxo-fizică”[3].
Așadar, Cantemir se plasează în afara disjuncției empirism–raționalism, specifică discursului filosofic ce urmează unei cunoașteri strict individuale; se plasează, adică, în spațiul cunoașterii sacre[4], a cunoașterii predate omului de Dumnezeu Însuși, care nu poate fi nicidecum una individuală, deci nici filosofică.
„Sacrosancta” este scrisă dintr-o cu totul altă perspectivă decât cea general filosofică, și anume una în care cunoașterea omenească interferează cu revelația, aroganța filosofică face loc pocăinței („care este înclinarea de la rău la bine”) și trufia metafizică smereniei, iar discursul personal al autorului, poetic și tehnic în același timp, nu are un alt argument decât pe cel scripturistic. Cantemir se arată ironic față de toată filosofia și știința vremii, inclusiv față de scolastică și de filosofia lui Aristotel, bagatelizând și respingând categoric și definitiv ideea mișcătorului nemișcat.
2. Împreună cu Dumnezeu în prăvăliile adevărului
În paradigma ortodoxă, identificabilă și operațională în „Sacrosancta”, se procedează deseori dialogal[5]. Dialogul, nelipsit nici din opera sapiențială cantemiriană, se desfășoară aici între Pictor și Dumnezeu. Pictorul este un slujitor, prin excelență, al văzului și al lumii sensibile, care ar vrea să zugrăvească, cu ajutorul instrumentelor sale inevitabil limitate, imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut și suprasensibil, necreat și nelimitat, adică tocmai ceea ce este de nezugrăvit. Deși nu se află niciodată sub incidența simțului pur, Dumnezeu îi vorbește, totuși, pictorului și îi arată adevărul despre cum a fost creată lumea, din prima până în a șasea zi; modul în care a fost făcut omul – după chipul și asemănarea Lui Însuși, înzestrat cu liberul arbitru deplin ce nu contravine preștiinței și atotcunoașterii divine și nici nu este limitat în vreun fel de acestea; îi explică faptul că toate limbile neamurilor sunt create de Dumnezeu[6], nu de oameni; că timpul nu este o creație, asemenea celor făcute în cele șase zile, ci este însăși eternitatea lui Dumnezeu, un continuum pe care El îl împarte cu creaturile Sale, un mediu privilegiat al relației Lui cu omul[7]; îi arată că viața ființelor înzestrate cu libertate, așa cum sunt oamenii și îngerii, se desfășoară într-un mod special, prin împletirea voinței lor libere cu providența dumnezeiască: ”... din providența lui Dumnezeu se fac toate bune și perfecte, iar din liberul arbitru al omului se face înclinația către bine sau rău. ( ... ) dispoziția sau înclinarea liberei voințe împarte preștiința în multe feluri astfel încât, după gradul înclinațiilor și meritelor, pe unele le precunoaște așa, iar pe altele așa”. Așadar, Dumnezeu îi pre-știe pe toți buni, în virtutea modului în care i-a creat, dar îi pre-cunoaște în mod diferit, după particularitățile pe care fiecare și le formează în virtutea liberului său arbitru, pe unul într-un fel, pe altul în alt fel.
Este limpede că, pentru Cantemir, un demers intelectual viu, de cunoaștere adevărată a lumii și a rădăcinilor ei, nu poate fi asemenea unei aventuri personale, așa cum este filosofia, care să sfârșească, eventual, într-o derivă și gnoseologică și ontologică, nu poate fi o metafizică moartă care se prezintă pe sine, în mod mincinos, ca fiind vie. Cunoașterea reală a ceea ce este, cunoașterea adevărului este religia creștină, nu filosofia păgână. De altfel, „conceptul-compromis” de „filosofie creștină” este o contradicție în termeni. Filosofia nu poate fi decât păgână, profană și periferică dacă nu chiar contrară cuvântului lui Dumnezeu. Rolul ei nu este decât acela de a se învârti în jurul suprafeței divine, de contrazice ceea ce spune Dumnezeu, de a se raporta negativ la El, ca într-o ceartă fără sfârșit în care Dumnezeu este doar un pretext pentru afirmarea unor idei personale.
