Avez-vous un moment préféré de la journée pour travailler ? Votre coin de rêverie ?
« Non, pas particulièrement. Chaque heure du jour a ses cotés positifs. Par contre tot le matin et vers le coucher du soleil je jeu des couleurs est particulièrement attrayant pour peindre. »
Des inhibitions, parfois, envers un sujet, ou le papier blanc en face de vous ?
«Aucune inhibition. Seulement la joie de peindre et de savoir apprendre chaque fois quelque chose de nouveau. C’est comme l’envol pour un delta-planériste qui ne sait pas bien, où il va atterrir, ou comme le premier baiser - avec tant d’émotion. Revivre chaque fois la sensation – est-ce-que je réussi à représenter ce que je vois et exprimer ce que je ressent ?»
Quel est votre avis, lors des discussions avec les visiteurs d'une exposition, j'ai découvert qu'ils conservent encore l'idée préconçue que la vie d'artiste est facile, détendu, simple et belle ?
«Ils ont raisons – la vie d’un vrai artiste est belle et enviable parce qu'il est libre dans son temps, dans le choix des choses qu’il veut représenter, qu’il n’a pas un patron derrière lui qui l’oblige à faire ce qu’il ne veut pas. Autre chose – la vente de ses propres œuvres. Mais l’artiste est le créateur et il jouit de cela, tandis que le vendeur - est un marchand. A chacun son rôle. Dans tout les cas c’est toujours le marchand qui gagnera le plus de la vente des tableaux de l’artiste. Il y a, toutefois, des marchands honnêtes, chose plus que rare, qui tout en gagnant permettent à l’artiste de vivre dignement. Lorsqu’un peintre avant de commencer sa toile pense comment la remplir de couleurs pour bien la vendre, il est fini comme artiste, il devient le marchand de soi même. Toute liberté a un prix, certaines fois même très haut et qu’il faut payer. Pour cela il est bien de séparer les deux choses – la création et la vente de son oeuvre.»
La société, comment se fait-elle partie de votre vie d'artiste, et la famille ?
«Ma société – c’est les gens qui aiment ma peinture, mes pastels. Qui les ayant acheté les accrochent dans leur propre maison aux meilleurs endroits parce qu’ils ont besoins d’avoir chez eux ces peintures qui leur parlent. Ou bien ceux qui jouissent lorsqu’ils viennent voir aux expositions mes derniers pastels. Et puis, comme vous le savez il n’y a pas seulement la peinture dans ma vie. Il y a d’autres passions aussi. La famille accepte. La famille ne peut et ne doit pas tuer l’artiste, rendre impossible pour lui de s’exprimer artistiquement. Un conjoint qui ne comprend pas d’avoir la chance de vivre à coté d’un artiste et l’en empêche – coupe la branche sur laquelle il (elle) est assis (assise) !»
Faites-vous partie d’une organisation professionnelle d’artistes? Il s'agit d'une nécessité pour pouvoir participer à des compétitions et des expositions en Italie, et dans le monde ? Quelle est l'avantage d’en faire part ?
«Non, je ne fais parti d’aucune association d’artiste, à part l’Union des Peintres de Russie, mais cela ne me donne pas grand chose pour mes expositions. Quand on est un jeune artiste on a tendance à se grouper pour se faire connaître ensemble. Avec le temps arrivent les rivalités – certains du groupe sont mieux connus, vendent mieux, d’autres moins, les troisièmes – pas du tout . Apparaît alors la jalousie entre artistes. A mon avis rares sont les groupes qui durent longtemps. Pensons seulement aux impressionnistes. L’artiste, s’il a du mérite, généralement est un solitaire. S’il est un faible – alors il n’a autre choix que celui de trouver un groupe de semblables auxquels s’associer. Ceci est valable pour tous les pays. Plus que d’avantages ceci porte des contraintes, donc des blessures pour l’artiste.»
Quelles sont les conditions pour l'accès à telles organisations? Il y a une contribution nécessaire à payer ?
«J’estime que faire payer les artistes pour exposer leurs œuvres dans une exposition est chose indécente. L’artiste donne déjà tellement – son talent, son temps, dépense de l’argent pour l’encadrement. Ceux qui organisent les expositions en faisant payer le «droit d’accrochage», «le clou», «la cotisation» méritent un coup de pied dans les fesses... Celui qui organise une exposition d’artiste sans être capable de trouver des institutions ou des sponsors qui prennent sur soi les frais de l’organisation de l’expo, du catalogue, etc, devraient s’occuper d’autre choses. Si bien à «Europastello», qu’à «L’Art pour la paix en Europe et dans le Monde», aucun artiste n’a eu d’autres dépenses que celle des frais postaux.» ( va continuer )
"Nuages et champ de blé", 65 x 50 cm (à la gauche). "Nori şi câmp de grâu", 65 x 50 cm (la stânga)
"Reflets", 65 x 50 cm (à la droite) . "Reflexii", 65 x 50 cm (la dreapta)
Aveţi un moment preferat al zilei pentru a lucra ? Care este locul preferat de reverie ?
