FEȚELE VĂZUTE ȘI NEVĂZUTE ALE VIOLENȚEI, Arta și violența (3)

Violență sau nonviolență...

Și societățile contemporane pot avea viziuni diferite unele față de altele, privind ceea ce înseamnă violență, funcție de nivelul de dezvoltare socio-culturală specifică precum de și un set de valori tradiționale.

În artele vizuale, gestul lui Duchamp de a expune, în anul 1914, un pisoar - un obiect ready-made obișnuit, a constituit inițial un afront adus societății și artelor și un act de agresiune. Dar astăzi el este considerat un act de curaj, revoluționar în artă, care a marcat începutul epocii postmoderne. Așadar, unele demersuri artistice cu caracter de schimbare, care au precedat pe cele din societate sau au mers în tandem cu acestea, și considerate inițial agresive și chiar violente, au condus în final la un progres al societății. Deci noul, ineditul, neașteptatul, nemaivăzutul, asimilate la un moment dat cu acte de agresiune sau violență, pot constitui, uneori, un lucru bun, un factor de progres.

Marina Abramović

"Rhythm" 1974, URL: https://www.youtube.com/watch?time_continue=11&v=xTBkbseXfOQ&has_verified=1

Un caz cu totul aparte, îl reprezintă artista Marina Abramović, care în cursul performance-ului "Rhythm", timp de șase ore a permis publicului să acționeze asupra trupului său, producându-i răni fizice și traume psihice, de o violență excesivă, punând la dispoziți acestuia chiar și un pistol încărcat. În timpul acestor evenimente a fost înțepată, dezbrăcată, tăiată. Ajungând la paroxism, unul dintre spectatori putea chiar să o împuște, dacă nu ar fi fost dezarmat de alți spectatori. Libertatea a fost totală, anarhică, aparenta lipsă de rațiune și control a artistei fiind un îndemn pentru spectatori, cărora le-au fost trezite instincte atavice. Experimentul a demonstrat, printre altele, unde poate duce libertatea extremă și la ce poate conduce la nivel individual și de grup. Extinzând semnificațiile evenimentului, se poate concluziona că oricât de avansat ar fi nivelul de civilizație, acesta nu este o stavilă în producerea violențelor de tot felul, omul modern cedând destul de ușor instinctelor primare.

Omul, ca ființă complexă și contradictorie, deține valențe nelimitate pentru violență și violența face parte, incontestabil, din imaginarul colectiv specific, social, politic, istoric, relațional etc. Uneori aceasta rămâne în stare latentă, alteori se dezlănțuie și creează o serie întreagă de evenimente, de la mici drame cotidiene până la adevărate tragedii.

Revenind la o definire intuitivă a condițiilor de violență, putem spune că orice contravine interesului cuiva, persoană sau grup, de orice fel, poate fi considerat un act de agresiune asupra individului, grupului sau societății, ale căror reacții, conform legilor universale, se pot manifesta cu forță egală sau chiar mai mare, deci tot prin agresiune și violență.

În unele situații, când frustrările, furia și nemulțumirea ating cote insuportabile și creatorii pot lua atitudine împotriva unor violențe, prin literatură, prin artele vizuale sau prin orice altă formă de artă. Putem reține, printre altele, că orice deviere în funcționarea considerată normală a societății (social, politic, economic) poate fi considerată a fi un act de agresiune și violență asupra individului și societății.

În literatură, poate fi nominalizat pamfletul, ca agresiune asupra aproapelui sau a societății, acesta uzând de cuvânt și metaforă ca arme cu putere magică, ce stârnește atât râsul cât și plânsul, admirația și ura, dar în același timp, acesta poate stimula atitudinea critică în scopul ajustării devierilor în societate.

Un demers similar pamfletului îl constituie manifestul politic sau social în artele vizuale, arta constituind în cele din urmă o armă utilizată cu scopul de a sensibiliza indivizii și societatea, în vederea conștientizării unor fapte și situații anormale sau considerate anormale. 