Această poziție, atât de explicită și aproape ostentativă la Dimitrie Cantemir, apare la toți gânditorii români, chiar dacă într-o manieră mai discretă și, poate, mai puțin asumată. Iată motivul pentru care forța creatoare românească, profund ortodoxă, nu s-a exersat, culturalmente, niciodată în domeniul „mort” al metafizicii, lipsindu-i trufia de tip occidental. Unii contemporani consideră acest lucru regretabil, alții apreciază că este semnul imaturității sau marginalității culturale, o inferioritate rușinoasă, un retard oripilant. Cum se poate o cultură europeană fără filosofie? Cum se poate un secol XVIII fără Renaștere sau fără Iluminism? Antirenascentist și antiiluminst, Cantemir dă răspunsul, din chiar secolul XVIII românesc, ce constă în a reafirma eterna și esențiala lecție a discernerii între „apa vie” și „apa moartă”, între știința vie și știința moartă, între viu și viu, mort și mort, între ceea ce este și ceea ce doar pare să fie – lecție învățată atât de bine de toți constructorii culturii noastre. „Cei care pentru o deșartă și ambițioasă glorie se luptă unii contra altora tâind tăiați, rănind răniți, învingând - învinși au rămas”. Fără să învingă pe nimeni, fără să rănească pe cineva, neluptându-se împotriva nimănui, nefilosofică și nearogantă, cultura română este mereu vie în sensul pe care i-l dă Cantemir.
De aceea, - află Pictorul de la Dumnezeu - „trebuie mai întâi să prepari variatele haine ale esenței și numeroasele culori ale simplității și numai după aceea să te apuci să zugravești chipul ce nu se poate zugrăvi al acestei științe; însă aceste haine și culori nu se pot găsi aiurea, ci numai în prăvăliile adevărului”[8].
3. Tristețea unei traduceri eroice, dar amputante
Dar călătoria acestei scrieri cantemiriene a cunoscut și meandre mai puțin luminoase, fiind revendicată, de curente și organizații oculte, drept element central și justificativ al unor sisteme și filosofii neortodoxe. Lucrarea este prezentată oricărui cititor, inclusiv celui virtual, aflat în fața unor enciclopedii cu accesibilitate universală, astfel:
„Lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, în linia lui Bacon, un fel de împăcare între știință și religie, între determinismul științific și metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie și științele oculte, sacre, specifice Renașterii. Cantemir cunoaște și pune în discuție principalele probleme ale filozofiei din vremea lui: teoria cunoașterii, teoria atomilor și a originii materiei, controversa dintre teism și deism, problema timpului etc. Este o scriere filozofică de factură precumpănitor scolastică”[9].
Ne întrebăm care poate fi cauza unei înțelegeri atât de strâmbe a lucrării Sacrosancta, în care autorul demonstrează, pagină cu pagină, contrariul absolut al acestor aprecieri. De pildă: „toate cele ce se întâmplă atăt în timp cât și în viață, se discern sub imperiul providenței divine și sub libera voință a omului. Ele nu pot avea nimic comun nici în astre, nici cu un punct al timpului, ci au început de operațiune proprie cu totul deosebit de acestea”[10].
Răspunsul va fi, desigur, al specialiștilor, dar, până la ei, credem cu tărie că responsabilitatea revine traducerii din 1928 realizată de Nicodim Locusteanu, într-o limbă română șchioapă în care înțelesurile sunt deformate de utilizarea exclusivă a termenilor preluați din discursul teologic de factură romano-catolică sau greco-catolică.
