Liviu STĂNILĂ: "Salt & Pepper"

 

Liviu STĂNILĂ, "Salt & Pepper", culori de apă, 21x29,7cm

 

Viața unei lucrări de artă

VIAȚA UNEI LUCRĂRI DE ARTĂ

"Dormitorul", Vincent Van Gogh

Aceasta lucrare reprezintă propria cameră a artistului Vincent Van Gogh, din casa numită de el însuşi „Casa galbenă”, din strada Lamartine, aflată în sudul oraşului francez Arles. Aici s-a retras artistul în 1888 din tumultul şi gâlceava mediului artistic parizian. Tot aici a avut pentru puţin timp atelier, la

„Dormitorul”, 1889, ulei/pânză, 72 x 90 cm

invitaţia sa şi Gauguin.

Camera avea, după cum îi povestea fratelui său Theo, podeaua roşie, pereţii mov deschis, uşi violete, geamuri verzi, masa de toaletă portocalie, patul şi scaunul de culoarea untului.

Lui Van Gogh însuşi i-a plăcut aşa de mult lucrarea încât a făcut alte două versiuni în ulei. Una dintre ele este expusă la The Art Institute of Chicago, iar cealaltă, o versiune de dimensiuni mai mici, lucrată pentru mama şi sora sa Wilhelmina, la Muzeul d'Orsay din Paris.

 

Culorile sudului însorit al Franţei a pecetluit definitiv arta lui Vincent Van Gogh. Aici a găsit culori minunate şi şi-a definit un stil foarte original de lucru.
Obiectele comune din ambianţa casei, în culori obişnuite precum alb, gris, negru sau maro au căpătat alte culori şi semnificaţii. Astfel povestea artistul fratelui şi confidentului său: „nu e uşor să pictezi în culori vii ceva obişnuit.”

În răstimp de un an, în sanatoriu fiind la Saint-Rémy-de-Provance (1889), Van Gogh a pictat peste 150 lucrări, dintre cele mai celebre, una dintre ele fiind şi „Floarea soarelui”. Acestea şi cele din 1890, anul morţii sale prin sinucidere cu armă de foc, reprezintă apogeul său artistic.

Van Gogh trebuie să fi fost îngrozit când s-a reîntors din sanatoriu la atelierul său şi a găsit „Dormitorul”, una dintre lucrările sale favorite, distrusă de umiditatea produsă de o inundaţie în exteriorul casei.
Vopseaua lucrării a fost exfoliată de umezeală iar după uscare, pânza s-a micşorat, trăgând marginile spre interior.
La începutul anului 1889 pictorul a presat ziar pe pânză, pentru a o proteja de alte deteriorări, a rulat-o şi a trimis-o fratelui său Theo, la Paris.

Conform sugestiei sale de mai târziu, pentru a întări pânza, a fost aplicat la cald pe dosul acesteia un strat de adeziv. După 1931 a fost aplicat încă unul, format din ceară şi răşină, iar pe suprafaţa lucrării, un strat de lac. În timp, stratul de lac a atenuat vibraţia culorilor şi a diminuat aspectul spaţial al lucrării.

Mai multe restaurări au fost efectuate în timp asupra lucrării, astfel că fisuri produse în vopsea şi zone din lucrare au fost acoperite cu straturi suplimentare de vopsea.

Restaurarea recentă, realizată de specialistul Ella Hendriks, a fost făcută în mare parte sub microscop, înlăturându-se de pe alocuri, urme de ziar de la împachetare şi straturi microscopice de lac şi vopsea aplicate în restaurările anterioare. De asemenea, au fost înlăturate două puncte de vopsea aplicate suplimentar de restauratorii precedenţi, ca urmare a unei interpretări greşite a intenţiei artistului de reprezentare a luminii reflectate de obloanele parţial deschise.
Nu s-a dorit o restaurare totală, ci mai mult redarea luminozităţii şi echilibrului iniţial ale lucrării.

După o migăloasa muncă ce a durat şase luni, lucrarea s-a putut reîntoarce, în sfârşit, la Muzeul Van Gogh din Amsterdam, Olanda.

