Gabriel RUSU, România: "Vito Nikolic"

 

Gabriel RUSU, România, "Vito Nikolic" (1934 - 1994) -  poet marcant al literaturii muntenegrene, culori de apă, 29,7x42 cm; Premiul I, International Cartoon Festival Kolasin, Muntenegru, 2024

 

 

Liviu STĂNILĂ, România: "Sound absorber"

 

 

Liviu Stănilă, România, "Sound absorber", ink

Ana-Irina IORGA: De la Kabala la artele vizuale. Reflecții despre un act artistic total

De la Kabala la artele vizuale. Reflecții despre un act artistic total

 

O expoziție - de pictură, grafică, sculptură, fotografie - este un act artistic important. Dar o expoziție a cărei viață pulsează și în alte registre artistice generînd texte literare, muzică de operă și film este, de fapt, un act artistic copleșitor, total. Acest gen de artisticitate mi-a deschis un inedit orizont de reflecții despre artă ca experiență ontologică, ca sistem de limbaje și ca tehnici expoziționale.

În mod firesc, arta este indisolubil legată de limbaj, de regulă de un limbaj al ei propriu, de parcă ar fi captivă în structurile acestuia. În mod tradițional, câte arte tot atâtea limbaje. Demersul artistic contemporan propune însă, și realizează totodată, o abordare inter-artistică, prin urmare „inter-lingvistică”.

Tehnic vorbind, orice limbaj presupune un prim efort de codificare a ideilor transmițătorului de către el însuși și de transmitere a mesajului, iar apoi un al doilea efort, de decodificare a ideilor de către receptor. Ulterior, într-o circularitate specifică, se derulează comunicarea. Se pleacă de la premisa că interlocutorii folosesc același limbaj fundamental, deși limbajele lor interioare pot uneori să difere semnificativ dacă urmează sensuri culturale necomune. Cu atât mai mult pot diferi limbajele artelor autonomizate!

Actul artistic total la care mă refer în continuare este o singularitate în peisajul deceniului al doilea. Este vorba despre proiectul „River of Fundament”, propus de Matthew Barney în 2014, cu lucrări de sculptură, pictură, grafică, fotografie, literatură, muzică de operă, cinematografie – prezentate într-o discursivitate segmentată în timp și spațiu.

Termenul „fundament”, utilizat de autor, poate avea, conform graficii expuse, sensul alchimic de Yesod, din „Kabala”, de temelie pe care Dumnezeu a construit lumea și totodată de vehicul al transformării lucrurilor, de putere de a pune în relație tot ceea ce există. Yesod se află în vârful reprezentării piramidale cu baza în sus, realizată de autor, într-o iudaică opoziție cu piramida funerară egipteană.

Această mega lucrare de artă surprinde printr-o abordare extrem de subiectivă a întâlnirii și generării unor inter-textualităților artistice și a comunicării acestei întâlniri unui public despre care nu se poate ști dacă deține toate limbajele multistratificate implicate. Râul este o metaforă a curgerii, a transformării, a generării de conexiuni: curgerea vieții, a morții, a gândirii, a limbajului.

Experiența personală a lui Barney parcurge mai multe stadii concentrice, din ce în ce mai ample, cu niveluri diferite de profunzime și de semnificare, concretizate în diferite tipuri de text. Primul text: limbajul literar, adică lectura romanului „Ancient Evenings” al scriitorului american Norman Mailer despre viața, moartea și renașterea unor personaje (Menenhetet I și Menenhetet al II-lea) din Egiptul antic, având la bază structura mitului zeului Osiris.

Al doilea text: transmutarea textului literar în orizontul limbajului psihic. Aici există două etape: identificarea personajelor cu propriul sine și a întâmplărilor romanești cu propria viață și transferarea acestora asupra personajului fictiv Norman Mailer, concretizată în scrierea cărții „River of Fundament”, ceea ce înseamnă un nou limbaj literar;

Al treilea text: transmutarea textului psihic în orizontul limbajului artistic ideatic și obiectual. Acest orizont include limbajul sculptural, pictural, fotografic, cinematografic, muzical etc. și este numit de Barney „lentul proces de distilare de la poveste la obiect”. Aici se produce materializarea ideilor și emoțiilor personale sub forma obiectelor artistice: sculpturi, desene, fotografii etc. La acest nivel se împletesc patru tipuri suplimentare de limbaj: limbajul bărcii în care sufletele traversează râul morții, limbajul interiorului domestic al casei personajului literar Norman Mailer, limbajul turnării metalelor alchimice și limbajul camerei funerare, unde se închide un ciclu existențial și începe un altul.

Al patrulea text: transmutarea textului inter-artistic în orizontul estetico-intelectual al publicului. Prezentarea întregii experiențe literaro-psihologico-artistice se face sub forma unei narațiuni de tip expoziție-film-opera. Aici sunt implicate iarăși mai multe limbaje: limbajul expozițional, limbajul cinematografic și limbajul specific operei.

Expoziția, ca parte componentă a actului artistic total, ea însăși dominată de narațiunea în formă sculpturală, se afla într-o clădire, cea a Muzeului de artă modernă și contemporană din Munchen (Haus der Kunst), a cărei arhitectură are propriul său limbaj, unul funerar oarecum, care îl aseamănă unui mormânt.

Așadar, limbaje în limbaje, structuri cognitive în alte structuri cognitive care interacționează incluziv sau încrucișat, în rețele complexe, similare rădăcinilor silvestre sau firelor de apă subterană, al căror sens este cel alchimic, de reducție la esență și de transmutare a oricărui metal inferior în aur, de elevare a existenței.

Un asemenea dificil sistem de idei, de obiecte și de semnificații, exprimate în multiple limbaje și rețele de limbaje, ridică problema expunerii pentru a fi transmis publicului în mod inteligibil. Alegerea spațiului expozițional, Haus der Kunst, a răspuns temei principale a proiectului lui Matthew Barney: ipostaze ale vieții de după moarte. El însuși vorbește despre o similitudine a spațiului ales cu interiorul unui mormânt egiptean. Încăperile au mai multe deschideri, ceea ce „permite o mișcare episodică și facilitează o citire narativă”, ambele urmărind direcția călătoriei sufletului după moarte.

Analiza acestui grandios proiect, care sintetizează literatura, sculptura, desenul, muzica, alchimia, culturologia și istoria religiilor, cinematografia și opera, evidențiază noi dimensiuni ale conceptului de spațiu, de timp și, în cele din urmă, ale conceptului de expoziție.

Spațiul poate fi modelat pornind de la înțelegerea sa newtoniană, de „loc absolut”, de recipient în care se desfășoară evenimentele, sau de la cea leibniziană, de „relație de coexistență a lucrurilor”. Găsim aceste modele de concepere a obiectelor și chiar de privire a obiectelor în multiple forme expoziționale. Dar perspectiva pe care o deschide proiectul „River of Fundament” este una care se îndreaptă mai degrabă spre continuum-ul spațiu-timp einsteinian. O expoziție de acest tip devine, cumva, ea însăși o lucrare de artă.

Este important modul în care expoziția modelează spațiul de prezentare, îl re-creează, dar este important și locul concret în care ea există. O anume consonanță între cele două este esențială: pe de o parte expoziția - ca un conținut alcătuit din obiectele artistice materiale, iar pe de altă parte locul, spațiul în care ea evoluează - ca o formă. Unitatea lor face posibil întregul artistic oferit publicului spre „comuniune”. De exemplu, casa lui Norman Mailer din „River of Fundament”, construită ca o piramidă cu vârful în jos, era plasată în prima parte a încăperii centrale, metaforizată în vas alchimic, arcă diluviană și mormânt transgresor spre viață. Fluxul ideilor artistului s-ar putea regăsi în ordinea prezentării lucrărilor, în trecerea dintr-un spațiu în altul, dintr-o încăpere în alta. După modelul lui Barney, al metaforei râului și al transmutării spirituale, orice expoziție are o fluiditate intrinsecă și totodată un „apriori” al ei pe care este chemată să-l dezvăluie participanților. La Barney acest „apriori” este călătoria spre viața de după moarte, lucrarea alchimică, în cele din urmă - aflarea pietrei filosofale.

Proiectul „River of Fundament”, un adevărat act artistic total, indică existența unei sintaxe spațiale ale cărei reguli sunt dependente de inserția temporalității. Barney chiar vorbește despre o „artificialitate a transformării spațiului”. S-ar putea admite că într-o expoziție există o ordine interioară care însumează succesiunea lucrărilor, succesiunea privirilor, dar și accente și roluri pe care lucrările de artă le-ar putea avea atunci când sunt privite/înțelese/apropriate de către vizitatorul care nu parcurge neapărat o traiectorie rațional-rectilinie, ci uneori pur și simplu se învârte de ici colo, aproape haotic. Vizita într-o galerie sau într-un muzeu este o alternanță de tonalități minore și majore, ca în piesa lui Musorgski.

