“Îngerul şi timpul”, la Centrul Artelor vizuale, Căminul Artei, parter, Bucureşti

Timpul (partea a II-a)

Întâlnirea cu omul, sculptorul şi graficianul Elena HARIGA, deţinătoare a două premii importante (România şi Letonia), având o prezenţă expoziţională consistentă (România, Austria, Grecia, Italia, Israel, Germania, Bulgaria) a fost ca o fereastră deschisă spre lumină.

Artista nu vorbeşte mult, ci numai la îndemn, cu modestie, dar conversaţia decurge firesc, ca o continuare a propriilor gânduri, considerând că opera artistului îşi continuă lucrul prin ochii şi mintea privitorului.

Ne spune că actul creator este de sorginte divină: “cel mai frumos moment este atunci când faci un lucru la care nu te-ai gândit să-l lucrezi, ceva nepremeditat, ce parcă ţi-a fost dat. Ai impresia că cineva îţi dictează cum şi ce să faci; dintr-o mişcare necontrolată poate ieşi un lucru dintre cele mai bune.”

Apoi, îl citează pe Andrei Pleşu: “fiecare lucru are îngerul lui”. Deci, şi “timpul are un înger al său”: aşa i-a venit ideea expoziţiei. Tema nu este nouă, a mai lucrat-o, probabil că va mai exista o continuare, o dată şi probabil, gata. Rămâne cu un gând nerostit în privire, căci parcă niciodată nu poţi exprima îndeajuns... ideile vin o dată cu vorba.

Dar de ce îngerul “Timp” este negru ? “Negru pentru că absoarbe energia, este un consumator de energie”.

Astfel explică artista utilizarea aproape în exclusivitate a nonculorilor.

Uneori, utilizează roşu – foarte puţin, în combinaţie cu negru. Sunt culori din calendarul ortodox.

“Calendarul ortodox e ca un câmp de luptă între sacru şi profan: zilele lucrătoare cu litere negre sunt timpul profan, iar zilele de sâmbătă şi duminică cu litere roşii sunt timpul sacru” (“Timp sacru şi Timp profan”, “Vremea vremuieşte”).

Şi un pic de albastru, pentru spirit şi aer (“Înger la troiţă”).

Tonurile sunt realizate prin diluţie din baiţuri negre sau abanos, dar sunt puţine. Esenţa este “alb şi negru”, “a fi şi a nu fi”. “Culoarea nu face decât să îmbrace forma într-o formă plăcută, dulce”, spune artista, continuând apoi “dar acum se revine deja la fotografia alb-negru, care se consideră a fi mai artistică.”

În grafica sa, desfăşurată pe supafeţe mari, cu un aspect aspru s-ar putea spune, din cauza utilizării a puţine culori şi tonuri, artista descrie şi percepe timpul, un concept imaterial în fond, ca o prezenţă divină (“Timpul luând chipul Îngerului”, “Lăcaş pentru timp”), ca o călătorie continuă între început şi sfârşit, în care cele două puncte se confundă (“Început sau Sfârşit”), ca aducător de evenimente bune căci pe cele rele autoarea nu vrea să le cunoască (“Cele trei ceasuri bune”), ca purtător în prezent al trecutului dar şi al viitorului (“Timp de Împrumut”).

Cu puţine elemente grafice constructive dezvolatrea ideatică ulterioară pare imposibilă, dar fiecare lucrare are plusul ei de idei, de nuanţare. Compoziţiile capătă tentă filozofică, prin alăturarea, suprapunrea sau combinarea de simboluri, într-un joc - motrice al unor legături ulterioare.

Timpul trecut şi timpul viitor se prind într-o buclă – ochi, ce pare a fi timpul prezent şi în care este implicată prezenţa divină. Într-o reprezentare cifrică, după modelul gândit în expoziţie, ochiul ar fi cifra 0 (zero), deşi niciodată nu a apărut ca atare, în vreo lucrare. Printre cifrele utilizate - cele elementare din aritmetică, de la 1 la 10, uneori apar numere în scrierea romană, ca o reprezentare mai profană a timpului ce se scurge după ceasul omenesc. Dar începutul, reprezentat de cifra 1, este prezent ca referinţă a curgerii timpului în mai toate lucrările.

Timpul este al tuturor dar şi puţin al autoarei, trecerea sa prin această lume fiind marcată print-o înscriere grafică specială (“Timpul meu”, “Data mea de naştere”).

Timpul este într-o continuă mişcare, dinamismul acestuia fiind redat de succesiunea de cifre pe direcţii lineare sau circulare, în care cifrele sunt gândite ca “segmentarea timpului, ca ritm al vieţii de zi cu zi” sau, de rotaţia discurilor calendarului (“Vremea vremuieşte”).

Gestul grafic este completat în modul cel mai sugestiv de titlurile atribuite fiecărei lucrări, ce sunt parcă versuri ale unui poem: “Troiţă pentru timp”, “Înger captiv în timp”, “Timpul ca o cruce”, “Timp de împrumut”, “Început sau sfârşt”, “Lăcaş pentru timp” etc.

Înainte de a pleca din galerie, doamna Hariga s-a oprit să-mi spună la revedere, graţie rară la un artist. Ne despărţim, urându-i din tot sufletul, să obţină curând atelierul de lucru dorit, dar mai ales necesar, pentru a se putea desfăşura la adevărata dimensiune şi valoare şi unde să poată vorbi în tihnă cu toate materialele pământului, spiritul viu, cu şi în timpul său.

(Irina IOSIP, martie 2010)