Este știut că în limba română există numeroase sinonime, dar cu ușurință se trece peste faptul că acestea sunt cel mai adesea aparente sau parțiale, în sensul în care fiecare dintre ele exprimă nivele diferite de profunzime a cunoașterii aceluiași obiect. De exemplu, sinonime pentru „mărire” sunt și „slavă” și „glorie”, dar primul se referă la o mărire relativă, circumstanțială, creată, care suportă grade de comparație, o mărire specifică acestei vieți, deci trecătoare („Sic transit gloria mundi”); pe când al doilea sinonim exprimă mărirea absolută, necreată, necondiționată și veșnică, ce nu are nici grade și nici trepte ale devenirii („slava lui Dumnezeu”). A folosi termenul de origine latină „glorie” pentru a desemna mărirea lui Dumnezeu induce o stare de înstrăinare atât cognitivă cât și duhovnicească pentru spiritul ortodox.
Aceste substituiri terminologice, fiind la limita sinonimității, pot crea impresia că nu este vorba despre Dumnezeul creștin, ci despre o forță supranaturală oarecare, nu despre Creatorul necreat, ci despre cineva aflat sub un semn zodiacal favorabil. Traducerea poate aluneca cu ușurință spre ceea ce este contar textului original, punând în seama autorului ceea ce el de fapt respinge.
În traducerea lucrării „Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago”, evitarea termenilor specifici discursului teologic ortodox, în care Dimitrie Cantemir a gândit-o, a condus la creionarea forțată parcă a unui alt text, parcă a unui alt înțeles al lucrurilor, parcă a unui alt autor.
„Lucrurile astfel stând, ce deosebire, mă rog, se mai poate face între superstiția păgână și religia nebăgată în seamă? Crede-mă că nici una” – îi spune Dumnezeu Pictorului.
Așadar, dând la o parte litera moartă și înțelesul fals al traducerii cărții lui Cantemir, rămâne doar înțelesul adevărat, viu, cel care face din cultura noastră nu o concurentă la scaunele academice ale acestei lumi, ci o simplă cenușăreasă, după cuvântul „mulți chemați, puțini aleși”.
1. Apă vie și apă moartă. De la basm la cunoașterea lui Dumnezeu
În basme, una din probele vitale prin care trece eroul constă în separarea celor două feluri de apă: apă vie și apă moartă. În mod analogic, în culturile umanității, proba obținerii nemuririi constă în opțiunea pentru una din cele două tipuri de cunoaștere: cunoașterea vie, sacră sau cunoașterea moartă, profană. De fiecare dată este vorba despre cum cred oamenii că poate fi înfrântă moartea și re-găsită viața veșnică.
Lucrarea lui Dimitrie Cantemir din 1700, „Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago”, tradusă nefericit în limba română cu titlul „Metafizica”, este considerată prima operă filosofică românească. Înainte de a începe lectura ei, te aștepți la un text filosofic desigur, în care, conform accepțiunii generale, autorul își expune, în mod sistematic, propria viziune despre tot ceea ce este. Fără nici o îndoială, de la apariția ei în perimetrul grecesc, filosofia este un demers personal, individual, aproape arogant și trufaș, de a înțelege lumea și de a o explica și altora. Nimic din toate acestea la Cantemir. „Metafizica” sa este o lucrare polemică, îndreptată împotriva a ceea ce el numește „știința moartă”, sau „senzitivă” sau „păgână” sau „profană”, adică împotriva empirismului și senzualismului, a ateismului, fizicalismului și astrologiei – preocupări larg răspândite în epocă, cărora le opune nu o viziune raționalistă, așa cum s-ar fi întâmplat în paradigma occidentală, ci o știință vie, dumnezeiască, pe care o mai numește „ortodoxo-fizică”[3].
Așadar, Cantemir se plasează în afara disjuncției empirism–raționalism, specifică discursului filosofic ce urmează unei cunoașteri strict individuale; se plasează, adică, în spațiul cunoașterii sacre[4], a cunoașterii predate omului de Dumnezeu Însuși, care nu poate fi nicidecum una individuală, deci nici filosofică.