" Nu, nu în mod special. Fiecare oră a zilei are părţile ei bune. Din contră, de dimineaţa până seara mă joc cu culorile, totul este cu adevărat atrăgător pentru a picta."
Unele inhibiţii, uneori, faţă de unele subiecte, sau în faţa hârtiei goale ?
"Nici o inhibiţie. Numai bucuria de a picta şi de a învăţa de fiecare dată ceva nou. Este precum zborul unui deltaplanoist, care nu ştie bine unde va ateriza, sau precum primul sărut – cu atâta emoţie. Retrăind de fiecare dată această senzaţie - am reuşit oare să exprim ceea ce simt ?"
Care este părerea dvs., din discuţiile cu vizitatorii în expoziţii, am descoperit că se păstrează încă ideea preconcepută că viaţa de artist este facilă, lejeră, simplă şi frumoasă ?
"Au dreptate – viaţa unui artist este frumoasă şi de invidiat, deoarece el este stăpân pe timpul său, de a alege ceea ce vrea să facă, deoarece nu are un patron care să-l oblige să facă ceea ce nu doreşte. Altfel însă, se pune problema la vinderea propriilor lucrări. În timp ce artistul este un creeator şi se bucură de acest lucru, vânzătorul este numai un comerciant. Fiecare cu rolul său. În orice caz, totdeauna comerciantul va câştiga mai mult din vânzarea tablourilor artistului. Sunt, uneori, comercianţi cinstiţi, lucru mai mult decât rar, care rămânând în câştig, permit artistului să traiască cu demnitate. Dar, de îndată ce un artist îşi începe lucrul gândind cum să lucreze pentru a vinde mai bine, este terminat ca artist, se vinde pe sine însuşi. Libertatea are un preţ, uneori prea mare, dar care trebuie plătit. De aceea, este bine să separi lucrurile – creaţia de vânzare."
Societatea, cum face parte din viaţa dvs., dar familia ?
"Societatea mea este compusă din cei care iubesc pictura mea, pastelurile mele. Cei care le-au cumpărat le expun în propriile case în locurile cele mai bune, deoarece simt nevoia de a avea aproape picturi care le vorbesc. Sau cei care se bucură atunci când vin în expoziţii pentru a-mi vedea ultimele lucrări. Şi apoi, precum ştiţi, pictura nu este singura preocupare a mea. Am şi alte pasiuni. Familia accceptă. Familia nu poate şi nu trebuie să omoare artistul, să-l împiedice să se exprime liber prin arta sa. Un coechipier care nu înţelege că este o şansă să trăiască alături de artist, fiindu-i o piedică, acestuia (acesteia) trebuie să-i fie tăiată craca de sub picioare."
"Nu, fac parte numai din Uniunea Pictorilor din Rusia, dar asta nu mă ajută prea mult pentru expoziţiile proprii. Când eşti tânăr artist, ai tendinţa să te grupezi pentru a te face cunoscut. Cu timpul, apar rivalităţile – unii din grup sunt mai bine cunoscuţi, vând mai bine, alţii mai puţin, alţii de loc. Apare atunci gelozia între artişti. După părerea mea, rare sunt asocierile care durează mult. Numai să ne gândim la impresionişti. Artistul, dacă este valoros, este un solitar. Dacă este mai puţin puternic, nu are decât şansa de a găsi un grup de persoane asemănătoare cu care să se asocieze. Acest lucru este valabil pentru toate ţările. Sunt mai multe constrângeri decât avantaje pentru artişti, deci posibilitatea de a fi răniţi este mai mare."
Care sunt condiţiile de a acceda la astfel de organizaţii ? Este necesară o contribuţie din partea artistului ?
"Consider că, a face artistul să plătească pentru a-şi expune lucrările într-o sală, este un lucru indecent. Artistul dă deja foarte mult – talentul, timpul, cheltuielile pentru înrămare. Cei care organizează expoziţiile punându-i pe artişti să plătească dreptul de a expune, merită un picior în fund. Cel care organizează o expoziţie unui artist şi nu este în stare să găsească instituţiile sau sponsorii care să preia asupra lor cheltuielile organizării expoziţiei, trebuie să renunţe şi să se lase ocupe de altceva. Atât pentru “Europastello” cât şi pentru “L’Art pour la paix en Europe et dans le Monde", artiştii n-au trebuit să plătească decât taxele poştale." ( va continua )
Irina IOSIP
Postări