Irina IOSIP

FEȚELE VĂZUTE ȘI NEVĂZUTE ALE VIOLENȚEI, Arta și violența (2)

Violența, oglindă a societății

Observatorul, ca individ sau membru al societății, fiind ancorat într-un anume timp istoric, se implică cu o anume subiectivitate inerentă în orice tip de analiză de acest gen. Așadar, pentru claritatea și acuratețea analizei este necesară contextualizarea istorică, socială și politică pentru fiecare gen al artei și caz în parte luat în discuție

Luând ca exemplu moartea, acesta a fost adesea ilustrată în artele vizuale: sacrificiul uman în condițiile inchiziției (crucificare, ștrangulare, ardere pe rug etc.) nu au fost considerate un lucru rău de către majoritatea membrilor societății, la momentul istoric respectiv, dar, în societatea actuală, moartea în astfel de condiții este considerată o barbarie asupra multor oameni nevinovați, o manifestare a impunerii a puterii absolute.

Édouard Manet, „Dejunul pe iarbă", 1862-1863, 208x264cm, ulei pe pânză; URL” https://ro.wikipedia.org/wiki/%C3%89douard_Manet#/media/File:Manet,_Edouard_-_Le_D%C3%A9jeuner_sur_l%27Herbe_(The_Picnic)_(1).jpg

Au rămas în istoria artei numeroase astfel de scene incluzând agresivitatea și violența (războaie, execuții, asasinate, confruntări mitice sau fantastice etc.) ilustrate de Francisco Goya („Revolta contra mamelucilor din 2 mai 1808”, „Madrid, Prado” - 1814) sau Jaques - Louis David („Moartea lui Marat”-1793), de exemplu. Dar majoritatea religiilor sau popoarelor au ca mituri fondatoare acte inimaginabile de violență.

Chiar și imaginile ilustrând metaforic lupta dintre bine și rău, includ acte de violență, precum se vede în lucrarea lui Wiliam Blake („Îngerii binelui și Răului” - aprox anul 1800). Nudurile au fost și ele considerate un act de agresiune asupra privitorului și moralei societății, un exemplu reprezentându-l Manet, în societatea burgheză care nu accepta apariția unui nud feminin într-un grup de persoane complet îmbrăcate sau reprezentarea realistică a acestuia, fără idealizare.

Vincent Van Gogh, " Lan de grâu cu corbi", 1890, https://en.wikipedia.org/wiki/Wheatfield_with_Crows URL:https://ro.wikipedia.org/wiki/Lan_de_gr%C3%A2u_cu_corbi

Culoarea sau aplicarea ei (tonurile sau cantitatea aplicată) și liniile, frecvența / densitatea și forma lor, au fost considerate, la un moment dat, ca o agresiune psihică și picturală asupra indivizilor și societății. Lucrările lui Van Gogh, de exemplu, nu au fost cumpărate în timpul vieții artistului, fie din cauza problemelor de sănătate care nu recomandau artistul, fie datorită culorilor care erau considerate prea violente, îngrozindu-i, la vremea respectivă, pe unii dintre colegii săi impresioniști, care apreciau mai mult nuanța decât tonul pur (acest lucru nu poate fi demonstrat astăzi, deoarece culorile lui Van Gogh par moarte în comparație cu cele originale, culorile denaturându-se în timp: oxidarea cromurilor și a verdelui Veronese și evaporarea lacurilor ieftine fiind ireparabilă). Nici societatea, la momentul respectiv, nu era pregătită pentru acest mod de utilizare a culorii.

Three Studies for the Portrait of Henrietta Moraes, 1963, URL:https://en.wikipedia.org/wiki/Three_Studies_for_a_Portrait_of_Henrietta_Moraes

Francis Bacon este renumit pentru portretele sale metamorfozate, hidoase, încorsetate în compoziții rigide și lucrate în tonuri închise. Acest fel de artă, considerată acum ca fiind o reacție la pierderea firescului și relației omului cu natura și lumea, a reprezentat un șoc pentru contemporanii artistului, care au alăturat artei și persoanei sale atribute nu tocmai măgulitoare (inclusiv referitor la sănătatea mentală a artistului). Ne putem închipui reacția medicilor, filozofilor și esteticienilor la momentul respectiv, dar mai ales a persoanelor reale ilustrate. Arta acestuia, chiar și acum poate fi catalogată ca fiind maladivă, lipsită de estetică contemplativă, iar gestul său, violent și lipsit de etică. Contextul istoric și social și istoria artei ne oferă însă, cheia necesară fiecărui caz în parte, privind înțelegerea artei și artiștilor asemenea lui Bacon, prin justificări ce pot sau nu să fie acceptate ca tare.