Expoziția „River of Fundament” este, așadar, o concluzie a unui demers ontologic-artistico-expozițional care utilizeză ca instrumente opere de artă dispuse în spațiu sau în spațiu-timp, și limbajele prin care ele se exprimă. Este un sfârșit al unei experiențe pe care artistul a parcurs-o și care, la rândul ei, l-a parcurs pe artist.

Lecția învățată de la Matthew Barney este că o expoziție este mai mult decât o expoziție, că are tentacule „extra-muros”, în alte forme de artisticitate, că este un limbaj al diferitelor limbaje artistice, un supra-limbaj multi-stratificat. În cele din urmă, ea poate fi chiar un act artistic total.

Prof. dr. Ana-Irina Iorga

Surse:

1. Okwui Enwezor, Matthew Barney. River of Fundament, în https://issuu.com/haus_der_kunst/docs/matthew_barney_katalog
2. Cansın İlayda Çetin, The Relationship between Presentation of Artworks of Various Dimensions and Architectural Design in the Scope of the Development of Exhibition Design, GSED, 2021; Cilt: 27, Sayı: 47: 548-560 - DOI: 10.32547/ataunigsed.974021, în https://dergipark.org.tr/en/download/article-file/1890214
3. https://www.google.com/search?client=firefox-b-d&q=matthew+barney+river+of+fundament+streaming#fpstate=ive&vld=cid:e7cd7850,vid:0Z4-6caP9KQ,st:0
4. https://en.wikipedia.org/wiki/Ancient_Evenings
5. https://en.wikipedia.org/wiki/Yesod

Prea mult sau prea puțin? Prea devreme sau prea târziu?

PREA MULT SAU PREA PUȚIN? PREA DEVREME SAU PREA TÂRZIU?

 

Conform The New York Times, Grecia va restricționa vizitele de croazieră datorită supraaglomerării cu turiști a insulelor sale. Într-o țară în care turismul reprezintă cheia economiei (o cincime din producția economică națională), prim-ministrul Kyriakos Mitsotakis adoptă o tendință europeană de reglementare mai strictă a turismului, în condițiile în care Grecia, cu istoria sa grandioasă și salba sa de insule cu peisaje exotice feerice reprezintă ținta a milioane de turiști, cu preponderență europeni, a promovat, până acum, un turism lejer și celor de condiție financiară medie sau chiar redusă.

Se pare că afluxul aparent nesfârșit de turiști din ultimii ani a provocat neplăceri la nivel local în unele dintre cele mai populare destinații, de aceea premierul grec a propus o serie de măsuri menite să reducă unele efecte ale aglomerației în creștere. Modificările includ creșteri importante ale taxelor de andocare pentru navele de croazieră pe unele dintre cele mai populare insule ale Greciei și limite ale sosirilor zilnice ale acestora. Regulile urmăresc să reducă presiunea pe care industria turismului o pune asupra comunităților locale și, datorită impactului social, să răspundă unei respingeri a supraaglomerării sau afectării mediului în alte câteva destinații importante.

Argumentația aduce în atenția publicului noile evenimente și reglementări impuse în marile zone turistice europene: Veneția a introdus o taxă de intrare de 5 euro în anumite zile și vizitele se fac cu programare, localnicii din Barcelona au ajuns să protesteze exasperați de numărul prea mare de turiști, Amsterdam a redus la jumătate traficul de croazieră până în anul 2026.

NY amintește de faptul că 33 de milioane de persoane au vizitat anul trecut Grecia, conform declarației Băncii Naționale grecești, iar cifrele au crescut cu încă 15,5% în prima jumătate a anului 2024.

Conform oficialului grec citat, restricțiile ar urma trendul european, printre motivele invocate fiind și scăderea nivelul chiriilor impus de numărul mare de vizitatori, de numeroasele construcții noi care reduc sursele de apă necesare pe insule, de impactul aglomerării asupra mediului și de supradimensionarea infrastructurii, care nu pot fi suportate de comunitățile locale în condițiile reale actuale.

Presa amintește și de reacția rezidenților de pe o insulă, în mumăr de aproximativ 15.000, care, într-o zi deosebit de aglomerată din iulie a.c., au fost îndemnați de oficialii locali să rămână acasă pentru a face loc celor 17.000 de vizitatori așteptați.

Alături de facilitățile financiare create pentru localnici, în Grecia sunt anunțate majorări de taxe, precum: taxele de debarcare ale vaselor de croazieră (de exemplu, creșterile vor fi, în Santorini, care este cea mai populară destinație de croazieră din Grecia, având 1,3 milioane de vizitatori de croazieră anul trecut, de la 35 cenți la 20 euro), taxele hoteliere și de cazare, precum și reducerea dezvoltării infrastructurii cu case de vacanță.

Privind din altă perspectivă, aceste măsuri pot fi asociate și altor tendințe europene recente, printre care: căderea economică generală și îngrădirea intrării pe la granițele terestre în unele țări (vezi Germania și Austria) - deci reducerea liberei circulații europene și reducerea valului de imigranți provenind din Africa sau Asia.

Cauze ale situației de cădere economică în Comunitatea Europeană sunt și recenta pandemie, care a secat financiar statele și populația dar și suprapopularea, în special a orașelor, cu imigranți fără posibilități financiare și calificare profesională, provenind din țări cu nivel sociocultural scăzut, care impun obiceiuri și culturi ce devin majoritare în țările europene.

Este de la sine înțeles că, este necesar ca fiecare țară să-și protejeze populația indigenă prin orice căi și mijloace posibile, care să îi asigure siguranță financiară, materială și spirituală. Statele europene înțeleg, cu întârziere, că facilitățile și libertățile excesive oferite unor mari mase de oameni inclusiv imigranți vin cu responsabilități și mari eforturi financiare și chiar pierderi ale propriilor valori culturale și sociale. De exemplu, acolo unde populația locală nu se mai regăsește în cultura diferită devenită majoritară, devine instabilă ori cedează moral și spiritual puțin câte puțin și regresează socio-cultural. În loc de a se consolida și asigura pentru populația locală un nivel de viață ridicat, regulile impuse cu forța în Comunitatea Europeană au produs modificări cu efect negativ: viața s-a scumpit și a devenit nesigură, calitatea socio-culturală cunoscută și apreciată ca atare s-a destrămat, valorile naționale au fost subminate, empatia oamenilor a fost înlocuită de neîncredere, frică, nesiguranță iar uneori, respingere, au fost generate tensiuni sociale. Acum se înțelege că, ceea ce este prea mult, prea repede și impus cu forța, fără consultarea largă și informarea corectă a populației, fără studii care să cerceteze implicațiile deciziilor Comisiei Europene, devine nociv, distructiv, dezbinator: siguranța și nivelul de trai au scăzut, cultura și spiritualitatea s-au degradat, stabilitatea populației și libera circulație a persoanelor și a valorilor culturale au de suferit, pacea și unitatea europeană devin chestionabile. Nici persoanele venind din afara UE nu se mai simt confortabil și, poate, nu consideră că evoluează conform așteptărilor. Recent, Spațiul Shenghen pare să nu mai fie agreat de țările care l-au produs și promovat până acum. Puterile politico-economice s-au reconfigurat și polarizat. S-au deschis sau redeschis supapele nemulțumirilor, care proliferează și își lărgesc spațiul de influență. Rezolvarea conflictelor pe căile clasice se arată a fi o iluzie.

Oare măsurile ce se iau în prezent în spațiul Uniunii Europene se dovedesc a fi prea mult sau prea puțin? Este prea devreme sau prea târziu pentru a se mai putea rezolva ceva? Ceea ce s-a estimat a fi un disconfort temporar de adaptare și acceptare ne transformă ca UE, oare, în ceva chestionabil „prin a fi sau a nu mai fi”?

Irina IOSIP

Gabriel RUSU, România: "Time"

 

 

Gabriel RUSU, România, membru al juriului IS&PSAS 2023, "Time", culori de apă

Simpozion AGORA.ro: înscrierile se apropie de final

 

 

COMUNICAT DE PRESĂ

Revista culturală independentă ARTE și SOCIETATE, constituită ca manifest și apel la uniune în vremuri atinse de pandemii politice, economice și sociale, manifestă o atitudine echilibrat progresistă privind toate domeniile vieții cetății.

Ca urmare a efortului unui colectiv redacțional restrâns, aplecat spre reflecție și analiză, revista apare semestrial, în format digital și cuprinde cercetări, studii, eseuri, foto-jurnale, opinii critice asupra artelor contemporane românești și internaționale, interviuri, portofolii de artiști, informații despre evenimente socio-culturale, creații literare precum și cercetări, comunicări și opinii vizând alte domenii ale culturii și științei, dintre care: sociologia, filozofia, psihologia, antropologia, muzica, teatrul, filmul și arhitectura.

Revista oferă autorilor și intervievaților posibilitatea de a-și exprima liber opiniile și ideile generatoare și unificatoare de energii creatoare, firele nevăzute din țesătura imaterială necesară într-o societate sănătoasă.

