Ana-Irina IORGA: "Arta și frumusețea ei atemporală"

Arta și frumusețea ei atemporală

 Într-o clădire cu o arhitectură inițială ce reflecta spiritul auster al Moldovei pre-pașoptiste, și cu o alta, supraînălțată după gustul începutului de secol XX, rezultând o construcție echilibrată în eclectismul său temperat, într-un muzeu ce găzduiește opera artistică a lui Ion Irimescu, într-o încăpere ce conține răsfățuri cromatice calde și delicate, este organizată expoziția „Veacul Irimescu”. Titlul este subtil și îndrăzneț prin ambiguitatea sa inteligentă, trimițând atât la punerea în context a operei lui Irimescu, cât și la evidențierea originalității sale stilistice.

Dacă ne orientăm atenția spre contex, Irimescu devine doar o componentă în șirul compact al artiștilor români din perioada secolelor XIX-XX, un urmaș al unora, un precursor al altora, un ucenic al unui maestru, un maestru al unor ucenici. În acest fel lumina cade când într-o parte a explicației operei sale, când în alta, umbrind mereu câte ceva. Din această perspectivă, absolut justificată din punctul de vedere al istoriei artei, opera lui, privită ca proces creator, nu poate fi un întreg cu identitate certă. 

 

Denumirea expoziției ne oferă, însă, și o altă perspecivă, cea a centralității artei lui Ion Irimescu în epoca istorică evocată, o artă ca produs finit, definitivată, desăvârșită, cu o identitate inconfundabilă. Cu această libertate interpretativă pășesc în galeria unde se află câțiva dintre artiștii sacri ai culturii noastre, cu lucrări mai puțin vizitate, poate. Multe din chipurile lor mă privesc atât din pânze cu energii senine cât și din bronzuri cu reflexe calde și moi. Predomină portretele și autoportretele, de parcă aș fi nimerit la o întâlnire neașteptată, cu oameni dragi, pe care nu i-am mai văzut de mult. Dan Hatmanu, de pildă, este prezent cu două autoportrete, tânăr aspirant și artist matur, dar și ca model pentru sculptura lui Ifimie Bârleanu. Autoportretul sculptat al lui Ion Irimiescu întregește galeria portretelor tridimensionale ale lui Eminescu și Ștefan Luchian realizate de Marcel Guguianu, Victor Mihăilescu Craiu de Iftimie Bârleanu, Ștefan Nicolau de Ion Jalea și Marcel Gugianu de Ion Iancuț. O amiciție artistică atât de frumoasă! Tot aici trebuie amintit „Bărbatul cu monoclu” de Cornel Medrea, un chip robust, puternic, interiorizat, „George Enescu” de Dan Covătaru, sever, cufundat în gânduri și muzică, „Maternitatea” lui Iftimie Bârleanu, un dublu-portret ce exprimă una dintre esențele iubirii nepământești, și „Sculptorul” de Ion Irimescu, ectomorf, medieval, celest.

 

 

Portretele, realizate preponderent în ulei, ne prezintă nu doar oameni reali, cu trăirile lor, ci și sufletele celor care i-au privit cu interes, cu înțelegere, cu dragoste și i-au pictat cu măiestrie. Chipurile de femei, tinere sau bătrâne, de un realism plin de sensibilitate, deschid orizonturi umane de mare profunzime. Cele trei portrete semnate de Corneliu Baba, printre care și cel al Jeniței Irimescu, trasează antropologii feminine delicate care ating, în „Portret de femeie”, un subtil nivel al esențializării tristeții. Portretul lui Gheoghe Petrașcu, în linii aspre și ferme, în nuanțe multiple de negru, alb, ocru și roz stins, reprezintă o frântură din viața unei femei care înfruntă viața pieptiș. Cele două tătăroaice cu broboade albe, ale lui Nicolae Tonitza, redate într-o manieră balcic-impresionistă, printr-o complementaritate cromatică între albastru, cu adâncimi verzi și tonuri violet, și vermilion, cu subțirimi de ocru învecinat cu floarea-soarelui, evocă nu doar un timp, ci și un spațiu pierdut. Octav Băncilă este prezent cu o infinită dragoste pentru chipul brăzdat de viață al bătrânei cu broboadă neagră, în care sălășluiește o inteligență lipsită de ostentație și o bucurie tainică. Lucrarea lui Alexandru Ciucurencu, „Fata cu pălărie galbenă”, cu o interesantă perspectivă ușor aeriană, descrie o personalitate puternică ce poartă însemne sociale discrete, la fel ca și „Femeie în fotoliu citind” a lui Pallady, ancorată într-un mediu intelectual, sau „Doamna din fotoliu” a lui Dimitrie Hârlescu, mai frivolă în demimondenitatea ei.

În categoria portretelor de bătrâni atrag atenția, printr-un naturalism apăsat, „Capul de bătrân” al lui Băncilă și, printr-un realism liric, infuzat de empatie și respect, „Părintele Nectarie”, tatăl lui Alexandru Vlahuță, realizat de Nicole Grigorescu.

Ștefan Luchian impresionează printr-o bucolică fată cu căpriță, realizată în uimitoare tonuri de griuri grațioase, care sclipesc ca argintul sau mângâie ca înserarea, la antipod cu „Melancolia” robustă a lui Țuculescu, cu patru ochi într-un albastru sever, dar armonizată cu peisajul puternic al lui Otto Briese care aduce imaginea casei lui Pallady de la Bucium. Totul este întregit de creațiile unor artiști locali ce conturează dinamica unui fundal istoric care valorizează viața culturală românească a veacului trecut. Printre ei Dimitrie Hârlescu, cu peisaje și interioare în stil clasic, sau Gheorghe Anghel, cu o viziune modernă despre amprenta regimului comunist asupra trăirilor personale.

Frumusețea acestei retrospective expoziționale este accentuată de spiritul atemporal care plutește, se strecoară și răzbate prin fiecare expresie, prin fiecare umbră, prin fiecare privire. Și prin fiecare privitor.

Prof. dr. Ana-Irina Iorga, critic de artă