Și totuși, unele lucrări care au lezat în vreun fel societatea, fiind respinse și acuzate de agresiune și violență asupra bunelor moravuri și a esteticii timpului, au ajuns, astăzi, să fie considerate unele dintre cele mai bune lucrări ale lumii, precum lucrările citate mai sus ale artiștilor Van Gogh și Manet. Așadar, schimbarea contextului istoric, social și politic a determinat modificări în optica acceptării normalului și anormalului, precum și a intensității reacțiilor considerate a fi violență. 

Irina IOSIP

FEȚELE VĂZUTE ȘI NEVĂZUTE ALE VIOLENȚEI - Arta și violența (1)

 

De ce violență?

Din punct de vedere biologic [1], violența și agresivitatea fac parte din zestrea primordială a omului, care, nevoit să supraviețuiască trebuia să ucidă animalele pentru hrană și să-și îndepărteze sau chiar să-ți ucidă dușmanii, adică pe aceia care îi periclitau resursele de hrană. Sunt cunoscute în acest sens imaginile de vânat de pe pereții cavernelor.

S-a dovedit, în timp, că selecția naturală îi favorizează pe cei cu un comportament mai agresiv, mai violent, aceștia reușind să procure și păstreze resursele necesare vieții. Acest comportament dobândit s-a conservat în zestrea genetică a omului.

"Monster" by Zlatkovsky Mikhail M.(Russia), 
URL: http://1stsaltandpeppersalon.weebly.com/3nd-jury.html

O cauză a comportamentului agresiv se regăsește și în particularitățile funcționării sistemului nervos central (cu precădere a lobilor frontali și temporali, a căror disfuncționalitate explică nivelul mai ridicat de agresivitate și violență), dar și a celui limfatic. Procesele neurofiziologice sunt cele prin care organismul își asigură adaptarea pe plan intern și extern, în sensul că agresivitatea reprezintă un mod extrem de adaptare, care stă la baza stărilor emoționale negative, de furie și de ură. Procesele neurofiziologice acționând în diversele contexte specifice de sănătate a întregului organism, conferă caracterul de unicitate fiecărui om.

Sistemul endocrin, joacă și el un rol în agresivitate, cantitățile peste normal de testosteron determinând manifestări de agresivitate ale omului, datorită acestuia, bărbații fiind mai agresivi decât femeile.

Din punct de vedere sociologic [2], stresul la nivel individual, determinat de factori precum șomajul, sărăcia, izolare socială sau supraaglomerația poate determina apariția actelor de violență, dar în același timp acesta reprezintă un factor de adaptare la factorii externi perturbatori. În acest context,  pot fi aduse exemple de violență precum cele manifestate în timpul revoltelor, războaielor, protestelor ș.a.m.d.

În mediul familial sau între familie și societate, în condițiile inexistenței unui echilibru în relațiile dintre membrii (schimb de resurse, sentimente conform cu așteptările acestora), se pot produce acte de agresiune. Un caz special în aceasta situație îl reprezintă poziția dominatoare și controlul pe care le exercită bărbatul asupra femeii, situație considerată, adesea, îndreptățită de către susținătorii patriarhatului și chiar acceptată de către societate și stat, ca fiind normală. Însuși statul, pentru a evita relația directă cu toți membrii societății, preferă să relaționeze direct numai cu capii de familie, fiind desemnați acestui scop, în general, bărbații adulți din cadrul familiei. În acest context general defavorabil femeii, pot fi amintite mișcările feministe pentru dobândirea și apărarea drepturilor de parteneri egali în societate , care au avut un corespondent și în artă în diverse momente menționate în istoria artei.