Irina IOSIP

Ceva nou, ceva vechi

 

"Ceva nou, ceva vechi", Irina IOSIP

British Museum: reconsiderearea etică a termenului de mumie

 
British Museum din Londra, National Museums of Scotland și Great North Museum of Newcastle, au decis să schimbe terminologia privind mumiile (umane) din considerente declarat etice și să utilizeze denumiri precum "resturi mumificate..." sau "persoane mumificate", termeni considerați mai puțin nerespectuoși, definind, astfel, mai curând persoane decât obiecte. 

Cuvântul "mumie", derivă din cuvântul arab care semnifică bitum. Prin această schimbare se face cumva o delimitare de acțiunile din secolele al XVIII-lea  și al XIX-lea, când aceste resturi mumificate erau colectate în număr mare și zdrobite pentru oținerea unor ingrediente necesare în producerea de medicamente sau pentru pictură. De altfel, în secolul trecut, la intrarea lor în muzee, mumiile umane erau considerate "material bituminos" și expuse pe rafturile departamentelor de mineralogie (v. colecțiile Muzeului Toulouse, Franța).  

Muzeul londonez a dedicat mumiilor o întreagă galerie, "Egyptian death and afterlife: mummie" și simultan derulează programe de cercetare asupra resturilor umane deținute, în domenii precum: arheologia, biologia umană, istoria bolilor și geneticii. Laboratoarele utilizează în cercetarea artefactelor tehnologii avansate precum scanarea medicală computerizată (Computer Tomograf).

Mumificarea corpurilor umane presupunea, după îndepărtarea organelor interne și a creierului, uscarea în sare naturală, tratarea cu diverse uleiuri și rășini și înfășurarea în multiple straturi de bandaje, după anumite tehnici și ritualuri specifice. Scopul mumificării, destinată anumitor demnitari sau clase sociale ale timpului, era asigurarea trecerii de la existența pământeană la imortalitate.

În galeria londoneză se regăsec nu numai resturi umane mumificate ci și animale mumificate, considerate a fi sacre pentru zei, precum: tauri, pisici, crocodili sau șoimi, care însoțeau decedatul ușurându-i drumul spre eternitate,  unele dintre ele fiind animalele de casă favorite ale decedatului.

Această abordare terminologică, dacă urmărim preocuparea cercetătorilor și muzeelor privind prezervarea, tratarea și prezentarea expozițională a resturilor corpurilor umane, restabilește importanța acestor artefacte din istoria omenirii - rare de acum, și prețioase din punct de vedere științific, arheologic, biologic, genetic etc. Implicit, și poate cel mai important lucru, decizia muzeelor afirmă și confirmă drepturile persoanei și după moarte, conform unei etici comportamentale între oameni, ce transcede timpul și cutumele civilizaționale.

Dar, denumirea a ceva este un fel de botez care devine substitutul fenomenului, procedeului, artefactului de un anumit tip, așadar denumirea de "mumie" rămâne încă o opțiune viabilă în utilizarea și pentru rămășitele umane și pentru rămășițele de animale, care au fost tratate după procedeul specific (și nu numai, dacă ne amintim că au fost găsite corpuri mumificate în condiții naturale deosebite). 

Obiectele nu pot fi mumificate. Deci, termenul este folosit, în mod implicit, pentru ființe care au trăit cândva, fie oameni, fie animale. Aici, există o incoerență, dacă putem spune astfel, legată și de faptul că animalele, precum oamenii, au sentimente și o anume gândire și conștiință de sine chiar și rudimentar. Să considerăm, noi oamenii, că totul se învârte în jurul nostru, suntem esența și superlativul evoluției? Știința în mod sigur, în logica ei, ar nega acest lucru. Religia pare să nu afirme nici ea acest lucru, oamenii fiind numai niște copii create după chipul și asemănarea Creatorului.

Chiar dacă îndreaptă o eroare inițială, redenumirea de mai sus este, în cele din urmă, încă chestionabilă și este posibil să suscite în viitor controverse din multe puncte de vedere: științific, religios, filozofic și nu numai.

