Festivalul „Salt & Pepper” ediția a II-a ADEVĂR versus MINCIUNĂ: Ciprian ARICIU, România

 

Festivalul „Salt & Pepper”

ediția a II-a 

ADEVĂR versus MINCIUNĂ

 

 

 

 

Ciprian ARICIU, România

artist vizual

 

România, ai grijă de artiștii tăi!

 

Vreau să vă fac o mărturisire destul de personală.

Când eram mic, fugeam pe ascuns de acasă ca să merg la Palatul Copiilor pentru a face linogravură și alte activități de acest gen, care îmi făceau plăcere. Spun că fugeam de acasă pentru că părinților mei nu li se păreau activități potrivite pentru băieți. Mai târziu, când au văzut că nu mă dezmint de treaba asta cu arta, au încercat să mă sperie:
„Ai grijă ce alegi, că o să mori de foame dacă te faci artist.”

Fiind din Constanța, existau meserii mult mai bănoase. Meserii „de bărbați”: pe platforme petroliere, la construcția navelor sau pe mare.

Dar eu credeam că am un as în mânecă despre care ei nu știau.

Când eram undeva prin generală, eu, împreună cu un alt coleg, am ajuns întâmplător într-un atelier de artist. Ce am descoperit acolo m-a fascinat. Întotdeauna mi-a plăcut să descopăr lumea interioară a oamenilor prin ceea ce îi înconjoară, iar un atelier de artist îți deschide porți pe care nu le poți găsi nicăieri în altă parte.

De la obiectele realizate de ei, la instrumentele de lucru, obiectele care decorau atelierul, materialele de lucru – culori, pigmenți în tot felul de sticluțe și borcane de forme, culori și mărimi diferite. Schițe, cărți, lucrări ale altor prieteni artiști… un întreg univers.

În acest univers nou descoperit, câțiva artiști stăteau la o masă, la povești și gustări, cum se întâmplă deseori în atelierele artiștilor. La masa asta am găsit o bogăție pe care eu nu o văzusem în altă parte. Ce mi-a rămas întipărit în minte a fost faptul că printre alte minunății, pe masă aveau salam.

Pentru mine asta însemna bogăție. La mine acasă nu ne permiteam salam. Era undeva la începutul anilor ’90, când începuse și în România să existe diversitate pe piața alimentară, dar nu toți își permiteau tot ce era pe piață.

Așa că din această vizită am rămas cu două idei: universul pe care îl descoperi într-un atelier și bogăția de care sunt înconjurați artiștii — artiști care își permit să mănânce salam. Și mi-am confirmat și mai tare că forța aceea din interiorul meu, care mă făcea să fug de acasă ca să merg la Clubul Copiilor, era direcția bună, în ciuda tuturor lucrurilor diferite care mi se spuneau în jurul meu.

Și am continuat, fiind în contradicție cu aproape tot ce mi se spunea. Profesoara mea de matematică din generală -nu am avut niciodată creier pentru această materie- i-a spus mamei că voi merge la Liceul de Artă doar în vizită.

Ce e drept, nu am intrat din primul an la Liceul de Artă. Anul acela l-am făcut la o școală cu specific naval, dar în al doilea an am intrat — în ciuda faptului că la mine în casă nu am găsit niciodată un album de artă sau orice ar fi mers în această direcție. Drumul ăsta a fost al meu.

Am venit în București în 2003 cu o geantă în care aveam câteva perechi de șosete, câteva tricouri și alte nimicuri. De atunci, tot ce am avut am investit într-un singur lucru: visul de a fi artist. Toate deciziile mele au fost luate în direcția asta.

Am cutreierat șantiere, mi-am oferit zilele și nopțile muncii, cu puțină distracție și multă oboseală. Am făcut compromisuri și am refuzat drumurile considerate „clasice” - familie, copii, stabilitate - nu din lipsă de respect pentru ele, ci pentru că am știut că sunt responsabilități pe care, în forma mea de atunci, arta nu mi le permitea.

Ceramica mi-a dat însă ceva extraordinar: lumea. Am ajuns în locuri la care nici nu visasem. De la Japonia și Taiwan până la tabere de creație în vârful munților sau în mijlocul pădurilor, lângă lacuri pline de nuferi.

Am văzut locuri unde ceramica este respectată aproape ritualic, unde artiștii sunt onorați cu titluri precum „Tezaur Uman Viu” sau „Artist al Poporului” .

Dar, în timp, am înțeles și un adevăr mai puțin confortabil: lumea artei nu răsplătește întotdeauna educația, experiența sau munca depusă. În România, contextul cântărește încă enorm. Iar dacă nu te afli în contextul potrivit, arta cere mult și oferă, uneori, foarte puțin în schimb.

