485 de ani de la pictarea frescelor exterioare ale bisericii Mânăstirii Rășca
Insuficient cunoscută și apreciată în cultura actuală, Mânăstirea Râșca din județul Suceava - care a găzduit, de-a lungul timpului, și un spital militar și o închisoare politică post-pașoptistă - se află în seria creațiilor religioase moldovenești din secolul al XVI-lea, iar prin pictura sa exterioară - în lista scurtă a realizărilor artistico-duhovnicești ale Domnitorului Petru Rareș, unul dintre cei mai interesanți voievozi ai Moldovei. El este cel care „a ctitorit”, pentru a forța puțin din punct de vedere lingvistic, conceptul de zugrăvire a pereților exteriori ai bisericilor. Chiar dacă este plauzibil să fi fost marcat și, conform înțelegerii noastre de astăzi, influențat, de pictura exterioară, doar pe peretele de vest al bisericii Înălțarea Sfintei Cruci de la Pătrăuți, din 1487, ridicată de tatăl său Ștefan cel Mare și Sfânt, chiar dacă a fost inspirat de dialogurile și de ierurgiile vărului său Mitropolitul Grigore Roșca, Petru Rareș rămâne autorul prin excelență al bisericilor cu ziduri exterioare pictate, prin care se revarsă în lume, ca într-o liturghie cosmică, tainele sacre ce se oficiază înăuntru. El este cel care a relativizat diferența dintre interiorul și exteriorul lăcașului de cult, dintre vechiul popor ales și noul popor binecredincios, subliniind unitatea și continuitatea lor. Acest lucru consonează cu textul evanghelic în care se spune că la răstignire „ ... îndată, perdeaua Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat”, în sensul în care moartea lui Hristos nu este definitivă, ci este urmată de învierea Lui. Așa cum moartea Sa nu poate fi separată de înviere, nici învierea de moartea pe cruce, tot așa nici ceea ce se petrece în biserică, lucrarea Duhului Sfânt de transformare a pâinii și a vinului în Trupul și Sângele Mântuitorului, nu poate fi separat de ceea ce se petrece înafara ei, lucrarea omului de cultivare a grâului și a viței-de-vie, de coacere a pâinii și de zdrobire a strugurilor; și invers. Darurile lui Hristos pentru om sunt în legătură cu darurile omului pentru El. Comuniunea continuă dintre El și oameni, dintre oameni și El, este afirmată puternic și răspicat de ieșirea picturii din biserică lume și în timp.
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
Dincolo de umbra tatălui și de spiritul vărului său, Petru Rareș se află sub suflarea Duhului Sfânt. Toți trei sunt luminați de haruri minunate care i-au împresurat în ceea ce aș numi „nevăzutul monahism voievodal”. Chiar dacă Grigore Roșca nu a fost conducător politic și nici militar, așa ca ceilalți doi, locul lui este tot aici, pentru că a fost un conducător spiritual din aluatul rar al „politicienilor și militarilor” capadocieni, asemenea Sf. Grigorie de Nazians, de pildă.
Frescele exterioare ale bisericilor rareșiene nu se adresează doar neștiutorilor de carte, așa cum deseori se tot spune, sau neștiutorilor în general. Ele se adresează, mai ales, celor care știu și care vor să fie în perimetrul a ceea ce știu. Știu despre Împărăția Cerurilor și vor să fie acolo. Privind zidurile, află că Împărăția este, de fapt, chiar aici și chiar acum, în ograda bisericii, în chilii, în trapeză, în drumul sau în pădurea din apropiere - ca o pre-trăire nedesăvârșită, e adevărat, a ceea ce urmează să fie desăvârșit. Judecata de Apoi, ca și Scara Raiului, sunt permanent prezente atât pe zidul bisericii, cât și în inima celui care stăruie spre mântuire, la fel ca și isihasta rugăciune a inimii. Ea este rostită nu numai de călugări, ci și de mireni. De aceea se poate spune că lucrarea lui Petru Rareș este o lucrare isihastă, care, asemenea rugăciunii, se naște în inimă, dar se continuă în faptă. Ambivalența interior-exterior este prezentă aici sub mai multe forme, în mai multe grade de profunzime a trăirii și a făptuirii.
