Festivalul „Salt & Pepper”
ediția a II-a
ADEVĂR versus MINCIUNĂ
Geanina HAVÂRNEANU, România
Lector Phd. Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", Iași
Între adevăr și minciună.
Sărutul în arta vizuală modernă și contemporană
Rezumat
Sărutul este unul dintre cele mai persistente motive ale imaginarului vizual occidental, fără o semnificație stabilă. Poate funcționa, în aceeași cultură și chiar în aceeași operă, ca semn al iubirii, al alianței sau al trădării, al posesiunii.
Prezentul text propune o lectură a vizualului sărutului ca spațiu de interferență între enactiv (bazat pe acțiune), iconic (bazat pe reprezentare) și simbolic (bazat pe semnificații) (Bruner, 1966), ca dispozitiv vizual prin care arta pune în scenă dialectica dintre realitate și aparență, dintre adevăr și minciună.
Metodologic, analiza combină triada lui Erwin Panofsky (nivelurile pre-iconografic, iconografic și iconologic) (Panofsky, 1955) cu psihanaliza lacaniană a relației dintre sentimentul de lipsă versus dorință (Lacan, 1977), cu reflecția lui Roland Barthes asupra ideii de studium (interes) versus de punctum (emoție) (Barthes, 1981), precum și cu teoria erotismului a lui Georges Bataille ca relație dintre tabu, transgresiune, alteritate și imposibilitatea unei intimități depline (Bataille, 1986).
Din această convergență rezultă ideea centrală a studiului: în arta vizuală, sărutul dramatizează fragilitatea sensului său, întrucât ceea ce pare a fi un semn al prezenței adevărului poate constitui o mască, iar ceea ce pare a fi o minciună poate, paradoxal, dezvălui adevărul.
Prezentul text propune o lectură a vizualului sărutului ca spațiu de interferență între enactiv (bazat pe acțiune), iconic (bazat pe reprezentare) și simbolic (bazat pe semnificații) (Bruner, 1966), ca dispozitiv vizual prin care arta pune în scenă dialectica dintre realitate și aparență, dintre adevăr și minciună.
Metodologic, analiza combină triada lui Erwin Panofsky (nivelurile pre-iconografic, iconografic și iconologic) (Panofsky, 1955) cu psihanaliza lacaniană a relației dintre sentimentul de lipsă versus dorință (Lacan, 1977), cu reflecția lui Roland Barthes asupra ideii de studium (interes) versus de punctum (emoție) (Barthes, 1981), precum și cu teoria erotismului a lui Georges Bataille ca relație dintre tabu, transgresiune, alteritate și imposibilitatea unei intimități depline (Bataille, 1986).
Din această convergență rezultă ideea centrală a studiului: în arta vizuală, sărutul dramatizează fragilitatea sensului său, întrucât ceea ce pare a fi un semn al prezenței adevărului poate constitui o mască, iar ceea ce pare a fi o minciună poate, paradoxal, dezvălui adevărul.
Introducere
În istoria artei, gesturile corporale au funcționat întotdeauna ca forme ale gândirii vizuale. Ele nu transmit doar emoții, ci și organizează social ceea ce într-o cultură reprezintă iubire, putere, credință, violență sau intimitate. Dintre toate gesturile de tandrețe, sărutul este poate cel mai ambivalent, deoarece pune în contact două corpuri fără a garanta interferența lor emoțională. De aici și forța sa iconologică: aceeași apropiere a fețelor poate semnifica abandon erotic, ritual mistic, confirmare identitară, capturare politică, trădare morală sau prăbușirea posibilității de a-l cunoaște pe Celălalt.