Membrii redacției speră în puterea binelui general și a științelor și artelor ca factori de progres spre reevaluarea și recalibrarea societății la valorile umane și sociale superioare, echilibrate prin etică și moralitate.

Aflată în al cincilea an de la apariție, Revista lansează invitația de participare la Simpozionul AGORA.ro Ed. 2024, cu speranța unei reuniuni lărgite în vederea îndeplinirii dezideratelor sale și promovarea valorilor românești și internaționale.

Revista ARTE și SOCIETATE provoacă, așadar, la un schimb de opinii și idei, având permanent în obiectiv adevărul, realitatea, decența, respectul și atitudinea culturală în tratarea tuturor subiectelor din paginile sale.

Irina IOSIP
redactor-șef
ARTE și SOCIETATE
https://artesisocietate.weebly.com/
adresa redacției: artesisocietate@gmail.com

 

 

I N V I T A Ț I E

Simpozionul AGORA.ro, Ed. 2024

 Regulament

 Revista culturală independentă ARTE și SOCIETATE îşi propune să pună la dispoziţia scriitorilor, poeților și specialiştilor, teoreticieni și practicieni, considerați în acest context autori, un spațiu de prezentare și dezbatere a ultimelor lor creații și cercetări științifice, să faciliteze comunicarea acestora în diverse domenii culturale la nivel naţional şi internaţional şi să problematizeze teme de actualitate din domeniul artelor vizuale, separat sau în conexiune cu alte domenii artistice și științifice (muzică, teatru, filmu, sociologie, psihologie, antropologie, filozofie, istorie, arheologie, jurnalism socio-cultural, medicină, literatură etc.).

Tema ediției este „AGORA”. Aceasta vizează concepte, noțiuni, stări și acțiuni precum: moral - imoral, independent - dependent, incluziune - excluziune, evoluție - decădere, continuu - discontinuu, constructiv - distructiv, adevăr - minciună, iubire - ură, stabilitate - instabilitate, viitor - trecut, prezent - trecut, incluziune - excluziune, unitate - dezbinare, spirit - trup, clar - blurat, gând - faptă, direct - indirect, eu - celălalt, alb-negru, direct - evaziv, frumos - urât, artă - kitsch, real - ireal, cultură - incultură, oraș - sat, pace - război, sănătate - boală etc. Subiectele politice sunt excluse.

Condiții de participare
1. Sunt așteptate texte originale care reflectă activitatea și creativitatea scriitorilor, poeților, teoreticienilor și practicienilor specialiști consacraţi sau aflaţi la debutul carierei artistice sau științifice și a studenților în anii terminali din domeniile enunțate mai sus, vizând următoarele secțiuni:
       a. Studii, eseuri, comunicări științifice și articole, max. 3 materiale, fiecare respectând: abstract max. 50 cuvinte, cuvinte cheie max. 5, text și imagini – max. 5 pag. , format Word sau Libra-office și pdf., text la 1,5 rânduri, font Times New Roman 12, imaginile incluse vor fi de min. 300dpi și max. 400dpi.
       b. Proză și poezie contemporană originală: în total max. 5 pag., format Word sau Libra-office, la 1,5 rânduri, font Times New Roman 12.
2. Nu sunt acceptate opiniile defăimătoare, injurioase sau sub limita bunului simţ etic sau cultural care ar putea aduce prejudicii în vreun fel unor persoane sau unor entități, private sau publice.
3. Lucrările vor fi redactate în limba română.
4. Pentru înscriere vor fi transmise: un Curriculum vitae de max 2 pagini în care vor specifica cel puțin următoarele: numele și prenumele, anul nașterii, domiciliul, e-mailul, numărul de telefon, specializarea, studiile, activitatea dovedită în domeniu, o fotografie portret de min. 300 dpi și lucrarea / lucrările propuse pentru participare.
5. Sunt acceptate numai înscrierile transmise de autorii înșiși.
6. Simpozionul nu verifică drepturile de autor asupra informațiilor și imaginilor. Prin înscriere, autorii își asumă integral și în exclusivitate responsabilitatea asupra tuturor celor transmise, privind conținutul acestora, inclusiv din punct de vedere al paternității, corectitudinii informațiilor și originalității ideilor, informațiilor și textelor literare, precum și asupra acceptului de publicare a textelor și imaginilor.

Modalitatea de înscriere și participare
1. Înscrierea pentru simpozion constă în trimiterea tuturor documentelor conform celor de mai sus, printr-un singur email cu subiectul: AGORA.ro 2024 și numele participantului.
2. Se va face o selecție a lucrărilor. Selecția nu va putea fi contestată. Participanți sunt aceea care vor avea una sau mai multe lucrări selectate.
3. Participarea constă în publicarea lucrărilor selectate în Revista ARTE și SOCIETATE.

Adresa de trimitere a documentelor: artesisocietate@gmail.com

Termen de transmitere a documentelor: 30 septembrie, 2024

Precizări suplimentare
Participanții sunt de acord ca rezultatele obținute să fie făcute publice.
Lucrările, parțial sau total, vor putea fi publicate și în alte spații media, cu scopul promovării Simpozionului.
Înscrierea și participarea, respectiv publicarea, sunt gratuite și nici nu implică vreo recompensă, în favoarea autorilor, materială sau de orice altă natură.

Protecția datelor
Participarea la Simpozion presupune că autorii își exprimă în mod automat acordul cu GDPR (Regulamentul 2016/679/UE privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestora, aplicat de toate statele Uniunii Europene), acordul explicit ca datele personale transmise să fie stocate, procesate și folosite de către organizatorii Simpozionului în scopuri legate de acesta și aceste date să fie trimise entităților/organizațiilor partenere sau care au acordat recunoaștere oficială, patronaj, susținere sau acreditare evenimentului.
Informațiile personale transmise de autori: domiciliu, vârstă/data de naștere, număr de telefon și adrese de corespondență, vor fi făcute publice numai cu acordul autorului, precizat ca atare în cadrul Curriculum Vitae. Poza portret și Curriculum Vitae profesional (parțial sau total) vor putea fi publicate, dacă nu a fost specificat altfel de către autor.

Prin înscriere și participare, autorii își asumă în totalitate condițiile stipulate în prezentul document.

Simpozionul va fi însoțit de alte evenimente social - artistice care vor fi anunțate ulterior.

Simpozionul este organizat și susținut de Revista ARTE și SOCIETATE, în colaborare cu entități publice și private.

Ioan BRATILOVEANU: "Câteva reflecții despre dezvoltarea persoanală și relația ei cu Frumosul"

 

Câteva reflecții despre dezvoltarea personală și relația ei cu Frumosul

Dezvoltarea personală (care ar include vorbitul în public, educația financiară, managementul timpului, inteligenta emoțională etc.) e bună și folositoare, ar fi însă mult mai bine dacă s-ar cultiva în mod conștient și valorile estetice autentice din viața noastră, adică Frumosul: exprimat prin artă, muzică, poezie etc., fără de care nu există o dezvoltare armonioasă și completă și nici măcar nu poate fi vorba de pretenții de spiritualitate!

Cam toți înțeleg prin dezvoltare personală să devii mai eficient, cu bani fără număr și să îti atingi obiectivele. Care obiective? Tot materiale, desigur: smartphone-ul, tableta, BMW-ul, Mercedes-ul, pantofii și hainele de firmă, excursia în Dubai, Bitcoin-ul, banii, prosperitatea și „libertatea financiară”. Excesul de confort, care devine un scop în sine, dăunează grav sănătății mintale și duce la lenevirea spiritului!

Nu există dezvoltare personală completă fără dezvoltarea a gustului estetic!
Din păcate, putini dintre oamenii prosperi financiari din România se preocupă și de latura estetică a dezvoltării lor. Nu mă refer la cei de azi care cumpără arta din snobism, ca „investiție”. În general, oamenii care aveau bani acum 200, 300 sau 600 de ani erau oameni rafinați, cunoscători de artă, iubitori de muzică și literatură, adevărați mecena ai artelor și culturii. Așa-numita dezvoltare personală cuprinde nevoile umane din piramida lui Maslow, care este însă incompletă pentru că nu menționează explicit nevoile estetice și spirituale autentice care se află de fapt în vârful piramidei!

Aș dori să mai adaug un singur lucru: măsura dezvoltării unei societăți este dată nu de progresul tehnologic ci de realizările în domeniul culturii și de spiritual, iar prosperitatea financiară nu trebuie să fie un scop în sine, ci ar trebui folosită pentru a-ți face viața mai Frumoasă. Trăim acum o epocă de decadență când banul a devenit, din păcate, un scop în sine. Din nefericire, societatea din România, după 1990, a fost manelizată în mare măsură, și la propriu și la figurat.