Biserica Sf. Nicolae din Râșca, ctitorită de Petru Rareș în anul 1541, a fost restaurată anul acesta, acoperișul fiind înlocuit, iar pictura exterioară, cea care a supraviețuit parțial, curățată și recondiționată. Este vorba despre zidul de sud al naosului, cu Judecata de Apoi, și al absidei, cu Scara Raiului. De asemenea, pe peretele sudic al pronaosului, au fost readuse la lumină cele patru picturi ale unor monahi, poate stareți ai mânăstirii. Ceilalți pereți exteriori și-au pierdut picturile, rămânând vagi umbre de culoare.
Cromatica picturii exterioare de la Râșca se caracterizează printr-un odihnitor echilibru între trei culori principale, vibrate atât de mâna zugravului cât și de dinamica intemperiilor seculare: albastrul-gri închis al fondului ceresc, roșul intens al râului de foc și al veșmintelor și galbenul saturat al aurei tuturor sfinților. Pe peretele absidei, de pildă, scara raiului, plină de dramatism duhovnicesc și existențial, se profilează pe un albastru tensionat, mult intensificat, comparativ cu celelalte compoziții. Paralel cu scara pe care urcă credincioșii, se află alte două „scări” reprezentate de îngerii care îi însoțesc, ordonați succesiv, în efortul lor de a-i ajuta să ajungă sus, acolo unde, printr-o poartă deschisă, Dumnezeu le iese în întâmpinare cu mâna întinsă. Aceeași mână întinsă pe care o găsim și în reprezentarea Coborârii la iad, cu care îl trage și îl ridică pe Adam din stricăciune. Această imagine, văzută de departe, nu-i așa că poate naște gândul stăruinței de a ajunge în rai? al rugăciunii către Hristos? către Maica Domnului? către sfântul nostru înger păzitor de care am uitat?
Judecata de Apoi se desfășoară pe tot peretele naosului care este, cumva, segmentat de fereastra cu o arcadă supraînălțată adăugată, cel mai probabil, ulterior. Ținând cont de prezența inițială a ferestrei, compoziția împarte spațiul orizontal în două: în dreapta se află cei care vor intra la judecată, de oriunde vor fi fiind ei, din aer, din apă, de pe pământ, iar în stânga cei care sunt cântăriți și, mai departe, dincolo de fereastră, cei care au intrat deja în Împărărție.
.jpeg)
.jpeg)
Totodată, această scenă este structurată și vertical în patru registre paralele ce contrastează pe linie orizontală: instanța judecătorească, unitară, formată din Dreptul Judecător, aflat într-o reprezentare Deisis, și cei 12 apostoli; registrul al doilea cu cetele de sus ale sfinților, în stânga imaginii, față în față cu cele ale necredincioșilor, despărțiți de tronul Etimasiei pe lângă care curge, ca o șuviță de izvor, râul de foc al iubirii lui Dumnezeu; în registrul al treilea, distanța dintre sfinți și necredincioși este și mai mare, ea fiind marcată de lățirea râului devenit foc chinuitor al necredinței și neiubirii lui Hristos; între aceștia este plasată scena cântăririi sufletului. În registrul inferior, lățimea răului este maximă, el devenind deja iad și loc al monstruosului Leviatan, și separă cetateaîn care se află Maica Domnului și adunarea tuturor credincioșilor, de întreaga creație care va fi prezentă la învierea de obște.
Râul de foc, ca o axă a lumii ce leagă istoria de veșnicie, are, așadar, alcătuiri și înfățișări diferite, în funcție de cel care îl privește și de modul în care se poziționează ființial față de el. Traversând primele două registre de sus, râul este subțire, plăcut ochiului, cu o structură de frânghie răsucită, ca iubirea atotputernică și atotțiitoare a lui Dumnezeu. El este aici semnul Pantocratorului. Ajungând în dreptul cântăririi sufletului, acolo unde începe să se lățească, îi învolburează pe păcătoși, ca într-o nouă mare roșie. Se poate observa un om care se ține strâns de valurile apelor ce se desfac asemenea firelor dintr-o frânghie care își slăbește strânsoarea. Poate fi anatemizatul Arie? Sau poate alt rău-credincios? În partea de jos, râul devine foc al iadului, loc al suferinței fără leac, al poziționării implacabile în punctul cel mai îndepărtat de Creator.