Panofsky rămâne esențial tocmai pentru că oferă o perspectivă a interpretării, pornind de la forme, gesturi identificate (nivelul pre-iconografic), spre analiza temelor, a convențiilor (nivelul iconografic), ajungându-se la sensul lor cultural profund (nivelul iconologic) (Panofsky, 1955). Lacan complică această schemă coroborând-o cu ideea că subiectul nu este niciodată pe deplin identic cu sine însuși, iar dorința sa este structurată prin raportarea la Celălalt (Lacan, 1977). Barthes nuanțează lectura imaginarului vizual modern, mai ales a fotografiei, distingând între dimensiunea lui culturală inteligibilă și acel detaliu care distorsionează codul și produce un efect de adevăr afectiv (Barthes, 1981). În proximitatea acestor perspective, Bataille permite înțelegerea erotismului ca tentativă de depășire a individualității ființelor, a separării lor constitutive, printr-o manifestare extremă a apropierii interpersonale (Bataille, 1986).
În consecință, sărutul devine un subiect privilegiat al analizei, fiind simultan contact tangibil, dar și construcție imaginară, experiență a apropierii, dar și simptom al unei absențe afective. Tocmai această natură duală structurează întrebarea centrală a studiului (în contextul cadrului teoretic fundamentat de Panofsky, Lacan, Barthes și Bataille): Când vizualul revelează adevărul iubirii și când doar îl mimează?
Panofsky rămâne esențial tocmai pentru că oferă o perspectivă a interpretării, pornind de la forme, gesturi identificate (nivelul pre-iconografic), spre analiza temelor, a convențiilor (nivelul iconografic), ajungându-se la sensul lor cultural profund (nivelul iconologic) (Panofsky, 1955). Lacan complică această schemă coroborând-o cu ideea că subiectul nu este niciodată pe deplin identic cu sine însuși, iar dorința sa este structurată prin raportarea la Celălalt (Lacan, 1977). Barthes nuanțează lectura imaginarului vizual modern, mai ales a fotografiei, distingând între dimensiunea lui culturală inteligibilă și acel detaliu care distorsionează codul și produce un efect de adevăr afectiv (Barthes, 1981). În proximitatea acestor perspective, Bataille permite înțelegerea erotismului ca tentativă de depășire a individualității ființelor, a separării lor constitutive, printr-o manifestare extremă a apropierii interpersonale (Bataille, 1986).
În consecință, sărutul devine un subiect privilegiat al analizei, fiind simultan contact tangibil, dar și construcție imaginară, experiență a apropierii, dar și simptom al unei absențe afective. Tocmai această natură duală structurează întrebarea centrală a studiului (în contextul cadrului teoretic fundamentat de Panofsky, Lacan, Barthes și Bataille): Când vizualul revelează adevărul iubirii și când doar îl mimează?
Metodologie
Analiza vizualului sărutului din perspectiva triadei pre-iconografie (descrierea formelor pure), iconografie (analiza formelor și conceptelor utilizate într-o operă de artă) și iconologie (interpretarea semnificației intrinseci al acestora, bazată pe contextul istoric și cultural) reconstruiește regimurile de sens în care acest gest devine lizibil (Panofsky, 1955). Perspectiva preiconografică implică descrierea elementelor vizibile ale imaginii: distanța dintre fețe, direcția privirilor, tensiunea mâinilor, poziția corpurilor, materialitatea hainelor, sursa luminii, precum și prezența unui obiect mediator sau a unei bariere. La acest nivel, analiza urmărește configurația formală a scenei și modul în care relația dintre personaje se exprimă vizual.
La nivel iconografic, interpretarea depășește simpla descriere, identificând tema, convenția și repertoriul cultural în care imaginea se înscrie. Astfel, nu mai vedem doar două corpuri apropiate, o înclinare a capului sau o atingere a buzelor, ci recunoaștem dacă este vorba despre un sărut al unirii, al trădării, al sacrificiului, al reconcilierii sau al dorinței. În acest registru, diferența dintre Paolo și Francesca, ca figuri ale iubirii pasionale și tragice, respectiv Iuda și Hristos, ca figuri ale trădării și ale tensiunii politice și teologice, nu constă doar în structurarea gestului, ci în codurile culturale care îi organizează sensul. Imaginea este, astfel, reintegrată într-o tradiție de motive, simboluri și convenții care îi fac inteligibilă semnificația.