„Sacrosancta” este scrisă dintr-o cu totul altă perspectivă decât cea general filosofică, și anume una în care cunoașterea omenească interferează cu revelația, aroganța filosofică face loc pocăinței („care este înclinarea de la rău la bine”) și trufia metafizică smereniei, iar discursul personal al autorului, poetic și tehnic în același timp, nu are un alt argument decât pe cel scripturistic. Cantemir se arată ironic față de toată filosofia și știința vremii, inclusiv față de scolastică și de filosofia lui Aristotel, bagatelizând și respingând categoric și definitiv ideea mișcătorului nemișcat.
2. Împreună cu Dumnezeu în prăvăliile adevărului
În paradigma ortodoxă, identificabilă și operațională în „Sacrosancta”, se procedează deseori dialogal[5]. Dialogul, nelipsit nici din opera sapiențială cantemiriană, se desfășoară aici între Pictor și Dumnezeu. Pictorul este un slujitor, prin excelență, al văzului și al lumii sensibile, care ar vrea să zugrăvească, cu ajutorul instrumentelor sale inevitabil limitate, imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut și suprasensibil, necreat și nelimitat, adică tocmai ceea ce este de nezugrăvit. Deși nu se află niciodată sub incidența simțului pur, Dumnezeu îi vorbește, totuși, pictorului și îi arată adevărul despre cum a fost creată lumea, din prima până în a șasea zi; modul în care a fost făcut omul – după chipul și asemănarea Lui Însuși, înzestrat cu liberul arbitru deplin ce nu contravine preștiinței și atotcunoașterii divine și nici nu este limitat în vreun fel de acestea; îi explică faptul că toate limbile neamurilor sunt create de Dumnezeu[6], nu de oameni; că timpul nu este o creație, asemenea celor făcute în cele șase zile, ci este însăși eternitatea lui Dumnezeu, un continuum pe care El îl împarte cu creaturile Sale, un mediu privilegiat al relației Lui cu omul[7]; îi arată că viața ființelor înzestrate cu libertate, așa cum sunt oamenii și îngerii, se desfășoară într-un mod special, prin împletirea voinței lor libere cu providența dumnezeiască: ”... din providența lui Dumnezeu se fac toate bune și perfecte, iar din liberul arbitru al omului se face înclinația către bine sau rău. ( ... ) dispoziția sau înclinarea liberei voințe împarte preștiința în multe feluri astfel încât, după gradul înclinațiilor și meritelor, pe unele le precunoaște așa, iar pe altele așa”. Așadar, Dumnezeu îi pre-știe pe toți buni, în virtutea modului în care i-a creat, dar îi pre-cunoaște în mod diferit, după particularitățile pe care fiecare și le formează în virtutea liberului său arbitru, pe unul într-un fel, pe altul în alt fel.
Este limpede că, pentru Cantemir, un demers intelectual viu, de cunoaștere adevărată a lumii și a rădăcinilor ei, nu poate fi asemenea unei aventuri personale, așa cum este filosofia, care să sfârșească, eventual, într-o derivă și gnoseologică și ontologică, nu poate fi o metafizică moartă care se prezintă pe sine, în mod mincinos, ca fiind vie. Cunoașterea reală a ceea ce este, cunoașterea adevărului este religia creștină, nu filosofia păgână. De altfel, „conceptul-compromis” de „filosofie creștină” este o contradicție în termeni. Filosofia nu poate fi decât păgână, profană și periferică dacă nu chiar contrară cuvântului lui Dumnezeu. Rolul ei nu este decât acela de a se învârti în jurul suprafeței divine, de contrazice ceea ce spune Dumnezeu, de a se raporta negativ la El, ca într-o ceartă fără sfârșit în care Dumnezeu este doar un pretext pentru afirmarea unor idei personale.