Din punct de vedere psihologic [3], se pot deosebi teorii prin care se justifică apariția agresivității și violenței. Teoria psihanalitică – găsește printre cauze: tulburările de personalitate, mecanismele de negare, narcisismul, traume din familie etc., teoriile influențelor situaționale ce consideră că agresivitatea are un caracter dobândit și reprezintă un răspuns la factorii situaționali, la condițiile concrete ale mediului înconjurător, teoria reglării afective – prin agresivitate oamenii se descarcă, îmbunătățindu-și starea afectivă și teoria învățării sociale – agresivitatea este învățată în mod direct din experiența personală sau prin observare și imitare.

Indiferent care sunt cauzele ce determină agresivitatea și violența, biologice sau sociale, psihologice sau cumulate, efectul acestora asupra indivizilor, societății sau a persoanei însăși poate avea și o latură pozitivă, chiar dacă, în general, latura negativă este cea mai cunoscută și mai ușor de recunoscut, decât cea pozitivă.

Ambele, atât agresivitatea cât și violența sunt modalități de comunicare a individului în societate și intercomunicare între societăți. Sigur, agresivitatea poate fi intruzivă și distructivă dar poate fi și seductivă și insidioasă prin modurile sale de manifestare.

Așadar, agresivitatea și violența pot fi analizate luând în calcul teoriile biologice, sociale și psihologice, luate separat sau toate la un loc, dar întotdeauna se poate identifica o cauză cu efect declanșator. În găsirea și analizarea acestor fenomene, trebuie urmărite atât scopul, cât și modalitatea de manifestare, cine comite actele respective și către cine sunt îndreptate.

Irina IOSIP

Note:
1 George Neamțu, Teorii privind violența, URL: http://jurnalspiritual.eu/teorii-privind-violenta-i/, accesat în 24.05.2018
2, 3 Ibidem

Mișcarea psihică în nemișcarea fizică din portretele lui Sorin Dumitrescu Mihăești

Regăsim în opera lui Sorin Dumitrescu Mihăești un fel de destrămare și dizolvare a figurilor și corpurilor umane, un transfer de energii, o fluidizare nu atât a gestului cât mai degrabă a atitudinii interioare, un fel de mișcare psihică în nemișcarea fizică.

"Portret S011"

Însă, din toată opera autorului, portretele sunt neîndoios cele care fascinează cel mai mult privitorul, impunând o atenție sporită. Acestea duc cu gândul la portretele lui Francis Bacon, din care lipsește, însă, grotescul și transfigurarea morbidă, majoritatea lucrărilor relevând o reală analiză psihologică a personajului și mai mult, o legătură vie, fluidă, biunivocă, a acestuia cu ambientul gândit ca societate. Cu puține excepții, portrete anonime se destramă și se recompun, conform unui flux de gânduri și reflecții ce definesc anumite caractere umane și situații. Stări profunde și trăiri din domeniul intangibilului uman ies la iveală într-o retorică vivace și destabilizatoare - pentru un necunoscător al psihicului uman. Ce pare, la o primă vedere, a fi un ansamblu ambiguu, nestructurat, se relevă a fi un univers eterogen de sentimente și trăiri, în continuă transformare și translatare. Dealtfel o anume precizie a tușei și a expresiei relevă fără dubiu un artist cu caracter hotărât și o gândire unitară și clară.

Chiar dacă gesturile și expresiile personajelor sunt reluate și rafinate prin multiple lucrări, există în spatele fiecărui gest, fiecărei atitudini, ceva specific și o intenție nouă, arătând infinitele stări și gânduri posibile, ce metamorfozează continuu. De altfel, arareori se poate vedea, în lucrările artistului, un discurs direcționat cursiv spre un singur scop, și niciodată nu se simte o stagnare ideatică, chiar dacă autorul revine asupra unor teme deja tratate anterior.

Ansamblul de gesturi și atitudini surprinse în lucrări dezvăluie un studiu aprofundat al universului interior al omului și al comportamentului său (studiile sociologice ale artistului confirmă și justifică acest lucru), și, cel mai probabil, exprimă stări și gânduri experimentate personal de către artist: nesiguranță, așteptare, bucurie, disperare, neputință, frustrare, concentrare, uitare și uitare de sine, uimire și revelație, durere, spaimă ș.a.m.d. Și chiar dacă specificul picturii este imaginea iar nu sunetul, unele personaje se „aud” cum urlă, oftează, exclamă, plâng.