În fine, la nivel iconologic, analiza urmărește sensul mai profund care fundamentează posibilitatea însăși a unei asemenea reprezentări. Aici devine inteligibilă concepția despre corp, iubire, putere, alteritate sau adevăr care susține imaginea și îi conferă densitate culturală. Din această perspectivă, imaginea sărutului nu este doar redarea unui gest, ci condensarea unei întregi structuri de sensibilitate, a unei concepții despre relația dintre sine și celălalt, dintre apropiere și interdicție, dintre dorință și normă.
Pentru Lacan, identitatea este de la început descentrată, întrucât ea se formează în stadiul oglinzii printr-o imagine de sine care nu coincide pe deplin cu instanța sinelui, iar dorința nu este autonomă, ci apare ca dorință construită prin Celălalt (Lacan, 1977).
Barthes oferă un instrument esențial pentru lectura imaginii moderne, în special a fotografiei, prin introducerea ideii de studium care desemnează orizontul cultural, convențional și inteligibil al imaginii, respectiv punctum care indică acel detaliu care captează involuntar privirea, fracturează structura convențională și generează un efect de adevăr resimțit afectiv (Barthes, 1981).
Bataille mută discuția spre erotism, nu din perspectivă freudiană, ci ca o experiență de depășire a limitelor, în care tabuul și transgresiunea se presupun reciproc, iar dorința exprimă tentativa de a transcende individualitatea izolantă a ființelor (Bataille, 1986).
La nivel iconografic, interpretarea depășește simpla descriere, identificând tema, convenția și repertoriul cultural în care imaginea se înscrie. Astfel, nu mai vedem doar două corpuri apropiate, o înclinare a capului sau o atingere a buzelor, ci recunoaștem dacă este vorba despre un sărut al unirii, al trădării, al sacrificiului, al reconcilierii sau al dorinței. În acest registru, diferența dintre Paolo și Francesca, ca figuri ale iubirii pasionale și tragice, respectiv Iuda și Hristos, ca figuri ale trădării și ale tensiunii politice și teologice, nu constă doar în structurarea gestului, ci în codurile culturale care îi organizează sensul. Imaginea este, astfel, reintegrată într-o tradiție de motive, simboluri și convenții care îi fac inteligibilă semnificația.
În fine, la nivel iconologic, analiza urmărește sensul mai profund care fundamentează posibilitatea însăși a unei asemenea reprezentări. Aici devine inteligibilă concepția despre corp, iubire, putere, alteritate sau adevăr care susține imaginea și îi conferă densitate culturală. Din această perspectivă, imaginea sărutului nu este doar redarea unui gest, ci condensarea unei întregi structuri de sensibilitate, a unei concepții despre relația dintre sine și celălalt, dintre apropiere și interdicție, dintre dorință și normă.
Pentru Lacan, identitatea este de la început descentrată, întrucât ea se formează în stadiul oglinzii printr-o imagine de sine care nu coincide pe deplin cu instanța sinelui, iar dorința nu este autonomă, ci apare ca dorință construită prin Celălalt (Lacan, 1977).
Barthes oferă un instrument esențial pentru lectura imaginii moderne, în special a fotografiei, prin introducerea ideii de studium care desemnează orizontul cultural, convențional și inteligibil al imaginii, respectiv punctum care indică acel detaliu care captează involuntar privirea, fracturează structura convențională și generează un efect de adevăr resimțit afectiv (Barthes, 1981).
Bataille mută discuția spre erotism, nu din perspectivă freudiană, ci ca o experiență de depășire a limitelor, în care tabuul și transgresiunea se presupun reciproc, iar dorința exprimă tentativa de a transcende individualitatea izolantă a ființelor (Bataille, 1986).