Aspectul estetic este important pentru simplul motiv ca peste 90% din informații le primim prin intermediul văzului, asta o spun oamenii de știința. Deci, ceea ce este urât sau Frumos în exteriorul nostru ne va influenta pozitiv sau negativ starea interioara. Un exemplu mai clar: în Italia, Anglia și Elveția nu poți schimba culoarea acoperișului sau a fațadei casei după bunul plac, ci trebuie să se încadreze în gama cromatică din jur. La noi s-a construit în ultimii 30 de ani haotic, în dulcele stil mioritic manelizat și astfel, peisajul urban din multe localități din țară este deseori pestriț și dizarmonios. Cauza? Nu a fost vorba de lipsa banilor ci de lipsa de interes și educație față de aspectul estetic. Ne place sau nu, gradul de civilizație al unui popor este dat și de acest aspect.

Fără cultivarea unor valori estetice autentice, omul este condamnat să penduleze între planul de jos al instinctelor animalice și lumea rece, a intelectului și a tehnologiei digitale, care ne dezumanizează, ne robotizează.

Din păcate, realitatea tristă este că elita financiară, politică și intelectuală de azi nu mai este atât de interesată ca în trecut de promovarea unor valori estetice autentice.

Din păcate, astăzi, spațiul vizual este acaparat de cinema si fotografia digitala, internet, tablete și telefoane. Din acest motiv pictura propriu-zisă a fost devalorizată masiv. Iar așa-zisa elită financiară și politică nu mai este interesată de promovarea / susținerea Frumosului. Mai este ceva: prea multă tehnologie digitală l-a înstrăinat pe omul contemporan de natură, de el însuși și de Divinitate. Sensibilitatea / inima lui prin urmare s-a răcit... de aici criza.

Pictura (la fel și muzica) înseamnă de fapt să te exprimi pe tine însuți... Adică, când cineva pictează ceva, nu poate falsa nimic ci își exprimă propriile sentimente.
Ca artist / muzician nu poți minți sau păcăli pe alții... nu poți ascunde emoțiile dinlăuntrul tău.
Astfel, există o diferență importantă între muzică și pictură pe de o parte și avocați, jurnaliști, cei din mass media, politică, religie, spiritualitate și dezvoltare personală - pe de altă parte . Toți cei care folosesc arta oratoriei / public speaking nu au neapărat nevoie să fie autentici, să vorbească din proprie experiență sau să fie sinceri. E suficient să aibă o bună abilitate oratorica pentru a fi convingători sau pentru a-i manipula pe alții. O mare parte dintre aceștia vorbesc adesea despre lucruri pe care nu le-au experimentat personal absolut deloc.

Un aspect interesant: pe măsură ce s-a dezvoltat tehnologia și a crescut interesul oamenilor pentru ea, în aceeași măsură a scăzut interesul pentru pictură; toți doresc ca ecranele telefoanelor, tabletelor și televizoarelor să fie cu calitate și rezoluție cât mai mari... iar pictura a devenit tot mai simplă, simplistă, simplificată, mai facil de executat, mai abstractă și... cu „rezoluție” minimă. Asta se poate observa începând cu arta de la 1890 încoace. Sunt și excepții, dar tot mai puține, din păcate. Cauza? Fiecare apreciază doar pictura / muzica cu care „rezonează”.

...Un om superficial -caracteristic societății de consum actuale- poate aprecia doar o pictură / piesă muzicală lipsită de consistență. E mai ușor de ascultat o manea decât o muzica de Bach, care este mult mai greu de „digerat”.

Din ceea ce am observat eu dar și alți colegi pictori cu care mai discut, cei mai câștigați în treaba asta cu arta - sunt cei care vând pensule, culori, materiale și mai puțin pictorii. Care este cauza? Simplu: lumea nu mai apreciază pictura în general, nu o mai consideră drept valoare, pentru că tot spațiul vizual a fost invadat în ultimele decenii de imaginea digitală, printuri, cinematografie, youtube, internet, facebook... toate acestea au condus direct sau indirect la devalorizarea masivă a picturii propriu-zise. Ce consideră lumea drept valoare: Mercdes-ul, BMW-ul, smartphone-ul, tableta, laptopul, pantofii și hainele de firmă, distracția și manelele. Societate de consum... care consumă pâine și circ.
 

O pictură sau o piesă muzicală de calitate este greu de făcut dar și greu de digerat de privitor pentru că presupune un anumit nivel de cultură și sensibilitate.

Ioan BRATILOVEANU
Licență în Istorie – Filosofie, U.S.V. din Suceava
Master în Istorie - Protejarea, valorificarea și conservarea Patrimoniului
Pictor bisericesc

 

Liviu Stănilă, România: "Fără cuvinte"

 

 

Liviu Stănilă, "Fără cuvinte", tuș, 29,7x21cm

Ana Irina IORGA: "Paradigma meandrelor artistice"

PARADIGMA MEANDRELOR ARTISTICE

La Chișinău, în perioada 9 – 14 iulie 2024, s-a desfășurat cea de-a treia ediție a Taberei Internaționale de Pictură și Grafică „Meandre cromatice”, sub egida mai multor instituții de cultură: Uniunea Artiștilor Plastici din Republica Moldova, Uniunea Artiștilor Plastici din România, Uniunea Artiștilor Plastici din România – Filiala Iași, Salonul Profesorilor de Arte Vizuale din Republica Moldova, Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală” din Chișinău, Biblioteca Națională a Republicii Moldova. Coordonatorii proiectului sunt două cunoscute artiste: prof. univ. dr. Eleonora Brigalda din Republica Moldova și prof. dr. Ofelia Huțul din România. 

 

Ediția aceasta s-a derulat sub directoratul artistic al dlui prof. dr. Ștefan Popa din Chișinău, care a și curatoriat expoziția ce a reunit lucrările realizate de participanți. Conceptul său s-a referit la unitatea în diversitate a tuturor produselor create în tabără, unitate exprimată de designul expozițional al cărții deschise. Conceptul curatorial propus este, așadar, legat de cunoașterea conservată în obiect. Un asemenea obiect este și cartea și tabloul; minunată întâlnire!
 

Chiar și așa, semnul sub care atât tabăra cât și expoziția au avut, de fapt, loc - este semnul meandrelor, cuvânt care ne întâmpină pe afiș și care ne direcționează imediat înțelegerea spre ideea de drumuri sinuoase, cu urcușuri și coborâșuri, spre ideea de mișcări circulare și spiralate, în dreapta și în stânga, în sus și în jos. Așadar primul contact cognitiv este cu reprezentarea mișcării ne-rectilinii și a drumului ne-drept, ne-direct. Adevărul este că rareori drumul direct ne conduce la țintă. Atât în viață cât și în artă.
 

Privind lucrările din expoziția finală, dar privind și îndărătul lor, acolo unde este efortul creator al artistului, înțelegem semnificația titlului „Meandre cromatice”. Mereu revine în acest proiect internațional conceptul de „meandre”, care îmi evocă, și vizual și semantic, semne sau motive fundamentale de pe cusăturile noastre tradiționale, pe care le găsim pe ii și cămăși și care descriu trei „căi”: calea cu flori, calea ocolită și calea rătăcită. Ele sunt poteci prin pădure, trasee ale cunoașterii, itinerarii spirituale, drumuri în viață.
 

„Calea rătăcită” este ispita abaterii din drum, ispita renunțării la orice efort, ispita abandonării scopului propus; schimbarea completă a direcției, a țelului, în cele din urmă a sinelui.
 

„Calea ocolită” desemnează necesitatea îndepărtării temporare, a distanțării în vederea înțelegerii, așa cum facem un pas înapoi pentru a vedea mai bine un tablou de mari dimensiuni, pentru a-l înțelege în integralitatea sa.
 

Iar „calea cu flori” exprimă înaintarea în lumină; așa cum lumina simbolizează cunoașterea adevărului, și calea aceasta simbolizează înaintarea nu doar către adevăr, ci și în adevăr. În cusăturile de pe iile și cămășile tradiționale românești, cele trei căi nu sunt neapărat segmente ale aceluiași întreg, dar dacă le privim ca părți ale unui proces, atunci ultima dintre ele, cea care finalizează procesul, este calea cu flori.
 

Meandrele le conțin pe toate acestea, asemenea unui proces care se reia mereu și mereu, cu fiecare om în parte, cu fiecare lucrare de artă în parte. Toate tablourile expuse în această lună la Biblioteca Națională a Republicii Moldova sunt rezultate ale parcurgerii unor astfel de drumuri care reprezintă tot atâtea călătorii interioare ale artiștilor, înaintări și întoarceri, îndepărtări și reveniri, distanțări și apropieri. Toate acestea sunt moduri de ieșire din sine însuși, moduri specifice actului de cunoaștere.
 