Sorin Dumitrescu Mihăești tratează cu maximă atenție pozițiile trupului, expresivitatea mâinilor și privirea omului, specifice comunicării non-verbale: mâinile fac ele însele subiectul unor tablouri individuale, iar ochii unor personaje atrag hipnotic privitorul. Uneori, din compoziția portretului lipsesc ochii, alteori urechile, sau alte componente anatomice care sugerează comunicarea ori lipsa ori imposibilitatea ei, ori, chiar tocmai acestea sunt cel mai clar descrise, în contrast cu celelalte. În mai toate portretele, însă, există o pată de culoare, o tușă care face trecerea dinspre interiorul trupului către exteriorul lui, exprimând legătura biunivocă, dialectică dintre interior și exterior, dintre individ și societate.

"Portret R2"

Într-o varietate practic infinită de combinații, trăirile, sentimentele, gesturile și atitudinile se relevă publicului și totodată artistului însuși, în sensuri mereu noi și neașteptate, o încadrare definitivă fiind practic imposibilă. Această lume intangibilă și mereu schimbătoare, a interiorului uman profund, atrage prin misterul și promisiunea implicită de a devoala lucrurile ascunse.

Interesant este că, portretele lui Sorin Dumitrescu sunt căutate și apreciate mai mult de către publicul străin, poate și datorită culturii occidentale, care are o deschidere mai mare către persoanele „diferite”, (de exemplu, în cazul trăirilor extreme ce nu pot fi gestionate de unul singur, se acceptă deschis și se încurajează împărtășirea acestora și apelarea la personal medical specializat), pe când românii poartă încă în conștiință „rușinea” de a fi „altfel”, acest lucru fiind considerat un stigmat, ce trebuie păstrat în spațiul intim și care, în nici un caz, nu poate fi obiectul unui tablou pe perete. Aceste lucrări pot deveni incomode privitorului, dar nu într-atât încât să provoace repulsie, respingere puternică sau intoleranță, tocmai datorită fluidității ideatice sugerate, a celei compoziționale (structurile deschise ale craniului, corpului, în legătură cu mediul) și a paletei coloristice largi, în care nu domină culorile închise. În timp, faptele au dovedit că portretele sale sunt foarte apreciate de către public, ceea ce înseamnă că ele satisfac anumite nevoi individuale, sociale sau general umane.

În portrete, ca dealtfel în aproape toate lucrările artistului, policromia și utilizarea culorilor puternice, saturate, creează senzația psihică de artificial, de tonicitate exacerbată, proprie acțiunii și mai puțin meditației (în ciuda subiectelor reflexive propuse), poate indica o caracteristică a societății actuale alienate, cuprinsă de agitația acaparării materialului, acum, imediat, aproape oricum și oricât.

Întreaga operă a artistului se constituie într-o solidă analiză psihosocială, în care omul, ca individ și ca membru al societății, este subiectul și obiectul de reflecție, asupra căruia Sorin Dumitrescu, dăruit cu inteligență și sensibilitate, se apleacă cu afecțiune și profundă înțelegere. Acest mod de a privi oamenii, fiecare cu individualitatea lui și de a-i trata cu respect, fără urmă de reticență, ură sau respingere, căutând să înțeleagă universul lor intim și sensul lor în viață și societate, ne face să credem că autorul vede viața ca un dar făcut omului, aceasta trebuind să fie apreciată și valorificată în întreaga ei diversitate și unitate de forme. Într-un fel, artistul oferă o terapie psihologică, inducând fenomenul de conștientizare a celor ce sunt și se petrec în psihicul omului și la nivelul relațiilor interumane, dar și o terapie socială prin conștientizarea aspectelor comune, normale și anormale, ale vieții de zi cu zi, respectiv tendințelor societății contemporane, reținând că, primul pas în rezolvarea problemelor este chiar conștientizarea lor. Punând omul în legătură cu sine și cu societatea, artistul sesizează diversitatea și pluralitatea și nu le respinge, ci le prezintă ca un fapt ce există și trebuie cunoscut și asimilat.