Această poziție, atât de explicită și aproape ostentativă la Dimitrie Cantemir, apare la toți gânditorii români, chiar dacă într-o manieră mai discretă și, poate, mai puțin asumată. Iată motivul pentru care forța creatoare românească, profund ortodoxă, nu s-a exersat, culturalmente, niciodată în domeniul „mort” al metafizicii, lipsindu-i trufia de tip occidental. Unii contemporani consideră acest lucru regretabil, alții apreciază că este semnul imaturității sau marginalității culturale, o inferioritate rușinoasă, un retard oripilant. Cum se poate o cultură europeană fără filosofie? Cum se poate un secol XVIII fără Renaștere sau fără Iluminism? Antirenascentist și antiiluminst, Cantemir dă răspunsul, din chiar secolul XVIII românesc, ce constă în a reafirma eterna și esențiala lecție a discernerii între „apa vie” și „apa moartă”, între știința vie și știința moartă, între viu și viu, mort și mort, între ceea ce este și ceea ce doar pare să fie – lecție învățată atât de bine de toți constructorii culturii noastre. „Cei care pentru o deșartă și ambițioasă glorie se luptă unii contra altora tâind tăiați, rănind răniți, învingând - învinși au rămas”. Fără să învingă pe nimeni, fără să rănească pe cineva, neluptându-se împotriva nimănui, nefilosofică și nearogantă, cultura română este mereu vie în sensul pe care i-l dă Cantemir.
De aceea, - află Pictorul de la Dumnezeu - „trebuie mai întâi să prepari variatele haine ale esenței și numeroasele culori ale simplității și numai după aceea să te apuci să zugravești chipul ce nu se poate zugrăvi al acestei științe; însă aceste haine și culori nu se pot găsi aiurea, ci numai în prăvăliile adevărului”[8].
3. Tristețea unei traduceri eroice, dar amputante
Dar călătoria acestei scrieri cantemiriene a cunoscut și meandre mai puțin luminoase, fiind revendicată, de curente și organizații oculte, drept element central și justificativ al unor sisteme și filosofii neortodoxe. Lucrarea este prezentată oricărui cititor, inclusiv celui virtual, aflat în fața unor enciclopedii cu accesibilitate universală, astfel:
„Lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, în linia lui Bacon, un fel de împăcare între știință și religie, între determinismul științific și metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie și științele oculte, sacre, specifice Renașterii. Cantemir cunoaște și pune în discuție principalele probleme ale filozofiei din vremea lui: teoria cunoașterii, teoria atomilor și a originii materiei, controversa dintre teism și deism, problema timpului etc. Este o scriere filozofică de factură precumpănitor scolastică”[9].
Ne întrebăm care poate fi cauza unei înțelegeri atât de strâmbe a lucrării Sacrosancta, în care autorul demonstrează, pagină cu pagină, contrariul absolut al acestor aprecieri. De pildă: „toate cele ce se întâmplă atăt în timp cât și în viață, se discern sub imperiul providenței divine și sub libera voință a omului. Ele nu pot avea nimic comun nici în astre, nici cu un punct al timpului, ci au început de operațiune proprie cu totul deosebit de acestea”[10].
Răspunsul va fi, desigur, al specialiștilor, dar, până la ei, credem cu tărie că responsabilitatea revine traducerii din 1928 realizată de Nicodim Locusteanu, într-o limbă română șchioapă în care înțelesurile sunt deformate de utilizarea exclusivă a termenilor preluați din discursul teologic de factură romano-catolică sau greco-catolică.