În acest fel, printr-un ocol de gândire, re-ajungem la ideea curatorială de bază, a cunoașterii conservate în obiect, „recte” în tablou. Artistul iese din sine și se îndepărtează de el însuși pentru a înainta către ceea ce îl preocupă, către ceea ce îl interesează, fie obiect neînsuflețit, fie persoană, și apoi se întoarce la sine cu tot cu acesta, cu tot cu aceasta, configurându-și-l / configurându-și-o mental sieși și (re)prezentându-l / (re)prezentând-o artistic celorlalți.
 

Prin urmare, meandrele semnifică cursurile inegale și ne-rectilinii ale cunoașterii artistice, iar lucrările expuse sunt rezultatul în formă estetică a acestora, care ni se adresează și nouă, privitorilor. Deși noi primim de-a gata, într-o sintaxă care nu ne aparține, dar pe care suntem chemați să o descifrăm, frumusețile create cu mult efort de alții, constatăm totuși că avem în comun cu creatorii lor plasarea în aceeași paradigmă a meandrelor sub semnul căreia s-a desfășurat această expoziție.
 

Și creatorul și privitorul operei de artă se îndepărtează de propriul sine pentru a cunoaște semnificații, în cunoașterea de sine. În cele din urmă, scopul nostru comun este cunoașterea de sine.
 

Noi cu certitudine suntem privilegiații acestei călătorii printre meandrele cromatice, tematice, conceptuale și emoționale ale artiștilor expozanți. Acolo unde încetează sentimentul de efort apare sentimentul de triumf și de bucurie. Triumful este al artiștilor, bucuria este a noastră. Ne bucurăm cu privirea și cu înțelegerea, în toate registrele noastre afective.
 

Orice tablou este un prilej de a ne cunoaște pe noi înșine, fie că suntem artiști, fie că suntem doar privitori, intrând în paradigma meandrică. Și dacă aceasta ne evocă tema labirintului, atunci centrul nu poate fi decât frumusețea, cea despre care Dostoievski spunea că va salva lumea.

Prof. dr. Ana-Irina Iorga

"Timpul ce mi s-a dat", Elena HARIGA la Galeria Simeza

 

„TIMPUL CE MI S-A DAT”

 

Timpul este o temă de reflecție și creație constantă în opera graficianei și sculptoriței Elena HARIGA. Dacă acum peste zece ani ne mărturisea că este aproape de a-și epuiza discursul pe această temă, astăzi, constatăm că timpul, încă, mai suscită întrebări, deliberări ideatice și rezolvări vizuale pentru artista aflată la peste opt decenii de viață.

Spirit novator și oarecum singular în arta românească, apropiată de abstractizarea brăncușiană, Hariga, rămâne un observator atent și un maestru în abordarea filozofic-ortodoxă a acestei teme.

În recenta expoziție „Timpul ce mi s-a dat” se observă o ne-grabă specifică celui obișnuit să reflecte îndelung și în profunzime, care se află deja în acea armonie divină cu sine și cu cele care îl înconjoară. 

Putem aprecia că timpul are o altă valoare și însemnătate din perspectiva vârstei și experienței sale, motiv pentru care, aici, lucrările nu poartă titlu, și, adesea, nici semnătura de artist. Dar modestia și cumințenia unei gândiri profunde dau sens aparte acestei decizii, rar regăsite la un artist.

Cândva, Elena Hariga, mărturisind sorgintea divină a creației sale artistice, atribuia ușurința și bogăția exprimării ideilor unui dicteu „al cuiva care spunea cum și ce să faci”, frumusețea constând în lucrul nepremeditat, rezultat din mișcarea necontrolată a mâinii. În mod profan, în termenii obișnuiți domeniului artistic, acestea s-ar numi inteligență creatoare, meșteșug artistic, iubire și spiritualitate înaltă, toate la un loc.

În cheia nonculorilor și a unor rare accente de culoare ca brun-auriul sau albastrul, unor stilizate semne-simbol utilizate și în alte expoziții, precum: cifrele arabe și romane, aureola sfinților, cadranul ceasului, ochiul-buclă al timpului, aripa și crucea, li se adaugă acum, repetitiv, colaje explicit figurative. Astfel, imagini ale umărului sau portretul din tinerețe al artistei amprentează timpul în toate etapele sale: trecutul, prezentul și viitorul, ca semn al existenței fizice, al trecerii și al încă prezenței. Căci, timpul, în ciuda imaterialității și ubicuității sale, în termeni și dimensiuni umane este secvențiat și marcat de evenimente, de trăiri și de existența fizică personală.

Vizitatea expozițiilor Elenei Hariga a devenit un act cultural necesar. Este timpul să ne bucurăm de lumina din ochii și de pe chipul unui creator aflat la deplina maturitate artistică. Să apreciem sinceritatea sa umană și artistică, arta sa prin care ne apropiem mai mult de divinitate. Este timpul să ne conștientizăm sinele interior și să ne apropiem de marea creație. 

 

Irina IOSIP

Gabriel RUSU: "Singurătate"

 

Gabriel RUSU, "Singurătate", acuarele, 29,7x42cm

Expoziția "Van Gogh and the Stars", Arles, 1 iunie - 25 august 2024

Capodopera lui Vincent van Gogh „Noapte înstelată” (realizată la Arles, în 1888, cu doi ani înainte de a muri; ulei/pânză, 73 x 92 cm, v. https://www.musee-orsay.fr/fr/oeuvres/la-nuit-etoilee-78696), din colecția Muzeului d’Orsay, este vedeta absolută a evenimentului din Arles, expoziția „Van Gogh and the Stars”, curatoriată de Jean de Loisy și Bice Curiger, care are loc între 1 iunie și 25 august 2024.

 

Curatorii aduc o nouă perspectivă asupra artei și a preocupărilor intelectuale ale artistului, integrând lucrarea în expoziția din Arles, dedicată influenței descoperirilor astronomiei prin scrierile astronomului Camille Flammarionm asupra domeniilor creative din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, precum literatura și arta.

Astfel de descoperiri astronomice au fost popularizate de reviste care au avut o mare influență în perioada respectivă. Science-fiction și ipotezele metafizice îndrăznețe au adăugat mister și emoție, contribuind la climatul în care s-au născut lucrările nocturne ale lui Vincent van Gogh. Claritatea nopților mediteraneene, în care stelele aveau corespondentul pământean în iluminatul public de pe malurile Ronului, au accentuat caracterul hipnotic al artei lui van Gogh. Privind nopțile, la un moment dat, Vincent îi scria surorii sale că „ adesea, am impresia că noaptea este chiar mai bogată în culori decât ziua”.

 

În mod cert artistul a fost impresionat și influențat de cunoștințele noi și armosfera erervescentă a vremurilor. Se știe că artistul a studiat meticulos pentru aranjarea precisă a constelațiilor în picturile sale.

Intelectualii timpului au apreciat și diseminat în spațiul larg noile descoperiri astronomice ale timpului, integrându-le în literatură, precum Victor Hugo și Jules Verne sau în pictură precum Jean-François Millet, Camille Corot, James McNeill Whistler și Vincent van Gogh.

Expoziția, cuprinzând 165 lucrări realizate de 85 de artiști, prezintă câteva dintre cercetările care au fascinat publicul vremii, inclusiv lucrările marilor ilustratori științifici precum Étienne Léopold Trouvelot și desenele lui Lord Ross cu galaxiile în spirală care seamănă atât de mult cu cele ale lui van Gogh.

Influența acestei scene nocturne a fost considerabilă, așa cum se arată în lucrările ulterioare ale unor artiști precum Edvard Munch, Augusto Giacometti, Robert Delaunay, František Kupka, Kasimir Malevitch, Georgia O'Keeffe, Helen Frankenthaler și alte figuri importante, care sunt și ele prezentate în expoziție.

Într-o scrisoare din iulie 1888 către fratele său Theo, Vincent își imaginează stelele ca refugiu al morților. Această credință, care ocupă un loc proeminent în literatura pseudo-științifică de la mijlocul secolului al XIX-lea, i-a influențat și pe contemporanii săi, precum pe Akseli Gallen-Kallela, Odilon Redon, James Ensor, Wenzel Hablik și Constantin Ciurlionis.

Dar fascinația pentru noapte a continuat și în arta contemporană. Lucrări de Tony Cragg, Alicja Kwade, Anselm Kiefer, Mariko Mori, Gillian Brett, Alfred Smith, Dove Allouche, Yves Klein, Lee Bontecou și alții sunt, de asemenea, incluse în această călătorie expozițională către stele, întreprinsă datorită revenirii lucrării „Noapte înstelată” pe malurile râului care care i-a fost sursă de inspirație lui Vincent van Gogh.

Irina IOSIP

Liviu Stănilă, România: "Wine breathe"

 

Liviu Stănilă, România, "Wine breathe", culori de apă, 29,7x21cm

 

Ana-Irina IORGA: VIBRAȚII FLORALE

 

VIBRAȚII FLORALE

Deși aparent ușor accesibilă, natura statică florală este, de fapt, pretențioasă. Pentru a nu fi banală și prozaică, ea solicită o reală angajare subiectivă în orizontul valorilor estetice.