Dimensiunea fiziologică și științifică a sărutului
Din punct de vedere fiziologic, sărutul este un eveniment senzorial de mare densitate, deoarece contactul dintre buze poate produce o experiență de o intensitate disproporționată în raport cu suprafața implicată. Literatura neurobiologică atribuie în mod constant un rol unor hormoni și neurotransmițători asociați iubirii și atașamentului (dopamină, oxitocină, vasopresină, serotonină, testosteron și cortizol). Totuși, recenziile contemporane insistă asupra faptului că nici iubirea, nici sărutul nu admit o explicație reductibilă la nivel hormonal (Wlodarski & Dunbar, 2013), microbiologic (Kort et al., 2014) sau antropologic (strict cultural ori social) (Jankowiak, Volsche, & Garcia, 2015). Ele sugerează, mai degrabă, că sărutul trebuie înțeles ca o extrapolare a contactului afectiv dependent de relația de cuplu și de dinamicile atașamentului.
Dimensiunea filosofică: eros, alteritate și imposibila fuziune
Din punct de vedere filosofic, sărutul este interesant tocmai pentru că promite ceea ce nu poate livra integral: abolirea distanței dintre doi subiecți.
În tradiția platoniciană, erosul este orientat către frumusețe și către un adevăr care depășește individualul (Platon, 2006).
În tradiția aristotelică, iubirea sublimată apare sub figura unei unități între două vieți, descrisă de motto-ul „două corpuri într-un singur suflet”, formulă recepționată mai târziu în cultura europeană ca ideal al contopirii afective.
Fenomenologia corpului mută însă accentul dinspre ideal spre experiență, astfel corpul prin trăire devine instrumentul prin care întâlnim lumea și pe ceilalți (Merleau-Ponty, 2005). În acest registru, sărutul nu este doar semnificație, ci eveniment reciproc al atingerii și al expunerii.
Lacan radicalizează problema, afirmând că subiectul se constituie prin lipsa percepută în contrast cu Celălalt, iar dorința este concepută prin dorința Celuilalt. Astfel, sărutul dă senzația contopirii, dar tocmai această senzație arată că fuziunea nu este niciodată completă (Lacan, 1977).
Bataille conferă sărutului dimensiunea erotismului care devine experiență la limită, în care individul caută, prin transgresiune, o clipă de continuitate dincolo de izolarea înstrăinată a ființelor (Bataille, 1986).
Din această perspectivă, adevărul sărutului nu stă în sinceritatea psihologică pură, ci în faptul că el face vizibilă tensiunea dintre dorința de unire și imposibilitatea ei absolută.
În tradiția platoniciană, erosul este orientat către frumusețe și către un adevăr care depășește individualul (Platon, 2006).
În tradiția aristotelică, iubirea sublimată apare sub figura unei unități între două vieți, descrisă de motto-ul „două corpuri într-un singur suflet”, formulă recepționată mai târziu în cultura europeană ca ideal al contopirii afective.
Fenomenologia corpului mută însă accentul dinspre ideal spre experiență, astfel corpul prin trăire devine instrumentul prin care întâlnim lumea și pe ceilalți (Merleau-Ponty, 2005). În acest registru, sărutul nu este doar semnificație, ci eveniment reciproc al atingerii și al expunerii.
Lacan radicalizează problema, afirmând că subiectul se constituie prin lipsa percepută în contrast cu Celălalt, iar dorința este concepută prin dorința Celuilalt. Astfel, sărutul dă senzația contopirii, dar tocmai această senzație arată că fuziunea nu este niciodată completă (Lacan, 1977).
Bataille conferă sărutului dimensiunea erotismului care devine experiență la limită, în care individul caută, prin transgresiune, o clipă de continuitate dincolo de izolarea înstrăinată a ființelor (Bataille, 1986).
Din această perspectivă, adevărul sărutului nu stă în sinceritatea psihologică pură, ci în faptul că el face vizibilă tensiunea dintre dorința de unire și imposibilitatea ei absolută.
Sărutul ca adevăr, la Rodin, Brâncuși, Klimt
În reprezentările în care sărutul apare drept adevăr al iubirii, corpul este tratat ca loc al unei sincerități pe care discursul nu o poate egala.
La Rodin, Sărutul își pierde reperele anecdotice și devine, chiar prin titlul dat de public, o imagine cu vocație universală; Musée Rodin amintește că lucrarea îi reprezenta inițial pe Paolo și Francesca, împrumutați din Divina Comedie a lui Dante. Pre-iconografic avem două nuduri contopite în mișcare, iconografic putem recunoaște vibrația lui Paolo și al Francescăi, iar iconologic se profilează încrederea modernității că adevărul afectiv al corpului poate fi sculptat.