În încheiere, se poate spune că specificul operei lui Sorin Dumitrescu Mihăești constă în asamblarea osmotică dintre tematica abordată, atitudinea și trăirile transpuse în spațiul lucrărilor și tratarea plastică, într-o deplină sinceritate, conformă cu unicitatea personalității artistului și a contextului socio-cultural actual, aflat într-o continuă schimbare.

 

Irina IOSIP

Surse imagini:
"Portret R2", URL: https://www.saatchiart.com/art/Painting-Portrait-R2/259211/3351693/view
"Portret S011", URL: https://www.saatchiart.com/art/Painting-Portrait-S-011/259211/3688242/view

Festivalul Internațional Vară Magică, "VIOLONCELLISSSIMO 100"

"Debutul Festivalului Internațional Vară Magică va constitui o premieră în Europa. Cei mai buni o sută de violonceliști români vor participa la realizarea unui spectacol demn de Guinness Book. Practic, succesul pe care l-au avut, cu cinci ani în urmă, i-a determinat pe organizatori să meargă mai departe și să conceapă un scenariu cu o puternică încărcătură simbolică. Veniți din Timișoara, Cluj, Iași, București și Chișinău, tinerii vor intra pe scenă pe rând, pentru ca apoi, reuniți, să omagieze prin talentul lor Centenarul Marii Uniri de la 1918. (...)

În onoarea Centenarului, orchestrele care vor urca pe scena Ateneului Român, în cadrul Festivalului Internațional Vara Magică, desfasurat in perioada 11 iulie – 29 august, vor avea, simbolic, câte o sută de membri. Stagiunea va avea 12 concerte magice, iar deschiderea va fi făcută printr-un eveniment inedit și magnific – „Violoncellissimo 100” – sub bagheta maestrului Cristian Mandeal, susținut de cei mai buni violonceliști români, reunind școlile de violoncel din capitalele provinciilor istorice, marcând astfel Marea Unire, informeaza Lanto Communication."

Mai multe despre Violoncellissimo 100 aici:
https://www.hotnews.ro/stiri-cultura-22551608-cristian-mandeal-dirijeaz-100-violonceli-scena-ateneului-romn.htm

Bobo Pernecky - Slovacia: "Life"

 

Fără titlu, tuș, 21x29,7cm, IS&PSAS Ed. 1

 

Yuriy Kosobukin - Ucraina: "Life"

 

 

Fără titlu, Acuarele, tuș, pix cu gel,
26.4 x 24 cm, IS&PSAS Ed. 1

Fără titlu, Tuș, pix cu gel
29.7 x 21 cm, IS&PSAS Ed. 1

 

 

 

Of June: Without words

Without words © Irina IOSIP

 

Of May: GOSSIP

© Gossip by Irina Iosip

Azi, orice poate fi numit ca fiind artă ...

 

Azi, orice poate fi numit ca fiind artă ...

 

Dacă, în cadrul curentelor și mișcărilor menționate în istoria artei până în postmodernism, au fost evaluate și reținute caracteristicile ce țin de contemplarea frumosului, astăzi, sincretismul, variația, noul, ineditul, specialul, ideea sunt cele care constituie firul conducător în aprecierea artei. Spectacolul și conceptul oferă plăcere generațiilor obișnuite cu lumea virtuală, ce oferă imagini și idei în schimbul obiectului artistic, spectacolul și grandiosul în schimbul valorilor umane universale și a detaliului estetic. Adesea, munca fizică necesară generării de obiecte artistice și contactul cu materia sunt considerate nedemne și inutile, un fel de umilință a generațiilor trecute, uitând faptul că omul este o ființă vie, ce face parte din organismul viu al Terrei, dotată cu trup, văz, auz, gust, miros, simț tactil și sentimente, nu numai cu intelect.

Lipsind aceste elemente esențiale ce definesc omul, este eliminată tocmai acea parte care ne face umani. Ori, și din acest motiv, omul trebuie să-și accepte umanitatea biologică, care este sursa tuturor devenirilor.