În linia unei tradiții marcate de vibrația lui Ștefan Luchian, de pildă, florile Mihaelei Crăciun răspund acestei solicitări prin forme care degajă lirism, sensibilitate și visare. Lucrările sale din expoziția „Prospecții florale” se înscriu în registre artistice care se diferențiază prin abordare. Unul este cel clasic, al tehnicii în ulei, în care florile își etalează frumusețea formală și cromatică în nuanțe calde de galben înnobilat cu oranj sau de roșu stins în tonuri plurale de roz: un timp al plăcerii.

Un alt registru este cel care tinde către varianta modern-conceptuală, cu asumarea cromaticilor reci și a distorsionării formelor în tonalități aestetice: un timp al analizei. Artista este preocupată aici de observarea obiectivă a structurii vegetale, renunțând la încântarea pe care o trăiește și o transmite prin lucrările din prima categorie.

Spațiul este o adevărată provocare, chiar și pentru flori, fie ele prezențe încântătoare, fie obiecte de analiză. De aceea, în relația ei timidă cu florile, pe care nu se hotărăște dacă să le trateze ca pe ființe vii sau nu, artista creează uneori compoziții a căror dinamică indecisă se odihnește în culoare.

Din perspectivă strict botanică, orizontul Mihaelei Crăciun cuprinde felurite plante, de la macul efemer și vulnerabil până la trandafirul robust și puternic, ceea ce vorbește despre o deschidere, curiozitate și forță de explorare incontestabile, care își găsesc cea mai potrivită exprimare în pictură.

Din perspectivă artistică, orizontul este deschis și vibrant, populat de flori și emoții deopotrivă, de culori și linii, lumini și umbre discrete care evocă o personalitate picturală în devenire.

 Prof. dr. Ana-Irina Iorga

 

IPOSTAZE ALE TRECUTULUI CU REVERBERAȚII ÎN PREZENT

 

 

IPOSTAZE ALE TRECUTULUI CU REVERBERAȚII ÎN PREZENT

 

 Alexandru Antik (n.1950) are o activitate îndelungată, desfășurată pe parcursul a peste 50 de ani, marcată de numeroase recunoașteri importante, începând cu Bursa U.A.P. din România, acordată pentru tinerii Artiști din România (1978) și continuând cu recunoașterea oficială oferită prin Ordinul Președintelui României „Meritul Cultural” în grad de Ofițer, Categoria Arte Plastice (2004).

Din cuprinzătoarea sa activitate, de după absolvirea Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj cu licență în Artele Plastice – Ceramică - Pedagogie și până astăzi, trebuie amintite principalele domenii de lucru, precum cel a artistului vizual, al teoreticianului, al cercetătorului, al publicistului și, nu în cele din urmă, al cadrului didactic de nivel universitar, care s-au intersectat și completat reciproc. Pe tot acest parcurs, personalitatea complexă a lui Alexandru Antik, pe cât de rațională și puternic structurată pe atât de creativă, amprentează spațiul românesc și cel internațional, cu numeroase obiecte și sculpturi ceramice, grafică, pictură, filme, intervenții performative, lucrări multimedia (video-art, instalație), articole științifice, conferințe și workshopuri, albume și publicații cu și despre artele vizuale.

Cu deosebită atenție și minuțiozitate, Alexandru Antik, anticipând, probabil, necesitatea unor reconstituiri și istoricizări ale vremurilor, a condiției artistului și implicit a sa, a făcut o auto-arhivare prin auto-gestionare a propriei opere, inclusiv a celei performative, devenind un cronicar al propriei creații artistice, auto-legitimizarea fiind de la sine înțeleasă.

Privind retrospectiv, cu ochii de astăzi, la evenimentele din trecutul comunist, vedem că Antik a apelat, poate involuntar dar profund emoțional, inspirat de curentele contemporane, la o dizidență spirituală care s-a manifestat metaforic în creațiile sale.

Ulterior evenimentelor din decembrie 1989, Antik a revenit asupra propriilor creații, în mod novator, prin retehnologizarea, reorganizarea, reconceptualizarea și uneori reconfigurarea lor, aducând în percepția publicului, în subsidiar, și asemănările și deosebirile dintre cele două perioade istorico-sociale și oamenii lor.

Pentru a vorbi despre Alexandru Antik trebuie să vezi mult și să înțelegi și mai mult. O operă densă, variată, aparținând deopotrivă culturii naționale și cât și celei occidentale – cu mult înainte de evenimentele de la sfârșitul lui 1989, desfășurată pe multiple paliere ale cunoașterii și realizării artistice, urmând o ascendență continuă, culturală și tehnologică, aceasta din urmă semnificativ accelerată după 1989.

Un eveniment acționist al anilor ‘80, influențat de neo-avangarda perioadei, rămâne ca fiind revelator în ceea ce privește aspirațiile, experiențele și devenirea artistului: „Visul n-a pierit” (1986), descris în detaliu în volumul „Inventar” (Székely Sebestyén György şi Antik Alexandru, Ed. Vellant, București de) din cadrul „Colocviului de artă plastică și critică tânără”, organizat și coordonat de Atelier 35, respectiv de Ana Lupaș și Liviana Dan. Acțiunea a fost catalogată de unii comentatori ca fiind singura încercare oficială de critică și frondă anti-sistem din perioada comunismului, devenită astfel datorită împrejurărilor asociate.

Evenimentul a avut loc în pivnița uneia dintre clădirile cele mai vechi ale Sibiului, datată din anul 1568, atunci și acum Muzeul de Istorie a Farmaciei din Sibiu, constituită din numai două încăperi cu tavanul boltit, una mai mică de 2x2m și una mai mare de 8x4,5m, despărțite de un perete cu gratii în fereastră.

Recuzita era formată din obiecte personale ale artistului, etichetate ca „pseudo-obiecte ale lui Antik” precum „Scrisoare asemănătoare cu scrisoarea lui Antik” sau „pensulă asemănătoare cu pensula lui Antik”. Fondul sonor de întâmpinare a publicului era creat de o șansonetă foarte populară între cele două războaie mondiale - întreruptă, din când în când, de îndemnuri „la marea confruntare și sacrificare pe Altarul Artei”. A urmat tunderea cazonă, retragerea în încăperea de dimensiunile unei celule, publicul urmărind acțiunea printre zăbrele și performarea spațiului în trupul gol. Artistul a redat scena și atmosfera de atunci, astfel: «Publicul urmărea scena printre gratii; buclă de muzică; aplicarea lecției «nimic nu se face la rece»; muzică..., mișcări ritmice conform melodiei..., vals..., vals..., vals..., vals..., vals..., vals..., de mai multe ori m-am lovit de pereții celulei de 2x2 metri..., gesturile, vociferările mele au urmat ritmul muzicii; gemete, articulări..., cu aerul meu expirat am dat formă bășicilor și organelor animaliere sângerânde; articulam, șopteam în ele frânturi din poezia „Văd niște lucruri brutale și dure” de feLugossy László...; un vals accelerat, învârtire până la epuizare; am pronunțat sacadat un text arhaic despre nașterea păguboasă a „Copilului Tăciune”».

Zbaterea continuă în timpul declamațiilor și toate cele descrise ca mai sus sugerau ceea ce nu se putea spune descris, încălcând tabuuri și presupunând o atitudine critică privitoare la societate, dar întreruperea bruscă a evenimentului de către reprezentanți ai autorităților locale, prea puțin justificată de niște simple organe de animal sângerânde, umplute cu gips, a confirmat caracterul subversiv al evenimentului.

De altfel, evenimentul trebuia să dureze mai mult decât cele 35 de minute care au fost consemnate în lucrările de referință, restul evenimentului acționist fiind cunoscut de puține persoane, printre care se regăsește și îndrumătorul artistului și unul dintre organizatorii colocviului, artista Ana Lupaș.

Scena astfel regizată, repetarea obsesivă a anumitor fraze de către artist sau asistenții săi și performanța gestuală al artistului, amintesc de operele grecești. Acțiunea a fost reținută prin instantanee fotografice, care au surprins iluminarea slabă a încăperii și zbaterea artistului în spațiul strâmt al celulei, indicată ca fiind „loc pentru lucruri neînfăptuite până acum”.

Limbajul aluziv bazat pe ambiguitate, gestica și interpretarea declamativă, iluminarea scenică redusă, fondul sonor specific perioadei interbelice, peste care s-au suprapus intervențiile declamative ale asistenților săi, chiar și configurația subsolului, cu încăperea mică zăbrelită, asociată cu perioadele întunecate din vremuri medievale, au accentuat efectele dramatice ale evenimentului. Asumându-și o identitate metaforică sub forma uneia impersonale, artistul a performat, timp de 35 de minute, în acest spațiu redus ca dimensiuni și importanță expozițională, în fața puținilor colegi și prieteni.

