Ana-Irina Iorga: "Portretul ca imponderabă singularitate circumscrisă cromatic"

 

Portretul ca imponderabă singularitate circumscrisă cromatic

La jumătatea lunii februarie a avut loc la Bârlad, la Galeria de Artă „N.N. Tonitza”, o inedită expoziție de pictură a Mădălinei FORȚU, intitulată „Chipul și asemănarea tatălui”. Deschisă a doua zi după Moșii de iarnă, când Biserica noastră îi pomenește pe cei trecuți la Domnul, expoziția s-a transformat într-o odovanie ad-hoc, dedicată părinților, dar mai ales tatălui, pictorul Năstasă Forțu, găzduind, astfel, și trăiri artistice și trăiri religioase. 

Știm că memoria, activată la orice pomenire a celor adormiți, este o armă împotriva uitării, așa cum spune Pierre Janet, fie că este vorba despre lucruri, despre întâmplări sau despre oameni. A uita este o altă formă de moarte. A ne aminti este a altă formă de viață. Lupta împotriva uitării poate fi una utilitar-pragmatică, sub formă de crestături în lemn, de noduri de sfoară, dar și sub formă simbolică, de limbaj sau desen. În această accepțiune, desenul și desenarea sunt mnemotehnii, adică arme și strategii în lupta împotriva morții, așa cum expoziția Mădăline Forțu o intenționează și o dovedește.

În spațiul generos al galeriei au fost prezente lucrări în care predomină tehnici sincretice, prin intermediul cărora pictura se transparentizează lăsând desenul să devină actorul principal. Desenatoare prin vocație și pictoriță prin formație, Mădălina Forțu își reunește abilitățile care generează, la rândul lor, dualități tehnice. Uneori, liniile puternice sunt învăluite de tușe gingașe, alteori invers, culoarea transparentizată dezvăluie un robust concept grafic. Deși simbioza aceasta pare firească pe pânză, ea traduce de fapt o sensibilitate duală a autoarei ce rămâne deseori în ipostaze disjunctive, în pofida efortului unificator.

Întregul univers al expoziției este marcat de o cromatică minimalistă în care nuanțele pastelate, de pământuri aflate la diferite adâncimi geologice și emoționale, cu infiltrări variate de umiditate, cu grade diferite de oxidare mineralieră, se întâlnesc cu rare accente albastre sau roșii. Compozițiile, de mari dimensiuni, sunt puternice prin desen și delicate prin culoare. De remarcat trările intense ale autoarei, ale chipurilor reprezentate și ale publicului în actul recepționării lor.

În această expoziție predomină portretul. Interesul pentru fizionomie, înțeleasă de artistă ca ansamblu de linii și valorizări cromatice în registre joase, de șoaptă și de vibrație subsonică, vorbește despre extroversia pe care și-o asumă în reprezentarea ei, de parcă ar vrea să intre în chipul modelului, ca într-o încăpere. Sunt prezente portrete ale părinților, ale prietenilor, dar și ale lui Dumnezeu, cele mai multe semi-profil, inundând întreaga suprafață. Un exemplu în acest sens este portretul tatălui său, cu barbă lungă, asemenea unui patriarh plin de înțelepciune, sau al unei prietene ce-și ascunde privirea printre flori. 

Mădălina Forțu nu este un iconar în sensul clasic al termenului, dar este un pictor al chipului lui Dumnezeu în diverse ipostaze. Una dintre acestea este cea a durerii Mântuitorului pe cruce, în care, paradoxal, desenul este puternic transparentizat, lichefiat aproape, iar culoarea intensificată la maxim, de parcă pensula trasează urma gândului care vrea linii, nu culori.

Portretele ființelor umane sunt tratate dintr-o complexă perspectivă care împletește rigorile artei portretului cu adevărul religiei creștine și cu libertatea de expresie a pictorului. Așa cum sugerează titlul expoziției, care este o reluare a textului biblic vechi-testamentar conform căruia omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, oamenii re-aduși-în-prezență, re-prezentați pe pânză sunt chipuri ale lui Dumnezeu, de aceea fulgurarea Lui este în fiecare portret, iar alăturarea pe simeze a chipurilor, omenești și dumnezeiești, parcă vine de la sine, naturală, neforțată, fericită. În această tonalitate puternic subiectivă care vibrează în expoziție, nimic nu este mai firesc decât întâlnirea, și în această formă, practic în orice formă, a omului cu Creatorul său.

Fiind o portretistă prin har, Mădălina Forțu surprinde, parcă din interiorul omului, acolo unde se află taina sa personală concordantă cu rațiunea unică dumnezeiască a Creatorului care l-a gândit și l-a vrut să fie, ceva imponderabil ce-l distinge și îl particularizează. În acest demers, ea utilizează descompunerea tonurilor în nuanțe cu grade atât de apropiate încât personalitatea modelului nu se dispersează și nu se diluează, rămânând o singularitate circumscrisă cromatic.

O notă aparte face fragmentul de frescă ce îi reprezintă pe cei doi Arhangheli, Mihail și Gavril, într-una dintre ipostazele canonice, cu valori coloristice complemetare ce sugerează împreuna lor lucrare. Lucrarea simbolizează biserica ca întreg arhitectural și totodată arată prezența ei factuală ca întreg comunional duhovnicesc.

Prezența angelică, asemenea unei porți amplasate pe peretele celei mai mari adâncimi a spațiului expozițional, pătrunde printre obiectele și subiectele locului și ale momentului, asemenea unui susur de dincolo de lume.

Critic de artă, Prof. dr. Ana-Irina Iorga