Dacă citim scena de sus în jos, chiar în mijloc, în registrul superior, Iisus Hristos, cu haină roșie de Judecător, cu picioarele pe serafimii înaripați și înconjurat de Maica Domnului, de Sf. Ioan Botezătorul și de sfinții îngeri, are brațele deschise. De sub tronul Său izvorăște râul de foc, subțire ca un pârâiaș. Palma Sa stângă, îndreptată spre cei care nu au trecut râul de foc, este orientată în jos, în timp ce palma dreaptă, îndreptată spre cei din rai, este orientată în sus, cu semnul binecuvântării. Prezenți la judecată sunt, de o parte și de alta, cei 12 apostoli în nourii aurii ai nimburilor sfințeniei lor.
Sub Dreptul Judecător se află tronul Etimahiei, înconjurat de linia roșie a râului despărțitor. Sub acesta este scena cântăririi sufletului, care este disputat de trei îngeri și trei diavoli. Cel mai mare dintre îngeri este Arhanghelul Mihail. În registrul inferior al acestei narațiuni este reprezentat, într-un chenar roșu, oarecum stângaci, regele David cântând la psaltire, înconjurat de mai multe suflete aflate în diferite momente ale drumului lor existențial. Într-un alt chenar pare a fi scena morții omului, a oricărui om, momentul în care îngerul vine să ia sufletul.
Dacă citim această secțiune de jos în sus, vedem dinamica sufletului după moarte și sensul acestei dinamici: tot ceea ce se va întâmpla este rezultatul libertății noastre. Unii aleg liber anumite lucruri și se plasează „de-a stânga”, alții aleg altceva, plasându-se „de-a dreapta”. Nu-i așa că văzută de departe, de cei care trec pe drum sau își fac treburile zilnice prin preajmă, Judecata de obște poate înfricoșa? că poate îngrozi sufletul trezindu-l din somnul vrăjit al lumii imediate, dar evanescente? că poate pune întrebări intelectului autosuficient? că poate cutremura gândirea plină de sine? că poate naște gândul „Și eu unde sunt?”. Ne vine în minte concluzia lui Aristotel că cea mai mare filosofie este gândul la moarte, dar și pariul pascalian și una din laturile dilemei omului modern: dar dacă am pariat că nu există Dumnezeu și El totuși există? Ce va fi atunci? Nu-i așa că vom pierde totul?
În conceptul zidurilor pictate se găsește această atenționare imperativă, percepută deseori ca înfricoșătoare, adresată tuturor, mereu, indiferent de cât de aproape sau de departe sunt. Depinde doar de om cum se va prezenta în fața Judecătorului, pentru că iubirea Lui este fără margini, pentru că bucuria Lui este raiul, iar tristețea Lui este iadul. Din această perspectivă, scena Judecății poate fi înțeleasă și ca un portret al lui Hrisots. El este iubire absolută coborâtă în lume, unde îmbracă forma bucuriei și a tristeții. El însuși este o singură persoană, o singură iubire, dar cu două naturi, cea dumnezeiască a bucuriei neștirbite și cea omenească a tristeții.
Revenind la lectura pe orizontală, dincolo de fereastra cu arcadă, în registrele de sus sunt ordonate cetele sfinților. În registrul inferior, într-un spațiu distinct, ca un zid de apărare a cărei metaforă teologică și este, de altfel, stă Maica Domnului pe tron, alături de trei sfinți, înconjurați de copaci ale căror forme și culori simbolizează frumusețea raiului. În spatele lor, Mântuitorul, cu crucea în mână, se uită trist dincolo, către partea dreaptă a ansamblului, acolo unde este iadul și păcătoșii care nu au vrut să se întoarcă la Creatorul lor. Raiul este, așadar, locul în care frumusețea și fericirea sunt legate de jertfa mântuitoare a lui Hristos pe care, cei care ajung acolo, o îmbrățișează folosind-o întocmai ca bolnavii care știu că au nevoie de doctor. Intrarea în rai este păzită, de la izgonirea lui Adam până astăzi, de serafimii cu șase aripi de foc.