Este știut că în limba română există numeroase sinonime, dar cu ușurință se trece peste faptul că acestea sunt cel mai adesea aparente sau parțiale, în sensul în care fiecare dintre ele exprimă nivele diferite de profunzime a cunoașterii aceluiași obiect. De exemplu, sinonime pentru „mărire” sunt și „slavă” și „glorie”, dar primul se referă la o mărire relativă, circumstanțială, creată, care suportă grade de comparație, o mărire specifică acestei vieți, deci trecătoare („Sic transit gloria mundi”); pe când al doilea sinonim exprimă mărirea absolută, necreată, necondiționată și veșnică, ce nu are nici grade și nici trepte ale devenirii („slava lui Dumnezeu”). A folosi termenul de origine latină „glorie” pentru a desemna mărirea lui Dumnezeu induce o stare de înstrăinare atât cognitivă cât și duhovnicească pentru spiritul ortodox.
Aceste substituiri terminologice, fiind la limita sinonimității, pot crea impresia că nu este vorba despre Dumnezeul creștin, ci despre o forță supranaturală oarecare, nu despre Creatorul necreat, ci despre cineva aflat sub un semn zodiacal favorabil. Traducerea poate aluneca cu ușurință spre ceea ce este contar textului original, punând în seama autorului ceea ce el de fapt respinge.
În traducerea lucrării „Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago”, evitarea termenilor specifici discursului teologic ortodox, în care Dimitrie Cantemir a gândit-o, a condus la creionarea forțată parcă a unui alt text, parcă a unui alt înțeles al lucrurilor, parcă a unui alt autor.
„Lucrurile astfel stând, ce deosebire, mă rog, se mai poate face între superstiția păgână și religia nebăgată în seamă? Crede-mă că nici una” – îi spune Dumnezeu Pictorului.
Așadar, dând la o parte litera moartă și înțelesul fals al traducerii cărții lui Cantemir, rămâne doar înțelesul adevărat, viu, cel care face din cultura noastră nu o concurentă la scaunele academice ale acestei lumi, ci o simplă cenușăreasă, după cuvântul „mulți chemați, puțini aleși”.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
[1] În acest înțeles, metafizica este, prin originea ei, ne-ortodoxă.
[2] Ne gândim imediat la Lucian Blaga și la Constantin Noica, ale căror creații filosofice sunt de referință. Construcțiile lor se ridică pe un teren evident ortodox, evidențiind anumite aspecte ale acestuia sau operaționalizându-le într-un alt limbaj decât cel teologic. Lucian Blaga, de pildă, subliniază incognoscibilitatea și incomprehensiunea ființei lui Dumnezeu ca Mare Anonim, dar și lucrarea teandrică, colaborarea lucrativă, nu ființială, dintre om și Dumnezeu, care generează o nouă lume, cea a culturii.
[3] „Așadar, intrând pe această cale pentru a găsi metoda fericitului adevăr și urmând norma științei sacre, zicem, în mod ortodoxo-fizic (s.n.): că toate lucrurile și toate cele despre care zicem că se generează, sunt și există ...” (Dimitrie Cantemir, „Metafizica”, p. 188-189). Este evident faptul că se declară poziția indubitabilă a autorului. Centrul ei de greutate este ortodoxia prin care se explică, după pilda Sfinților Părinți, întreaga creație, iar dimensiunea conexă este fizica, prin care se explică modul acesteia de a exista și de a se dezvolta, în timp și spațiu: „creația avea să opereze în viitor în mod natural” (op. cit., p. 52).
[4] „Pentru a zugrăvi chipul științei sacre, trebuie să ne folosim nu de culori profane, ci de culori sacre, adică să descoperim adevărul în scrierile sfinte”. (op. cit., p. 24). De remarcat faptul că vorbește despre un singur adevăr, iar acesta nu există în altă parte decât în textele scripturistice. De altfel, întreaga lucrare are în țesătura ei expresii și pasaje întregi din Evanghelii și mai ales din Psalmi. Stilul acesta se caracterizează prin aplicarea îndemnului Sf. Apostol Pavel: „Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești, lăudând și cântâna Domnului, în inimile voastre” (Epistola către efeseni, 5, 19).
