Ana-Irina IORGA: "Divergențe și convergențe în arta ceramicii românești "

 

Divergențe și convergențe în arta ceramicii românești

Prelucrarea lutului este o îndeletnicire prezentă de-a lungul istoriei și de-a latul planetei, având ca instrument sau mâna sau roata olarului. Generatoare de gândire pragmatică, de invenție tehnică, de trăire estetică și creație artistică, ceramica este, totodată, și un criteriu de periodizare a epocilor istorice datorită compoziției chimice a lutului, datorită scopului utilizării, a decorului, a stilului. O lectură, chiar și grăbită, a istoriei ceramicii încântă ochiul, satisface spiritul utilitar și ridică o mulțime de întrebări. Una dintre ele este dacă meșteșugul ceramicii a fost practicat, în anumite epoci, de bărbați sau de femei, cu alte cuvinte, dacă a fost, poate, o meserie de gen. Conform legendei, înțeleptul Anaxarsis din Sciția, care a trăit cândva înainte de secolul al VI-lea î.Hr. în Dobrogea, a fost nu doar călător și promotor al prieteniei, așa cum cu candoare se declară, ci și inventatorul ancorei cu două brațe și al ... roții olarului. De aici putem deduce că era călător pe mare, dar și prieten al navigatorilor, că era olar, dar și prieten al olarilor, îndrăgostit de lut într-atât de mult încât a găsit metoda de a-i da o nouă viață. Era o preocupare, desigur, a unui bărbat important de la malul Mării Negre, din perioada patriarhatului. Dar privind ceramica de la Cucuteni, unică, miraculoasă, extraordinară, din mileniul al VI-lea î.Hr., pare că era preocuparea unui spirit profund artistic, poate feminin, din perioada matriarhatului.

Dincolo de aceste reflecții superficiale, meseria de olar este exercitată astăzi de oricine știe să mânuiască lutul și să-l înnobileze cu propriile trăiri. Ca dovadă, mulții ceramiști, femei și bărbați, care s-au adunat din toată țara la Iași, la expoziția de ceramică tradițională „Cucuteni 5000” (5 - 7 iunie). O explozie de frumusețe, de culoare, de strălucire și de simboluri preistorice. Este de remarcat efortul de continuare a tehnicilor și motivelor antice, ca în cazul culturilor Cucuteni, Horezu sau Vădastra-Gumelnița. Nu este vorba despre o imitare lipsită de originalitate, ci despre respectarea unei „erminii”, a unui canon de norme tehnice și simbolico-estetice, cumva după modelul iconografiei, unde nu are importanță autorul, a cărui semnătură nici nu apare, ci obiectul pe care îl produce, cu tot cortegiul său semantic și artistic, și ecoul pe care îl generează acesta în sufletul celui care îl privește sau îl folosește.

Olarii de astazi de la Cucuteni ne așează, prin intermediul vaselor pictate și a statuetelor incizate, arse în cuptoare pe care mi le imaginez pitite undeva în fundul grădinilor, în străvechea lume a liniilor curbe, a cromaticii întreite roșu-alb-negru, a simbolurilor fertilității și regenerării lumii. Sunt păstrate modele specifice fazei Cucuteni A-B, cum ar fi reprezentările animaliere stilizate, mai ales bovidee, desenate pe farfurii sau vase înalte, roșii pe fond alb sau albe pe fond roșu, cu puternic contur negru, amplasate în registre definite de curbe și meandre de mari dimensiuni, dar și reprezentările antropomorfe tridimensionale de tip „zeiță”, de mici dimensiuni, cu linii incizate ce simbolizează cele patru elemente naturale. Există, însă, și timide încercări de depășire a canonului cucutenian, în domeniul cromaticii, de pildă, prin introducerea unei nuanțe estompate de albastru-gri, discretă și concordantă cu forma tipică a ansamblului. Aceeași culoare apare și pe clopoței, obiecte cu valoare mai curând comercială. O altă încercare este reprezentată de statueta masculină, într-o interpretare bazată, probabil, pe o simetrie specifică gândirii contemporane, având în vederea absența acestui model în cultura Cucuteni.