Brâncuși propune opusul formal și, în același timp, o intensificare metafizică: Sărutul nu mai descrie doi subiecți, ci îi compactează într-o formă unică, în care doi ochi devin aproape unul, iar brațele închid blocul într-o unitate severă. Aici adevărul nu mai este psihologic, ci ontologic, iubirea apare ca vis al indiviziunii.
La Klimt, Sărutul ritualizează erosul, fiind prezentat drept una dintre piesele-emblemă ale creației sale, iar lectura istorică a lucrării insistă adesea asupra tensiunii dintre ornament, corporalitate și sacralizare decorativă. În toate aceste opere, „adevărul” sărutului nu este documentar, ci intensificator: imaginea nu dovedește că iubirea există, dar oferă forma ei maxim condensată.
Sărutul ca minciună, trădare sau alienare, la Giotto, Caravaggio, Magritte, Abramović
Când trecem în registrul minciunii, sărutul nu încetează să fie intim; dimpotrivă, devine cu atât mai tulburător cu cât folosește semnul apropierii pentru a produce exact opusul. În fresca lui Giotto din Capela Scrovegni, gestul prin care Iuda îl identifică pe Hristos pentru arestare transformă sărutul într-un cod al trădării; scena nocturnă, aglomerația, torțele și convergența violentă a privirilor fac din apropierea fețelor centrul unui eveniment moral și politic, nu afectiv.
Caravaggio preia aceeași temă și o împinge spre teatru moral, căci în Prinderea lui Hristos figurile sunt aduse aproape de planul imaginii, contrastul de lumină și întuneric intensifică drama, astfel devine explicit că Iuda îl identifică pe Hristos cu un sărut, în timp ce gărzile se pregătesc să-l captureze.
La Magritte, în Îndrăgostiții, falsul nu mai apare sub forma convențională a înșelării sau a disimulării voluntare, ci capătă o expresie mult mai subtilă și mai tulburătoare: aceea a imposibilității transparenței autentice între două conștiințe. Lucrarea sugerează că apropierea afectivă nu garantează, în mod necesar, și o veritabilă comuniune spirituală sau o cunoaștere deplină a celuilalt, căci bariera de pânză convertește actul asociat în mod tradițional pasiunii într-o experiență a izolării, frustrării și incomunicabilității.
În contemporaneitate, Abramović și Ulay, în Inspirând / expirând, radicalizează și mai mult situația: două guri lipite, nările blocate, o apropiere care pare maxim intimă, dar care devine rapid dependență respiratorie și limită corporală, așa cum este descrisă frecvent în literatura de specialitate despre seria lor timpurie de performance-uri. În acest ultim caz, ceea ce pare sărut este deja altceva: o demonstrație că idealul fuziunii poate ascunde epuizare, asfixie și limită. Minciuna imaginii nu constă aici în falsificare banală, ci în faptul că gestul promite iubire în timp ce dezvăluie control, captură, opacitate sau pericol.
Barthes și adevărul detaliului
Perspectiva lui Barthes ajută decisiv la înțelegerea diferenței dintre imaginea care repetă un cod și cea care produce o revelație. În orice reprezentare a sărutului există un studium, configurat prin convenția romantică, scenariul biblic, clasicismul erotic, protestul politic, estetica avangardei. Dar uneori apare și un punctum, detaliul care transcende citirea convențională și mută imaginea din registrul recognoscibilului în acela al experienței (Barthes, 1981). Adevărul dintr-un sărut devine perceptibil în punctum-ul reprezentat de mâna care tremură, genunchiul care cedează, capul lăsat pe spate sau marginea unei stânci, cum se întâmplă la Klimt. Minciuna dintr-un sărut este revelat de punctum-ul transpus în felinarul aparent secundar al lui Caravaggio, pânza de pe chipurile lui Magritte, sau sufocarea latentă din performance-ul lui Abramović și Ulay. Asta înseamnă că adevărul sărutului în artă nu coincide neapărat cu tema lui declarată: uneori codul spune „iubire”, iar punctum-ul spune „teamă”; alteori codul spune „trădare”, iar intensitatea corporală spune „durere reală”. Barthes ne ajută astfel să înțelegem că adevărul imaginii nu este dictat de simboluri, ci de modul în care un detaliu interpelează privirea și deschide câmpul interpretării.