Arta conceptuală este o provocare intelectuală, ce stârnește plăcerea căutării și degustării nenumăratelor variante posibile de înțelegere, pentru împlinirea cărora sunt necesare cunoștințe de specialitate, biografice privind viața și evoluția autorului și încadrarea acestuia într-un context social, filozofic, spiritual, politic etc., și mai puțin al artei în sine. În timpul jocului minții, jonglarea cu concepte și vehicularea de idei, se uită valorile spirituale și general umane, în numele cărora se face acest lucru, și care reprezintă esența și rațiunea de a fi a omului.

O dată cu abordarea filozofică a orice și a artei în cazul de față, vizualitatea este lăsată într-un plan secund, arta nu mai este ceva la care să te uiți, nu mai este neapărat un obiect fizic și nu mai este în mod obligatoriu purtător de frumos. Diversitatea este atât de mare și năucitoare încât liantul care o unifică este chiar fenomenul de conceptualizare a orice și oricât.

În condițiile în care, însăși arta a devenit greu de definit și de delimitat de viață, iar conceptualizarea excesivă riscă să piardă arta pe drum, să deruteze și mai mult - publicul întrebându-se dacă cea ce vede este artă, uneori indiciile că este vorba de artă sunt chiar indicațiile textuale care precizează că acolo este vorba despre artă (titluri articole, denumiri spații unde se practică / produce arta, texte explicative alăturate obiectului de artă și chiar textul conceptual ce însoțește evenimentul etc).

Arta contemporană se confruntă cu inexistența unui stil unitar și coexistența unei multitudini de stiluri. În spațiul artelor vizuale stilurile și trendurile se amestecă și schimbă cu rapiditate. Această diversitate și acest amestec se desfășoară într-o libertate lărgită, în care totul este permis.

Există, la nivelul artelor vizuale, o ambiguitate și reversibilitate a lucrurilor, încât totul a devenit aiuritor, atât pentru artist cât și pentru receptorul de artă. Libertatea artistului este atât de mare încât poate face ce dorește, cum dorește și în orice scop, chiar și fără scop, în care stilul unic și poate nici unicitatea stilului în artă nu mai prezintă o prioritate.

Oricum, privind opera unui artist, stilul este greu de definit în condițiile conceptuale și în cazul manifestării în zone și în genuri ale artei atât de diverse, dar și greu de păstrat.

Astăzi, arta s-a decorporalizat, dezestetizat, aproape orice putând fi numit ca fiind artă, obiectul de artă a pierdut din importanță în favoarea conceptului, accentul se pune pe producerea acesteia și pe experiența estetică generată cu acest prilej, adesea imaterială.

Experimentul și evenimentul oferă efecte vizuale, sonore, ambianță (fascinație, repulsie etc.), scopul principal fiind acela de a genera experiențe estetice, trăiri intense și particulare unui public larg, divers ca pregătire și sensibilitate.

Timpul prezent este caracterizat de ubicuitatea și modificarea relației cu realul, specifică noilor tehnologii, care transferă în anonimat autorul și opera și efemerizează opera. În fața calculatorului, aflat într-un spațiu virtual, cel care ar trebui să fie publicul devine participant la realizarea operei de artă colective. Iar în fața televizorului, privitorul se cufundă într-un anonimat amorf, lipsit de individualitate, fără o participare și asumare reală, trăind într-o falsă realitate, creată cu anume scopuri și destinație, adesea ascunse marelui public. Acest mediu artificial, în care lipsește interacțiunea umană, induce alienarea omului, ce se regăsește într-o lume supraaglomerată, înstrăinat de sine și de societate.

Ceea ce este interesant și dovedit a fi foarte util pentru societatea actuală, este faptul că, prin noile tehnologii (digitale, arta video, cinematografia etc.) pot fi transformate realități sau modelate altele virtuale, ca experimente (științifice sau sociale). Uneori actul tehnic se transformă în unul de creație, cu valoare artistică, care stimulează producerea acelorași trăiri precum o face orice arta (sentimente, senzații, procese de gândire, sensibilități estetice etc.).

 

Irina IOSIP