Meșterii de la Horezu, la rândul lor, în număr foarte mare, au expus același tip de ceramică pe care o cunoaștem, deseori glazurată, cu aceleași simboluri solare, fără să se repete niciodată. O proliferare de variațiuni pe aceleași teme care nu obosește nici mintea, nici privirea, pentru că fiecare obiect, fiecare farfurie sau castron, fiecare cană sau platou își poartă cu seninătate unicitatea. Vibrațiile spiralelor sunt urmele sufletului olarului care oglindește dinamica infinită a lumii, iar simbolurile prezente sunt păstrate cu strășnicie de gândirea sa care și-a asumat această puternică „morală” invizibilă a tradiției. Cocoșul este nelipsit, cu silueta sa micuță, ușor aplecată a cântat, dar cu creasta mare, asemenea razelor soarelui, și coada complet etalată, asemenea coroanei copacului sacru, pășind pe nori, semnificând, poate, pasărea măiastră al cărei cânt menține lumea în ființă. Nu-i așa că nu se poate să nu ne vină în minte cocoșul brâncușian cu cântatul său geometric? Pe de altă parte, simbolul complex al peștelui, reprezentat într-un ansamblu de doi aflați în poziții contare, a căror mișcare descrie un cerc, tipar al oricărei perfecțiuni, într-o cromatică realistă a complementarității albastru-galben, ne trimite la IHTIS, la Sf. Petru, la orice pescar de oameni și la orice om „pescuit” și ridicat pe puntea corăbiei care, trecând prin marea acestei vieți, se îndreaptă spre limanul mântuirii. În apropierea semantică a semnului spiralei solare, care izbucnește în același tandem galben-albastru, se află șarpele, el însuși o spirală, dar un alt fel de spirală. Nu este un uroboros, negându-se astfel perfecțiunea și eternitatea ciclicității lumii materiale. Este un șarpe a cărui coadă se plasează sub cap, oarecum simetric, pe verticală, cu acesta. Corpul lui subțire, ce conține sfere multicolore asemenea unor pietre prețioase, creează un spațiu cosmic în care strălucesc trei stele. Poate fi șarpele casei, poate fi șarpele edenic, un simbol, pozitiv sau negativ, al rectilinității și deschiderii istoriei, opuse reîntoarcerii și închiderii ei în sine. Istoria deschisă are ca premiză existența transcendentului către care ea se îndreaptă; istoria închisă neagă transcendentul, fiindu-și suficientă sieși.

Ceamica neagră de Vădastra-Gumelnița, cu decor excizat și pictat cu pastă albă, păstrează mai apăsat canonul neoliticului mijlociu din sudul țării, atât în privința vaselor cât și în cea a figurilor antropomorfe și zoomorfe. Farfuriile și castroamele au modele spiralate, meandrice și caroiaje, cu același simbolism al regenerării ciclice a lumii. Figurile antropomorfe, care redau doar partea de sus a corpului, au un decor excizat nepictat, sub formă de linii frânte ce par să constituie o frânghie groasă ce se desfășoară ca o spirală pe față și pe spate. Cele mai interesante sunt obiectele, probabil de cult funerar, care conțin două figuri, una antropomorfă, cealaltă zoomorfă, cu sau fără decor pictat. Figura antropomorfă are un cap specific culturii Vinča-Turdaș, teșit, doar cu o singură proeminență recognoscibilă, a nasului, iar figura zoomorfă, mai realistă, indică, după forma urechilor, un câine. Simbolismul câinelui este legat de viața de după moarte, de călătoria sufletului prin infern, dar și de spiritul unui protector care îl însoțește pe acest drum. Olarul de astăzi de la Gumelnița recreează atât tehnica cât estetica ceramicii oltenești preistorice, într-un efort absolut lăudabil de păstrare și de control dirijat al continuității culturale.

Alături de aceste adevărate vedete artistice, au fost prezente și ceramicile transilvănene, fine, frumos glazurate, cu străluciri discrete, în special cele de Corund, cu motive florale preponderent albastre. a fost prezentă și o ceramică de bucătărie, frumoasă și utilă, în culori plăcute, vesele, de actualitate – cum este cea din Covasna, sau neagră, șlefuită – cum este cea de la Marginea. Nu în ultimul rând, tot din Covasna au venit și meșterii care creează în spiritul timpului noastru, obiecte utile sau decorative, chiar bijuterii, în culori deosebite, albastru egiptean sau verde asemănător feluritor specii de lămâi, din lut copt la 1000 de grade Celsius rezultând un material dur, neted și lucios ca o piatră prețioasă.

Expoziția de ceramică „Cucuteni 500” a sintetizat tehnici și estetici diferite, antice și contemporane, dar și mentalități și sensibilități, atât ale creatorilor cât și ale publicului, divergente în structură, dar convergente în vibrație artistică.

Prof. dr. Ana-Irina Iorga