Concluzie
Analizat împreună fiziologic, filosofic, științific, iconologic și dialectic (studium versus punctum), sărutul apare ca unul dintre cele mai bogate teme de reflecție ale artei vizuale. Corpul îi dă intensitatea tactilă și neurobiologică; știința îi arată funcțiile posibile (Wlodarski & Dunbar, 2013; Kort et al., 2014); filosofia îi dezvăluie structura paradoxală, între promisiunea unirii și imposibilitatea ei completă (Lacan, 1977; Bataille, 1986); iar arta îl transformă într-o formă vizibilă a tensiunii dintre adevăr și aparență prin analiza intensitate-emoție (Barthes, 1981). De aceea, sărutul poate fi simultan iubire și disimulare, sacrament și simptom, solidaritate și captură, comuniune și scenă a alienării. Panofsky explică de ce acest sens nu poate fi extras doar din ceea ce se vede imediat (Panofsky, 1955); Lacan arată că imaginea se adresează unei dorințe marcate structural de lipsă (Lacan, 1977); Barthes ne amintește că adevărul vizual se ascunde adesea în detaliul care transcende codul (Barthes, 1981); iar Bataille face vizibilă legătura profundă dintre erotic, limită și transgresiune (Bataille, 1986). În această lumină, sărutul arată că între două fețe apropiate se joacă mereu problema adevărului însuși. Sărutul în artă este simultan un cod cultural, o fantezie psihică, o rană perceptivă și un prag erotic, plasat într-un echilibru instabil între adevăr și minciună, echilibru generat de tensiunea constitutivă dintre dorința de unire și imposibilitatea coincidenței depline, datorate fărâmei de alteritate care scapă oricărei fuziuni. Astfel, sărutul devine locul paradoxal în care adevărul iubirii poate lua forma unei aparențe, iar minciuna poate ajunge, involuntar, să dezvăluie un adevăr mai profund despre dorință, alteritate și imposibilitatea transparenței depline.
Bibliografie selectivă
1. Barthes, Roland. Camera Lucida: Reflections on Photography. Translated by Richard Howard. New York: Hill and Wang, 1981.
2. Bataille, Georges. Erotism: Death and Sensuality. Translated by Mary Dalwood. San Francisco: City Lights Books, 1986.
3. Bruner, Jerome S.: Toward a Theory of Instruction. Cambridge, MA: Belknap Press of Harvard University Press, 1966.
4. Jankowiak, William R., Volsche, Shelly L. and Garcia, Justin R. „Is the Romantic-Sexual Kiss a Near Human Universal?” American Anthropologist 117, no. 3 (2015): 535–39.
5. Kort, Remco, Caspar W. T. Klarenbeek, Henk J. M. Keijser, Gerwin D. M. Slot, Wilbert Crielaard, and colleagues. „Shaping the Oral Microbiota through Intimate Kissing.” Microbiome 2, no. 41 (2014).
6. Lacan, Jacques. Écrits: A Selection. Translated by Alan Sheridan. New York: W. W. Norton, 1977.
7. Merleau-Ponty, Maurice. Phenomenology of Perception. Translated by Colin Smith. London: Routledge, 2005.
8. Panofsky, Erwin. Meaning in the Visual Arts. Garden City, NY: Doubleday & Company, 1955.
9. Platon. The Symposium. New York: Penguin Books, 2006.
10. Wlodarski, Rafael, and Robin Dunbar. “Examining the Possible Functions of Kissing in Romantic Relationships” Archives of Sexual Behavior 42, no. 8 (2013): 1415–23.
Postări
