Festivalul „Salt & Pepper”
ediția a II-a
ADEVĂR versus MINCIUNĂ
Constantin SEVERIN, România
scriitor, artist vizual
MĂȘTI PENTRU ÎNGERII PĂZITORI
Industria conștiinței înflorește,
specialiștii în cercetarea himerică
lucrează în secret la un program revoluționar
pentru binele omenirii:
măști pentru îngerii păzitori,
carantină pentru toate făpturile invizibile,
camere de tortură pentru zei,
lagăre de exterminare pentru Adevăr,
Bine și Frumos.
Guvernele din umbră au parafat
o singură excepție
de la calvarul lumii invizibile:
Diavolul.
MEGALOPOLIS DE STICLĂ
Motto: „Omul e adevăratul haos.” (Novalis)
În satul global, totul se vede, totul se știe.
E o transparență așa de mare
că și norii par fișiere video agățate pe cer.
Iubim și murim într-o cușcă de sticlă,
iar sentimentele trec prin fibre optice,
cu viteza luminii,
ca și cum ți-ai trimite sufletul la poștă,
dar cu ramburs zero.
Dragostea se aprinde și se stinge
mai repede decât o țigară în vânt,
iar Dumnezeu a fost exilat demult –
nimeni nu-și mai aduce aminte unde.
Poate pe-un deal din Bucovina,
poate într-o carte cu coperți verzi
uitată în pod.
Tinerii nu mai știu ce-i intimitatea.
Ei caută oglinzi pentru gânduri,
filtre pentru tristețe,
sex online ca un fel de anafură neagră,
iar serverele gem,
pline de înregistrări cu onaniști,
ca niște hambare pline cu grâu stricat.
Memoria nu mai există –
doar camere video care veghează
și se uită la noi cum ne uităm la ele.
Nimic nu mai e real în afara ecranului.
Fericirea e o noțiune medievală,
ca o monedă de argint uitată în iarbă.
În școli, istoria nu mai are voie să vorbească
despre regi, imperii și bătălii –
ci doar despre cum a evoluat inteligența artificială,
de parcă am fi niște algoritmi obosiți
într-o sală de sport cosmic.
Atunci, îngerul meu păzitor –
care mai miroase încă a brad și a tămâie –
îmi șoptește:
„Lumea e un megalopolis de sticlă,
fragil ca un pahar de horincă
scăpat din mână pe podeaua cârciumii.
Ți-e teamă, și pe bună dreptate,
că va veni un Nero
și-i va da foc într-o zi.”
Și atunci îmi imaginez:
cu tălpile goale calc peste cioburile înroșite,
cu pieptul avântat respir prin foc,
și, cu sufletul spălat în izvorul de munte,
sau în tăul adânc și tainic al iubirii,
mă ridic.
Cu inima ca o săgeată înroșită,
sparg oglinzile publice,
acele ecrane în care, la nesfârșit,
se reflectă chipul fardat al minciunii.
Și parcă aud cum, undeva în depărtare,
un clopot bucovinean bate pentru vii și morți,
și pentru toată omenirea asta de sticlă
care se pregătește să se spargă.
AMINTIRI DIN VIITOR CU PASĂREA COLIBRI
Rătăcesc prin orașul modular,
un oraș făcut din cutii de sticlă și gene modificate,
case crescute în laborator ca niște ciuperci
pe marginea drumului,
unde oamenii și roboții se schimbă între ei
ca niște cămăși de duminică:
astăzi ești viu, mâine ești programat,
poimâine nu mai contează.
Țin în mâna stângă pasărea colibri,
și ea, mică, tremurătoare,
îmi amintește de mângâierile tale,
când ne sărutam în șura bunicului
printre sacii cu fân și păpușoi uscat.
Dar îmi amintește și de lama cuțitului,
ascuțită ca o promisiune,
pe care ai vrut să mi-o înfigi în spate
după ce-ai citit, nervoasă,
poeziile alea murdare de Bukowski.
Ah, femeile și poeții bețivi,
ce combinație letală pentru bărbați!
Acum fiecare pas al meu e absorbit
de singurătatea colectivă –
o rețea de inimi artificiale,
de ecrane care se uită la noi mai atent
decât ne uităm noi unii la alții.
Aici nu mai există urme,
nici pași pe zăpadă,
nici semne în praf:
doar engrama, doar amprenta digitală,
doar suspinul înregistrat pe serverele din nori.
Și totuși pasărea colibri scapă din acest hățiș,
evadează din desfășurătorul genetic,
îmi scapă dintre degete
ca o insuliță policromă
plutind în aerul rarefiat al Bucovinei,
unde norii miros încă a iarbă cosită,
unde lumina și umbra se joacă
ca doi copii prin ceața de pe Obcina Mare.
Pasărea colibri e ultimul spațiu sacru,
unde nu intră algoritmii,
unde Leonardo ar fi putut picta
nu Gioconda, ci bunica,
cu năframa ei neagră și privirea sfumato,
într-o bucătărie de vară
unde se topesc aburii de lapte proaspăt
cu fumul gros al lemnelor ude.
Și tot ce rămâne e un ciripit în lanțuri,
un cântec mic, metalic,
care sparge liniștea orașului modular,
ca un ac de gramofon rătăcit
pe discul crăpat al lumii.
Postări