[5] Dialogul dintre cel neștiutor, dar care vrea să știe, și cel știutor, care vrea să-l învețe, este specific scrierilor ne-științifice. Îl găsim la Platon, de pildă, sau în textele Upanișadelor, dar și în scrierile monahice, cum ar patericele sau limonariile. Una dintre cele mai importante lucrări scrise de Sf. Maxim Mărturisitorul se intitulează „Răspunsuri către Talasie”, dovadă a unui dialog intens, chiar dacă la distanță. În epoca modernă dialogul este prezent chiar și în marile sisteme metafizice, de exemplu la Kant.
[6] „ ... limbile pe care le învățăm artificial se înșeală (poate că expresia corectă este ”ne înșeală” – n.n.), iar cele materne nu fac niciodată greșeală pentru că ne sunt predate de Dumnezeu” (D. Cantemir, op. cit., p. 136). Este o idee deosebit de interesantă, de vreme ce vine de la un vorbitor a șapte limbi, care reprezintă un argument, cumva atipic, al tezei că poziția lui Cantemir este ortodoxia de expresie românească.
[7] „În Dumnezeu cel etern și de trei ori glorios timpul este, eminamente și esențialmente, etern, iar în creații este precis, durativ subiectiv și dependent de emanația eternă, ca participativ la dinăuntru în afară și periodic” (D. Cantemir, op. cit., p. 183).
[2] Ne gândim imediat la Lucian Blaga și la Constantin Noica, ale căror creații filosofice sunt de referință. Construcțiile lor se ridică pe un teren evident ortodox, evidențiind anumite aspecte ale acestuia sau operaționalizându-le într-un alt limbaj decât cel teologic. Lucian Blaga, de pildă, subliniază incognoscibilitatea și incomprehensiunea ființei lui Dumnezeu ca Mare Anonim, dar și lucrarea teandrică, colaborarea lucrativă, nu ființială, dintre om și Dumnezeu, care generează o nouă lume, cea a culturii.
[3] „Așadar, intrând pe această cale pentru a găsi metoda fericitului adevăr și urmând norma științei sacre, zicem, în mod ortodoxo-fizic (s.n.): că toate lucrurile și toate cele despre care zicem că se generează, sunt și există ...” (Dimitrie Cantemir, „Metafizica”, p. 188-189). Este evident faptul că se declară poziția indubitabilă a autorului. Centrul ei de greutate este ortodoxia prin care se explică, după pilda Sfinților Părinți, întreaga creație, iar dimensiunea conexă este fizica, prin care se explică modul acesteia de a exista și de a se dezvolta, în timp și spațiu: „creația avea să opereze în viitor în mod natural” (op. cit., p. 52).
[4] „Pentru a zugrăvi chipul științei sacre, trebuie să ne folosim nu de culori profane, ci de culori sacre, adică să descoperim adevărul în scrierile sfinte”. (op. cit., p. 24). De remarcat faptul că vorbește despre un singur adevăr, iar acesta nu există în altă parte decât în textele scripturistice. De altfel, întreaga lucrare are în țesătura ei expresii și pasaje întregi din Evanghelii și mai ales din Psalmi. Stilul acesta se caracterizează prin aplicarea îndemnului Sf. Apostol Pavel: „Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești, lăudând și cântâna Domnului, în inimile voastre” (Epistola către efeseni, 5, 19).
[5] Dialogul dintre cel neștiutor, dar care vrea să știe, și cel știutor, care vrea să-l învețe, este specific scrierilor ne-științifice. Îl găsim la Platon, de pildă, sau în textele Upanișadelor, dar și în scrierile monahice, cum ar patericele sau limonariile. Una dintre cele mai importante lucrări scrise de Sf. Maxim Mărturisitorul se intitulează „Răspunsuri către Talasie”, dovadă a unui dialog intens, chiar dacă la distanță. În epoca modernă dialogul este prezent chiar și în marile sisteme metafizice, de exemplu la Kant.