De multe ori m-am simțit artist și mi-am simțit valoarea confirmată mai degrabă în tabere și evenimente internaționale decât acasă.

Poate tocmai de aceea am învățat devreme că nu lucrez cu un material care se supune ușor — un material care m-a pus constant în situația de a greși, de a relua, de a accepta că uneori controlul este doar o iluzie.

După tot acest traseu artistic zbuciumat, în ultimii ani, inevitabil a apărut întrebarea: de ce nu îmi merge suficient de bine financiar în România? Am ales să cred că nu îmi merge suficient de bine pentru că nu mi-am găsit încă publicul. Că poate lucrările mele nu sunt pentru epoca asta. Că poate trebuie să caut mai adânc în mine pentru a găsi ceea ce publicul are nevoie să vadă.

Dar, după multe momente în care fiecare eșec a însemnat aproape o operație deschisă pe suflet, în încercarea de a găsi noi și noi resurse în mine pentru a merge mai departe… în sfârșit am înțeles că România nu are nimic personal cu mine. Și, paradoxal, asta nu mă face să mă simt mai bine.

În ultima vreme aud tot mai des povești ale altor artiști care seamănă izbitor cu a mea. Aproape trase la indigo. Săptămâna aceasta am fost la expoziția profesorului meu de ceramică din liceu. La vernisaje se întâmplă de obicei ceva frumos: te întâlnești cu colegi, prieteni, oameni pe care îi vezi mai des sau mai rar. Acolo am început să povestesc cu câțiva foști colegi. Toți spuneau același lucru: se descurcă din ce în ce mai greu. Materialele s-au scumpit, iar ei încearcă să țină prețurile jos, ca să poată vinde și să își acopere cheltuielile. Dar întrebarea rămâne: cât timp se poate merge așa?

La un moment dat vorbeam cu un artist destul de important pe piața românească. Îmi spunea că majoritatea artiștilor pe care îi cunoaște se susțin financiar din cu totul alte surse.

Pe un fost coleg din liceu l-am întâlnit aranjând rafturi într-un mare magazin. Nu e nimic rușinos în nicio muncă. Absolut nimic.

Și eu mă gândesc uneori serios să îmi iau un job care să mă ajute financiar — de exemplu chelner pe un vas de croazieră — doar că interiorul meu privește ideea asta cu destul de multă dificultate încă.

Astfel se recreează un cerc dureros în care ajung să gândesc exact ceea ce părinții mei mi-au spus atunci când eu credeam că arta mă va duce pe toate culmile la care am visat. Înghit vorbele înainte de a le spune, dar undeva în mintea mea a apărut o umbră pe care nu o pot da la o parte: „Ai grijă cu meseria de artist o să mori de foame.”

Așa că, într-o perioadă de criză economică, o perioadă în care valorile sunt complet diferite de cele cu care noi am crescut, vin să spun, în cel mai deschis mod posibil, următoarea idee. Nu o spun pentru mine.

Eșecul personal parcă îl accepți mai ușor, îți lingi rănile și mergi mai departe pentru că nu ai altă variantă. Dar eșecul unei întregi generații de artiști e mult mai greu de acceptat și atunci arunci o vorbă în neantul internetului sperând ca cineva, cândva, să o audă.

România, știu că trecem printr-o perioadă economică grea. De câțiva ani deja, iar lucrurile nu par să devină mai simple. Dar tocmai în astfel de perioade devine important unde se duc banii noștri și ce alegem să susținem.

Dacă vrem să vedem și alte generații de artiști români în muzee, nu putem aștepta mereu scenariul clasic: pleacă în străinătate, reușesc internațional, iar abia apoi noi descoperim că sunt „ai noștri”.

Faceți un mic efort: cunoașteți artiștii din jurul vostru. Învățați să faceți diferența între hobby, meșteșug și artă. Toate sunt valoroase — dar în moduri diferite. În România, din păcate, această distincție se face foarte rar.

Susținerea muncii unui artist înseamnă, de multe ori, mai puțin financiar decât ne imaginăm. Poate însemna să cumpărăm mai puține produse de serie — pe care ajungem să le ținem prin sertare — și, din când în când, să alegem un obiect realizat de un artist: de decor, utilitar sau pur și simplu o lucrare de artă. De multe ori există obiecte care pornesc de la 100–200 de euro, tocmai pentru că artiștii știu că au nevoie de un public cât mai divers.

Se vorbește de ani de zile despre responsabilitatea consumului. Într-o perioadă cu atât de multă instabilitate, devine și mai important să ne gândim la asta.

Așa că, dacă vrem să mai respirăm artă și să nu fim generația care nu lasă nimic în urmă din punct de vedere artistic…

 

România, ai grijă de artiștii tăi.
Ai grijă de artiștii noștri.
Ai grijă de artiștii români.