Irina IOSIP

GHINIONUL, un monolog din genul comediei negre susținut de actorul TUDOR-ANDREI OSTAFIE la teatrul "Improteca"

GHINIONUL

adaptare după piesa de teatru omonimă scrisă de Liviu Rebreanu în 1908, este un one man show în regia și interpretarea actorului Tudor-Andrei Ostafie
Evenimentul este susținut de către Unfortunate Thespians

Spectacolul are loc Vineri 27 ianuarie, orele 19:30, în sala de la Mansardă a Teatrului de improvizație "Improteca", din strada Comănița, Nr. 9, etaj Mansarda, sector 2, București
tel: (+40) 727554875
contact@improteca.ro

Biletele se găsesc la: https://lnkd.in/djiTx5C8

"Copil cam nătâng, persecutat de toți pentru că mama lui murise când s-a născut acesta, crește cu apăsătoarea spaimă, că tot ceea ce face declanșează nenorociri, ajunge să se închidă în lumea amintirilor neplăcute, care i-au cauzat această gândire. Există contradicția dintre faptele înlănțuite într-o succesiune proprie comediei și leit-motivul piesei, de esență tragică."

Tudor-Andrei Ostafie a absolvit Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași: în 2017 Facultatea de Teatru, la specializarea Păpuși/Marionete  studiile de licență, clasa prof. univ. Aurelian Bălăiță și în 2019 studiile de master în Artele Spectacolului, clasa prof. univ. Ciprian Huțanu, precum și Istoria și Teoria Artei la Facultatea De Arte Vizuale și Design. În prezent, urmează un master de actorie la Universitatea Hyperion din București.

Artist liber-profesionist, având colaborări în diverse proiecte din Iași, printre care: Clubul C.F.R – Cenaclul „George Topîrceanu”, compania de animație Andirino și participari la diverse festivaluri în țară, precum: Festivalul de „Teatru Tanța și Costel” – Medgidia, „Zilele medievale ale Bălgradului” – Alba Iulia, monolog Slam România – București.

Pasiuni: Scrisul (publicație în 2015 de debut – volumul POEZII) / în lucru: diverse piese de teatru de actorie dar și pentru teatrul de animație, proză scurtă.

Tânărul actor Tudor-Andrei Ostafie, care deține deosebite posibilități de manifestare în multiple planuri ale artelor, a probat încă de la prima reprezentație în cadrul susținerii dizertației, "un joc inteligent", "plin naturalețe și spontaneitate", "reușind să dea viață unui personaj autentic [...] prin nuanțarea ponderată și veridică a trăsăturilor și a trăirilor acestuia. În plus, ușurința sa de a ieși din pielea lui Rică și de a intra, rând pe rând, în pielea personajelor care populează, treptat, conținutul narativ al textului, precum și aceea de a se ”acorda” gradual la situațiile tragi-comice ai căror protagoniști sunt acestea au conferit reprezentației coeziune și complexitate" (Christian Tămaș, Revista Leviathan, 14 iulie 2019).

Schimbăm cu actorul câteva cuvinte, înainte de spectacolul de vineri, de la "Improteca":

"Ghinionul" este piesa de dizertație la Artele Spectacolului de la Universitatea de Artă "George Enescu" din Iași dar este și primul tău spectacol realizat integral, regie și interpretare actoricească, pe scenele din București?
    "Nu, este a doua oară când îl joc la București și urmează sa-l joc pentru a șaptea oară de când îl am, din 2019."

Foarte pe scurt, ce poți spune despre subiectul piesei?

   "Eu personal cred ca mesajul piesei este despre etichetarea oamenilor. Eticheta pe cei din jurul nostru fără sa cunoaștem povestea din spate."

Cu ce emoții, speranțe și gânduri pornești în această nouă experiență?
    "Sincer, trăiesc un amalgam de emoții. Mă bucur că joc acest spectacol pe care îl iubesc dar, în același timp, am emoții pentru ca sunt nou în București și neștiut de public și nu vreau nici sa-mi dezamăgesc colegii.
Este un spectacol greu de jucat, din mai multe puncte de vedere. Ma joc cu o energie puternica și trebuie sa trec prin toate stările posibile, de la comedie relaxată pâna la tragicul de final."


Îți urăm să fii văzut și admirat cât mai curând pe marile scene ale țării și, de ce nu, ale lumii, de un public cât mai numeros, care să știe să aprecieze sensibilitatea și profesionalismul actorului și scriitorului Tudor-Andrei Ostafie.

 Irina IOSIP

Vezi și: https://www.facebook.com/events/838999270493403/?ref=newsfeed

Elena Ospina, Columbia: "Sleep"

 

Fără Titlu, digital, IS&PSAS Ed. 3

 

Merry Christmas! . Crăciun fericit! - Happy New Year 2023! . La mulți ani 2023!