Printre evenimentele din perioada de creație pre-decembristă, amplu documentate și ilustrate în albumul monografic „Inventar”, face parte și acțiunea performativă de mai sus, privind regia, obiectele, textele, descrierea spațiului și succesiunea evenimentelor etc. Totuși, pentru a putea înțelege atmosfera momentului și locului, mi s-a părut potrivit să solicit direct de la autor câteva răspunsuri, iar prin deosebita sa amabilitate, acestea s-au materializat într-o scurtă corespondență, din care, în cele ce urmează, redau câteva fragmente.

«II: Cum a fost ales spațiul producerii acestei acțiuni spectaculoase? Acesta se afla, deja, în circuitul expozițional frecvent utilizat?

AA: Partea de sus a clădirii era și atunci muzeu (cu care noi artiștii n-am avut treabă), iar cele șase acțiuni ale tinerilor artiști, programate aici, s-au desfășurat în pivnița clădirii timp de o săptămână, în fiecare seară cam 2 artiști. [...] Acțiunea mea era programată ca ultima din pivniță. Publicul era format din colegii noștri, membri ai Atelierului 35 din toată România. Pivnița nu avea o destinație de spațiu artistic, era un spațiu dezafectat. Eu cred că spațiul a fost găsit de organizatorii Ana Lupaș, Liviana Dan și Mircea Stănescu. Precizez deci, că a fost un șir de evenimente, dintre care acțiunea mea a fost ultima în pivniță.

II: Evenimentul a fost programat pentru 35 de minute sau atât i-a fost permis să se desfășoare?

AA: Acțiunea nu a fost programată să se desfășoare fix 35 minute. Eu am semnalat în carte (n.a.”Inventar”) cât a durat acțiunea real, până când a fost oprită. Am planificat să scriu cu lampa de benzină textul „Visul n-a pierit” pe peretele celulei, dar chiar la această fază a fost oprită acțiunea. Ulterior ar putea să zică cineva că intervenția a completat scenariul. Dacă da, asta fără voia mea, vă asigur. Dar să nu uităm nici scenele în urma ordinului: „Faceți bec în pivniță și cărați organele sângerânde la gunoi, dar nu cumva în tomberoanele pieței”. Atunci era și un moment al adevărului. Era o atmosfera de frică și panică, care nu a dispărut nici în zilele ce au urmat. 

Alexandru Antik, cadre din acțiunea „Visul n-a pierit” (1986)

 

II: Ce anume urma să se mai întâmple față de cele descrise cu atâta precizie în „Inventar”? Neștiind în detaliu finalul acțiunii, nu-mi este clar dacă zbaterea artistului este numai o tortură sau presupune și o înviere. Pun această problemă dat fiind că majoritatea acțiunilor dumneavoastră sunt permeabile mai multor interpretări, dintre care una este și cea a subversiunii politico-sociale.

AA: [...] Să luăm lucrurile mai prozaic și mai tehnic. Eu n-am abordat nici filozofic, nici religios, nici estetic prezentarea. Era ceva visceral la mijloc. Chiar dacă nu toată lumea, dar unii dintre noi au simțit că trebuie să facă un gest curajos în acea vreme, ne simțeam ca paria lumii libere, eram existențial și cultural mai jos decât „coada broștiiˮ. Privind „auto-tortura” sau „tortura” ce să spun? Menționez în carte, una dintre motivațiile acțiunilor mele: era asumarea unui rol ca să demonstrez ceva. Eram poate un actor începător, poate un diletant în performance, dar atât am știut, că numai cu un trup obosit pot rosti textele respective, așa că, dansând m-am epuizat și așa am fost mai expresiv, cred. Locul m-a inspirat, dar am creat și o atmosferă și un cadru încărcat simbolic. Eram și actor și regizor într-o singură ipostază. Privind tortura sau învierea? Nu știu în ce măsură am creat în participanți o senzație de speranță, poate că unii ar fi putut să supra-dozeze sentimentul speranței și unii au putut ajunge la pragul „învierii”. Eu ajung la aceste sentimente mai greu, cu ani în urmă am prelucrat tema „învierii”, resurecției în mai multe lucrări, de exemplu în „Macheta unui discuţii familiale” (1996) sau în „Lepădarea pielii” (1997).

II: Subiectul și textul arhaic privind „copilul tăciune” îmi este necunoscut. Puteți oferi informații suplimentare despre acesta sau unele referințe citabile?

AA. Vă trimit traducerea textului arhaic „Copilul Tăciune” (textul a apărut în limba maghiară în Volumul Népi gyógyítás Magyarországon. Medicina populară în Ungaria) despre geneza nereușită, despre geneza ratată a copilul născut mort. În copilăria mea și eu am auzit această expresie în ungurește: „üszök gyermek” care înseamnă „copilul tăciune” Acest text a fost o sursă de inspirație, care a perpetuat și mai târziu, vezi motivele embrionale și tema genezei prelucrate și în alte lucrări, în mai multe genuri (obiecte, instalații, fotograme, acțiuni, video-filme și animații).»

Text provenind din folclorul maghiar

 

Privind modul în care a fost marcat de întregul eveniment, întreruperea acțiunii și finalul neașteptat al acesteia, sentimentele și deciziile privind viața și arta viitoare, Alexandru Antik a făcut apoi trimitere la un fragment din monografia sa și interviul „Retrospectiv, istoricul de artă Sebestyén György Székely de vorbă cu Alexandru Antik”, din care citez: «După acțiunea din pivniță, mă încercau senzații stranii; un anumit sentiment al reuşitei, al succesului, al eroismului în urma asumării rolului, amestecat cu o frică viscerală și cu o senzaţie de teamă pe care m-am străduit să o camuflez. Mă frământa gândul că vor urma represiuni după acțiunea din pivniță. Evenimentul m-a marcat nu numai sufleteşte, dar m-a şi condus la conștientizarea faptului că s-a sfârșit perioada prelungită a uceniciei și că am ieşit în viața artistică largă. În mod accentuat a revenit ideea emigrării, însă atât emigrarea cât și viitorul meu mi se păreau incerte.»

«II.: Datorită acestui final, poate mai dramatic decât însăși acțiunea, prin implicațiile posibile, este necesar a ști dacă organizatorii, respectiv Ana Lupaș, cunoșteau în amănunt scenariul, scena și textele incluse în acțiune? A fost făcută o repetiție înainte?

AA: Da, Ana Lupaș s-a informat despre demersul acțiunii, dar nu avea cunoașterea în detalii (asupra textului, scenariului etc.)»

Acțiunea a avut și o urmare, neconsemnată arhivistic, despre care Antik pomenește în volumul „Inventar”: întâlnirea de taină cu profesorul și mentorul său și în același timp oficial al U.A.P., Ana Lupaș, desfășurată într-o tăcere deplină, conversația sub formă de întrebări ale artistului exprimând neliniștea și teama de repercusiuni și răspunsurile mai mult sau mai puțin complete ale îndrumătorului său, desfășurându-se numai în scris, prin intermediul bilețelelor transmise de la unul la altul. După această întâlnire, cei doi nu au mai discutat niciodată despre eveniment.

Pare că această întâlnire a întregit gestual evenimentul „Visul n-a pierit”, epuizând, numai teoretic însă, lanțul cauză-efect, precum se va vedea în dialogurile următoare.

Despre Ana Lupaș, care i-a marcat începuturile artistice și căreia îi poartă un adânc respect, referitor la contextul anilor ‘86 și la ascensiunea internațională a acesteia, aflată, acum, la o vârstă venerabilă, Antik povestește următoarele: «Ana Lupaș este artistă,, actual are la Tate Modern din Londra o sală de expoziție permanentă. Pe lângă activitatea artistică a fost profesoară la Institutul de Artă „Ion Andreescu” din Cluj și șefa Atelierului 35 pe plan național, în anii ‘80.»

În continuare, am formulat câteva întrebări punctuale privind acțiunea de mai sus.

«II: La momentul producerii evenimentului, făceați parte, deja, dintr-o generație adultă care privea lucrurile în profunzimea lor, departe de un simplu joc sau un exercițiu efemer. Așadar, care ar fi interpretarea dumneavoastră de astăzi privind evenimentul de atunci și implicațiile lui? Poate întrebările mele vi se par prea îndrăznețe, mai departe cumva de intenția dumneavoastră în cadrul evenimentului, dar doresc să fiu cât mai aproape de adevărul artistului, el fiind singurul capabil să-și definească cu maximă veridicitate ideile, sentimentele, conceptul artistic și impresiile de pe urmă.

AA: Nu am avut acest sentiment de „generație adultă care privea lucrurile în profunzimea lor”, ba din contră, de adolescent care se maturizează târziu [...].

II: Acțiunile desfășurate în spații private, semi-private sau underground au fost, în general, foarte puțin documentate în comunism, din motive lesne de înțeles. În cazul „Visul n-a pierit”, cine a realizat fotografiile și dacă acesta era artist, eventual prieten sau coleg?