[6] „ ... limbile pe care le învățăm artificial se înșeală (poate că expresia corectă este ”ne înșeală” – n.n.), iar cele materne nu fac niciodată greșeală pentru că ne sunt predate de Dumnezeu” (D. Cantemir, op. cit., p. 136). Este o idee deosebit de interesantă, de vreme ce vine de la un vorbitor a șapte limbi, care reprezintă un argument, cumva atipic, al tezei că poziția lui Cantemir este ortodoxia de expresie românească.
[7] „În Dumnezeu cel etern și de trei ori glorios timpul este, eminamente și esențialmente, etern, iar în creații este precis, durativ subiectiv și dependent de emanația eternă, ca participativ la dinăuntru în afară și periodic” (D. Cantemir, op. cit., p. 183).
Traducerea greoaie opacizează înțelesul, totuși purem desluși că ceea ce în Dumnezeu este etern, în om este durată subiectivă. Timpul este același și pentru Dumnezeu și pentru om, doar că în cazul omului el se prezintă cumva sub formă de, să zicem, „cuante de eternitate”, la fel cum și libertatea omului se arată discontinuu, deși ea este „o cuantă de libertate dumnezeiască”. Așa se explică ideea participării duratei, ca ceea ce este exterior, la eternitate, ca ceea ce este interior, lăuntric lui Dumnezeu.
Totodată, caracterul periodic al participării arată, pe de o parte subordonarea creației față de Creator, iar pe de altă parte neabandonarea creației de către Creator, neîndepărtarea Acestuia de ea. Și luna periodic se înnoiește, dar acest lucru nu înseamnă că în celelalte intervale, de pătrar, de exemplu, sistemul solar dispare sau soarele se mută în altă parte.
[8] Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 25-26
[9] https://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Cantemir
[10] Dimitrie Cantemir, op. cit. , p. 193
Totodată, caracterul periodic al participării arată, pe de o parte subordonarea creației față de Creator, iar pe de altă parte neabandonarea creației de către Creator, neîndepărtarea Acestuia de ea. Și luna periodic se înnoiește, dar acest lucru nu înseamnă că în celelalte intervale, de pătrar, de exemplu, sistemul solar dispare sau soarele se mută în altă parte.
[8] Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 25-26
[9] https://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Cantemir
[10] Dimitrie Cantemir, op. cit. , p. 193
Bibliografie
1. Cantemir, Dimitrie: „Metafizica. Știința sacro-sanctă”, în traducerea lui Nicodim Locusteanu, revăzută și adaptată, Editura acum.info, 2015
2. „Dimitrie Cantemir (1673-1723), principe român și cărturar european”. Editura Trinitas, Iași, 2003
3. „Istoria filosofiei moderne și contemporane”, Editura Academiei, București, 1984
4. Lemny, Ștefan: „Cantemireștii: aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea”. Prefață de Emmanuel Le Roy Ladurie. Trad. de Magda Jeanrenaud. Iași, Polirom, 2013
5. Panaitescu, P.P.: „Dimitrie Cantemir, viața și opera”, în „Biblioteca istorică”, III, Editura Academiei, București, 1958
6. https://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Cantemir, accesat la 15 octombrie 2017
1. Cantemir, Dimitrie: „Metafizica. Știința sacro-sanctă”, în traducerea lui Nicodim Locusteanu, revăzută și adaptată, Editura acum.info, 2015
2. „Dimitrie Cantemir (1673-1723), principe român și cărturar european”. Editura Trinitas, Iași, 2003
3. „Istoria filosofiei moderne și contemporane”, Editura Academiei, București, 1984
4. Lemny, Ștefan: „Cantemireștii: aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea”. Prefață de Emmanuel Le Roy Ladurie. Trad. de Magda Jeanrenaud. Iași, Polirom, 2013
5. Panaitescu, P.P.: „Dimitrie Cantemir, viața și opera”, în „Biblioteca istorică”, III, Editura Academiei, București, 1958
6. https://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Cantemir, accesat la 15 octombrie 2017
Postări