 

 

 Merry Christmas! . Crăciun fericit!

Happy New Year 2023! . La mulți ani 2023!

 

 

Bobo Pernecky, Slovacia: "Sleep"

 

Fără titlu, acuarele, 21x29,7cm, IS&PSAS Ed. 3

 

Henryk Cebula, Polonia: "Salt & Pepper"

 

Fără titlu, tuș, 21x29,7cm, IS&PSAS Ed. 3

 

Andreea RUS: “Lumini abisale. Omagiu sfinților închisorilor comuniste”, Biblioteca Națională a României

  

Vernisaj: 1 octombrie 2022, ora 14

Expoziția este realizată în colaborare cu CESI, Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, București, la Biblioteca Națională a României, sala Scriptorium, Bd. Unirii, nr. 22, Sector 3, București. Curatorii expoziției sunt Smaranda Găbudeanu, Rafaela Bârlădeanu, Olivia Dobrea,coordonator, lector dr. Ana Negoiță.

„Această expoziție continuă un demers artistic de cercetare vizuală întreprins de către artistă și specific unei întregi perioade de creație, cu referințe istorice directe către martirajele petrecute în închisorile politice și lagărele de muncă din perioada comunistă. (...) - aș preciza faptul că firul care leagă semantic lucrările semnate de Andreea Rus cu un întreg compendiu de imagini literare sau documentare care descriu atmosfera temnițelor comuniste, este mai degrabă unul spiritual, o undă invizibilă care comunică empatic la mai bine de jumatate de secol distanță.” (dr. Ana Negoiță, text preluat din catalogul expoziției) 

 

Expoziția „vorbește” despre suferință, sacrificiu, iubire și înălțare sufletească. „În perioada comunismului, în România au fost privați de libertate mulți oameni în închisorile comuniste, printre ei mari personalități ale poporului român au suferit în aceste temnițe, nedorind să renunțe la valorile culturale și morale în care credeau. Nu pot să povestesc tot ce am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozități. (Petre Țuțea) Este impresionant îndemnul lui M. Vulcănescu care le transmitea, Să nu ne răzbunați, supraviețuitorilor... Suferința adusă pe nedrept în sufletele și trupurile oamenilor poate fi transformată în bucurie atunci când converge spre înălțarea sufletească. Este uimitoare dorința de a deveni mai buni în ciuda chinurilor și umilințelor la care au fost supuși. Lumina despre care vorbesc mulți dintre cei care au suferit în închisorile comuniste, printre care și N. Steinhardt, este echivalată cu ideea de fericire totală, posibil vindecătoare. Exista în sufletele acestor martiri certitudinea că suferința lor poate fi identificată cu un dar, dat semenilor dintre care s-au ridicat, ce va duce la schimbarea acestei națiuni. Dar, cu atât mai prețios, cu cât mărturii diverse întăresc certitudinea că realitatea prin care s-a trecut depășește imaginația... Citim despre idei ale păstrării iubirii de neam și ale credinței că indiferent de cât de mult s-ar fi prelungit suferința, păstrarea integrității morale ar fi rămas aceeași. Călăuzitoare rămâne ținta morală și nu angajarea politică.” (Andreea Rus, text preluat din catalogul expoziției)

 

- Comunicat -

Picasso vs. Degas, într-o expoziție inedită

 

 Picasso versus Degas, într-o expoziție inedită

 

Într-o expunere comparativă dar mai mult explorativă, lucrările a doi maeştri, reprezentanţi a două curente de mare influenţă, s-au confruntat şi completat pe simeze, în anii din urmă, dând o lecţie unică de artă. O lecție de istoria artei exemplară pe pământ american, la The Sterling and Francine Clark Art Institute, din Williamstown, MA. din SUA, acolo unde domnește încă entuziasmul impresionist.

Aceasta expoziție a fost prima din lume, precum știm, care a explorat răspunsul plastic al lui Picasso la lucrările lui Degas şi a inclus lucrări care nu au mai fost expuse vreodată. Expoziţia a reunit peste o sută de lucrări din muzee şi colecţii private internaţionale și a fost apoi itinerată și la Muzeul Picasso din Barcelona.