AA: Manifestările mele de acest gen din anii ‘80 s-au desfășurat în mare parte la marginea evenimentelor artistice, și în cerc mai restrâns. Spațiile în care aveau loc erau aleatorii: multe acțiuni pe care le-am realizat în cadrul Atelierului 35 au fost într-un spațiu al sediului UAP din Cluj (pus la dispoziția noastră de Ana Lupaș).

Fotografiile au fost realizate în 1986, de Radu Igazsag; poate cineva a mai făcut și alte fotografii, dar nu au ajuns la mine. Știu că am dat unui coleg din Sibiu o rolă de diapozitive, dar nu am putut recupera expunerile. Fotomontajul reprezentativ l-am realizat eu, ulterior, în 2013.

II: Cum au primit și acceptat colaboratorii, care repetau fragmente de text sau au ajutat în vreun fel la desfășurarea evenimentului, invitația de a participa la eveniment? Cine erau aceștia?

AA: Am avut o asistentă feminină (actuala mea soție) care m-a tuns, iar apoi, când actam în celulă, ea stătea lipită de cadrul exterior al ușii celulei, repetând și amplificând prin crăpătura acesteia, ca pe o liturghie, textul meu sacadat, șoptit sau neauzibil, atunci când cuvintele mele erau slabe ori sacadate, din cauza oboselii, în urma dansului sau a actării cu organe animaliere. Organele sângerânde au fost manipulate și scoase din încăpere de către câțiva asistenți, colegi de Atelier 35, băieți din Cluj, pe care i-am antrenat înainte, ca să știe ce trebuie să facă.

II: Aveți cunoștință de repercursiuni, de orice gen, asupra organizatorilor evenimentului? Acestea în mod sigur au existat, căci era implicată și o instituție: mustrări, atenționări etc.?

AA: Dacă urmăriți în cartea „Inventar”, [...] puteți reconstrui și partea privată a vieții mele artistice. În rest, poate este lenjeria mea. Concret, până 1989 n-am putut călători, eram tacit sub observația organelor (așa cum dovedește Dosarul meu de urmărire – vezi coperta. Nu l-am cerut eu, l-a cerut un doctorand. Pe mine dosarul respectiv m-a dezamăgit, privind relatările informatorilor cât și dezinformarea referitoare la personalitatea mea artistică. Din acest dosar, nu poate să se documenteze acea generație care n-a avut experiența perioadei comuniste.»

Privind întrebarea adresată artistului, referitor la spațiile în care și-a desfășurat activitatea artistică înainte de 1989, publice sau private, și documentarea evenimentelor, acesta a ținut să precizeze: «Totodată avansez ideea că eu nu am introdus în carte acțiuni și evenimente din spațiul meu particular ci numai cele care pot fi documentate sau confirmate de martorii vremii; cu cât trece timpul apar prea multe acțiuni sau party-uri din garsonierele intime ale unora. Mai menționez că în cartea „Inventar” m-am rezumat la prezentarea informațiilor, motivațiilor și contextelor lucrărilor mele, necesare pentru cei care se interesează de activitatea mea artistică.

[...] Numeroasele imagini reținute pe pelicula fotografică – îmbunătățite pentru publicații și printuri, schițele scenelor, scriptul scenariului, textul pseudo-reclamă și altele, au făcut obiectul unei reevocări în anii de după căderea comunismului, prin instalația multimedia „Memoria acțiunii Visul n-a pierit, Sibiu’86” (fotomontaj și file de text, schițe etc.), expusă în cadrul evenimentului „Memoria ca viziune” (2018), deschisă de ECCA (Centrul European de Artă Contemporană Cluj), la Cluj, în spațiul Fabricii de Pensule. Lucrarea a fost achiziționată de MNAC București»

Privind această ultimă expoziție postdecembristă, artistul a făcut o scurtă descriere a intenției artistice și a realizării ei: «Instalația este o reevocare a performance-ului „Visul n-a pierit” [...], din 1986. Am încercat să recreez demersul acțiunii, să reevoc atmosfera și contextul în care s-a desfășurat performance-ul, să prezint motivațiile mele care m-au îndemnat să mă exprim atunci în acest gen. În configurarea instalației am utilizat numai elementele acțiunii, fotografii, texte și materiale sonore document, pe care le-am recreat pentru a forma și a corespunde funcțiilor instalației multimedia. Astfel, instalația nu este un remake sau o reconstituire a vechii lucrări, ci mai degrabă o nouă lucrare. Totodată, lucrarea corespunde și cerințelor proiectului curatorial al expoziției „Memoria ca viziune”, evocând o lucrare și un context artistic din perioada anilor 1980.»

La o ultimă întrebare adresată cu oarecare emoție a anticipării, am primit de la teoreticianul și practicianul Alexandru Antik, un răspuns care atestă deplina sa înțelegere a fenomenului artistic în cadrul spațiilor, privat și public.

«II: Cum agreați ideea unei simultaneități și suprapuneri - cel puțin parțiale a spațiului privat cu cel public, în cadrul expozițiilor?

AA: În instalația multimedia puteți surprinde și suprapunerea spațiului privat cu cel public, mă refer la relația mea de artist față de lucrările mele anterioare, încercam să surprind și să prezint urmele memoriei acțiunii printr-o nouă viziune, de data asta utilizând mijloacele multimediei.»

Considerând că, încă, sunt utile informațiile din perioada comunistă și învățăturile ce decurg din acestea, sper și cred că acest interviu, realizat prin corespondență, poate fi util în istoricizarea artei românești din perioada ante-decembristă, a modului în care ne putem raporta astăzi la evenimentele trecute și a concluziei implicite ce reiese din răspunsul artistului la ultima întrebare: omul - spațiul său privat ca persoană și artist - rămâne mereu același.

Irina IOSIP

În căutarea Paradisului...

 

"În căutarea Paradisului",  Irina IOSIP

Gabriel RUSU: "Timp"

 

Gabriel RUSU: "Timp", acuarele, 30x42cm

Expozițiá “SENS Multiplu”, 11-21 iunie 2024, Centrul Artelor Vizuale (CAV) București

COMUNICAT

Expoziția “SENS Multiplu” se va desfășura în perioada 11-21 iunie 2024, la Centrul Artelor Vizuale (CAV) București. Vernisajul va avea loc în data de 11 iunie, ora 18.00 Evenimentul este organizat de Filiala Pictură București prin Marius Barb și Florin Mocanu, iar curator este Ionuț Theodor Barbu.
ÎNȚELESSEMNIFICAȚIEVALOARECOERENȚĂLOGICĂROSTTEMEIMESAJTÂLCDIRECȚIE CALEORIENTARECONȚINUTSEMANTICĂNOIMĂRAȚIUNEÎNȚELESMENIRESCOP LIPSITDESENSSENSDERIVATCONTRASENSSENSPRIMARSENSFIGURATSENSUNIC SENSGIRATORIUNONSENSENSDUBLUÎNTRUNANUMITSENSFĂRĂSENSÎNSENSUL... adică SENS multiplu.
Participanți: Ion ACHIȚENIE, Angelica ALEXA, Gheorghe I. ANGHEL, Ion ANGHEL, Cezar ATODIRESEI, Dalina BĂDESCU, Maria BALEA, Cătălin BĂLESCU, Marius BARB, Ionuț Theodor BARBU, Olimpia Hinamatsuri BARBU, Dragoș BOTEZAT, Diana BRĂESCU, Arsenia BRĂNESCU, Ilie BRĂNESCU, Aurel BULACU, Andrei CIUBOTARU, Bianca CONSTANTIN, Dan CONSTANTINESCU, Daniel CRĂCIUN, Horia CRISTINA, Elena DĂSCĂLESCU, Gheorghe DICAN, Marian DOBRE, Liviu EPURAȘ, Marius FRĂȚILĂ, Claudiu Victor GHEORGHIU, Cosmin GROSU, Sorin IENULESCU, Viorica JAHN, Eusebiu JOSAN, Georgiana JOSAN MANEA, Cristina LAZĂR, Petru LUCACI, Elena LUPAȘCU, Dragoș LUPU, Lucreția MAIORESCU, Marilena MĂNTESCU, Laurențiu MIDVICHI, Florin MOCANU, George MOSCAL, Manuela MOSCAL, Andrea NAGY, Costin NEAMȚU, Lisandru NEAMȚU, Liviu NEDELCU, Cristina NEDELEA, Bogdan PELMUȘ, Gheorghe POGAN, Daniel RĂGUȘITU, Eugen RAPORTORU, Vasile RAȚĂ, Ciprian SÂNTEA, Eusebio SPÎNU, Teodor ȘTEFAN, Ileana ȘTEFĂNESCU, Silvia STOICA, Ioana STREINU, Valeriu ȘUȘNEA, Iris Bianca TEODORESCU, Iulian Dalin TOMA, Corneliu VASILESCU, Beti VERVEGA, Alexandru ZANĂ și Christian ZIDROS.

 

Irina IOSIP, credit foto