Râul de foc, ca o axă a lumii ce leagă istoria de veșnicie, are, așadar, alcătuiri și înfățișări diferite, în funcție de cel care îl privește și de modul în care se poziționează ființial față de el. Traversând primele două registre de sus, râul este subțire, plăcut ochiului, cu o structură de frânghie răsucită, ca iubirea atotputernică și atotțiitoare a lui Dumnezeu. El este aici semnul Pantocratorului. Ajungând în dreptul cântăririi sufletului, acolo unde începe să se lățească, îi învolburează pe păcătoși, ca într-o nouă mare roșie. Se poate observa un om care se ține strâns de valurile apelor ce se desfac asemenea firelor dintr-o frânghie care își slăbește strânsoarea. Poate fi anatemizatul Arie? Sau poate alt rău-credincios? În partea de jos, râul devine foc al iadului, loc al suferinței fără leac, al poziționării implacabile în punctul cel mai îndepărtat de Creator.
Dacă citim scena de sus în jos, chiar în mijloc, în registrul superior, Iisus Hristos, cu haină roșie de Judecător, cu picioarele pe serafimii înaripați și înconjurat de Maica Domnului, de Sf. Ioan Botezătorul și de sfinții îngeri, are brațele deschise. De sub tronul Său izvorăște râul de foc, subțire ca un pârâiaș. Palma Sa stângă, îndreptată spre cei care nu au trecut râul de foc, este orientată în jos, în timp ce palma dreaptă, îndreptată spre cei din rai, este orientată în sus, cu semnul binecuvântării. Prezenți la judecată sunt, de o parte și de alta, cei 12 apostoli în nourii aurii ai nimburilor sfințeniei lor.
Sub Dreptul Judecător se află tronul Etimahiei, înconjurat de linia roșie a râului despărțitor. Sub acesta este scena cântăririi sufletului, care este disputat de trei îngeri și trei diavoli. Cel mai mare dintre îngeri este Arhanghelul Mihail. În registrul inferior al acestei narațiuni este reprezentat, într-un chenar roșu, oarecum stângaci, regele David cântând la psaltire, înconjurat de mai multe suflete aflate în diferite momente ale drumului lor existențial. Într-un alt chenar pare a fi scena morții omului, a oricărui om, momentul în care îngerul vine să ia sufletul.
Dacă citim această secțiune de jos în sus, vedem dinamica sufletului după moarte și sensul acestei dinamici: tot ceea ce se va întâmpla este rezultatul libertății noastre. Unii aleg liber anumite lucruri și se plasează „de-a stânga”, alții aleg altceva, plasându-se „de-a dreapta”. Nu-i așa că văzută de departe, de cei care trec pe drum sau își fac treburile zilnice prin preajmă, Judecata de obște poate înfricoșa? că poate îngrozi sufletul trezindu-l din somnul vrăjit al lumii imediate, dar evanescente? că poate pune întrebări intelectului autosuficient? că poate cutremura gândirea plină de sine? că poate naște gândul „Și eu unde sunt?”. Ne vine în minte concluzia lui Aristotel că cea mai mare filosofie este gândul la moarte, dar și pariul pascalian și una din laturile dilemei omului modern: dar dacă am pariat că nu există Dumnezeu și El totuși există? Ce va fi atunci? Nu-i așa că vom pierde totul?
În conceptul zidurilor pictate se găsește această atenționare imperativă, percepută deseori ca înfricoșătoare, adresată tuturor, mereu, indiferent de cât de aproape sau de departe sunt. Depinde doar de om cum se va prezenta în fața Judecătorului, pentru că iubirea Lui este fără margini, pentru că bucuria Lui este raiul, iar tristețea Lui este iadul. Din această perspectivă, scena Judecății poate fi înțeleasă și ca un portret al lui Hrisots. El este iubire absolută coborâtă în lume, unde îmbracă forma bucuriei și a tristeții. El însuși este o singură persoană, o singură iubire, dar cu două naturi, cea dumnezeiască a bucuriei neștirbite și cea omenească a tristeții.
Revenind la lectura pe orizontală, dincolo de fereastra cu arcadă, în registrele de sus sunt ordonate cetele sfinților. În registrul inferior, într-un spațiu distinct, ca un zid de apărare a cărei metaforă teologică și este, de altfel, stă Maica Domnului pe tron, alături de trei sfinți, înconjurați de copaci ale căror forme și culori simbolizează frumusețea raiului. În spatele lor, Mântuitorul, cu crucea în mână, se uită trist dincolo, către partea dreaptă a ansamblului, acolo unde este iadul și păcătoșii care nu au vrut să se întoarcă la Creatorul lor. Raiul este, așadar, locul în care frumusețea și fericirea sunt legate de jertfa mântuitoare a lui Hristos pe care, cei care ajung acolo, o îmbrățișează folosind-o întocmai ca bolnavii care știu că au nevoie de doctor. Intrarea în rai este păzită, de la izgonirea lui Adam până astăzi, de serafimii cu șase aripi de foc.
.jpeg)
Întâlnirea peretelui absidei cu cel al naosului descrie acea realitate care îngrozește cel mai mult: iadul sau absența lui Dumnezeu. Pe absidă el este reprezentat ca o gură căscată a unui monstru marin care îi înghite pe cei care cad de pe scară, iar pe naos ca un foc veșnic în care Leviatanul, de această dată reprezentat în întregime, cu gura căscată, purtând în spate duhul cel rău înarmat cu o suliță mare, îi așteaptă pe cei care cad de la cântărirea sufletului.
Fresca exterioară a peretelui de sud îmbină frumusețea artistică cu profunzimea teologică. Caracterul ei imperativ provine din înfățișarea legăturii de cauzalitate dintre poruncile lui Dumnezeu și consecințele ei, respectiv alegerile noastre libere și consecințele lor. Limbajul artistic este strâns legat de cel teologic, exprimând ceea ce este nevăzut, dar simțit, ceea ce încă nu a venit pentru unii dintre noi, dar știm că va veni, ceea ce nu putem rosti - din frică, din neștiință, din spaimă, dar intuim că există, ceea ce nu am făcut încă, dar mai avem încă timp să facem. Cum să facem? Intrând în biserică, acolo unde răul se transformă în bine, păcatul este transfigurat în virtute, iar timpul devine eternitate.
Pictura exterioară concepută de Petru Rareș, inclusiv aici, la Râșca, este o formă de a lupta împotriva uitării vieții noastre veșnice și, totodată, o chemare responsabilă la aceasta, o trezire din mrejele onirice ale lumii, o reintrare în puterea libertății noastre. Drumul nostru după moarte este urmarea directă a hotărârii pe care o luăm, în fiecare clipă, cu privire la distanța pe care o punem între noi și Dumnezeu, ar spune Petru Rareș și meșterii lui zugravi.
Fresca exterioară a peretelui de sud îmbină frumusețea artistică cu profunzimea teologică. Caracterul ei imperativ provine din înfățișarea legăturii de cauzalitate dintre poruncile lui Dumnezeu și consecințele ei, respectiv alegerile noastre libere și consecințele lor. Limbajul artistic este strâns legat de cel teologic, exprimând ceea ce este nevăzut, dar simțit, ceea ce încă nu a venit pentru unii dintre noi, dar știm că va veni, ceea ce nu putem rosti - din frică, din neștiință, din spaimă, dar intuim că există, ceea ce nu am făcut încă, dar mai avem încă timp să facem. Cum să facem? Intrând în biserică, acolo unde răul se transformă în bine, păcatul este transfigurat în virtute, iar timpul devine eternitate.
Pictura exterioară concepută de Petru Rareș, inclusiv aici, la Râșca, este o formă de a lupta împotriva uitării vieții noastre veșnice și, totodată, o chemare responsabilă la aceasta, o trezire din mrejele onirice ale lumii, o reintrare în puterea libertății noastre. Drumul nostru după moarte este urmarea directă a hotărârii pe care o luăm, în fiecare clipă, cu privire la distanța pe care o punem între noi și Dumnezeu, ar spune Petru Rareș și meșterii lui zugravi.
Prof. dr. Ana-Irina Iorga, critic de artă
text și imagini
.jpeg)
Postări
.jpeg){kind=link}