Pablo Picasso, „ Femeie călcând”

 - 1904

 

 

Edgar Degas, „Spălătoresele”- 1884

 

Curatorii Elizabeth Cowling – expert în arta lui Picasso şi Richard Kendall - cercetător in arta impresionistă, au studiat, timp de 10 ani, sute de lucrări ale lui Picasso şi Degas, au vizitat arhive, muzee, colecţii private din USA şi Europa şi au purtat discuţii cu unii dintre membrii familiei lui Picasso. Munca acestora a aruncat o lumină nouă asupra lui Picasso ca artist şi a adus un aport esenţial în istoria interpretativă a artei.

De-a lungul vieţii sale, Pablo Picasso (1881-1973) a fost fascinat de viaţa şi activitatea lui Edgar Degas (1834-1917). El a colecţionat picturile impresionistului Degas şi a reinterpretat continuu lucrările acestuia, iar la sfârşitul vieţii sale, a creat scene ce au inclus reprezentări ale lui Degas. El l-a privit pe Degas prin propriul ochi de artist, iar modul de răspuns al artistului spaniol a variat, cu timpul, de la emulaţie la confruntare, de la parodie la omagiu.

Picasso şi Degas au avut multe puncte comune în viaţă, fapt ce s-a concretizat apoi şi în arta lor. Au trăit în Paris, în apropiere unul de altul dar, probabil, nu s-au întâlnit niciodată. Au făcut studii academice de artă, au luat parte la viaţa boemă a oraşului luminilor, au avut de-a lungul vieţii aceeaşi obsesie pentru femeie, lucru vizibil în portretele şi imaginile de cântăreţe, balerine, spălătorese etc. Ambii au fost sculptori inovativi, desenatori de excepţie, pictori renumiţi şi gravori.

Pablo Picasso, „ Portretele lui Seastia Juger şi al lui Vidal” - 1903, ulei/pânză

Edgar Gegas, „ Absintul”- 1875-1876, ulei/pânză

Au stat pe simeze, lucru de neconceput într-o accepțiune clasică a unei expoziții, faţă în faţă, impresionistul Degas şi cubistul de mai târziu Picasso.

În artă, sunt adesea controverse referitor reproducerea unor lucrări sau la comanda unora similare. Privind acest exemplu expozițional, înţelegem că arta se creeaza şi recreeaza, se completează şi reinventează.

Revoluţia în artă, ca in orice domeniu de altfel, nu este un proces instantaneu, se stabilesc noile valori după acumulări continue şi confruntări îndelungate soldate cu pierderi şi câştiguri (meritate sau nu), între cei se osândesc în acest domeniu.
Pe de altă parte, sunt necesare exerciţiu artistic continuu ca şi permanenta raportare a fiecărui artist, la adevăratele valori, ca măsură de îmbunătăţire şi acceptare a propriei valori.

Avem aici exemplul unui mare pictor ce reproduce şi reinterpretează lucrări ale altui mare pictor care l-a precedat, istoric vorbind. 

N.A. : Imaginile prezente aici ilustrează tributul dar şi originalitatea lui Picasso versus Degas. Lucrările nu fac neapărat parte din expoziţia prezentată mai sus.

Pablo Picasso, „ Nud stând în picioare” - 1907, ulei/pânză

Edgar Degas, „ Mica dansatoare la vârsta de patrusprezece ani” - 1879-1881, bronz, tutu din pânză, şal din mătase

 Irina IOSIP

 

Darko Drljevic, Montenegru: "Sleep"

 

Fără titlu, tehnică mixtă, IS&PSAS Ed. 3

 

Cornel Chiorean, România: "Sleep"

 

Fără titlu, pix cu gel, creioanécolorate, 21x29,7cm, IS&PSAS Ed. 3

 

 

ARMONII SONORE, la Galeria Simeza / București: Ana RUS și Gheorghe MIRON

   

ARMONII SONORE

 Galeria Simeza - București, aprilie/mai 2022

 Neașteptată dar surprinzător de firească alăturarea unor lucrări de pictură de mari dimensiuni cu sculpturi mici sau medii ca dimensiune. Dacă pictorul Gheorghe MIRON caută particularul și expresivitatea teatral-portretistică sau de atitudine în lucrările sale, spiritualitatea și reveria sculpturilor Anei RUS creează unitatea și profunzimea expoziției.

Constituind un front comun împotriva efemeridelor artistice, desenate sau sculptate, artiștii, ajunși la cotele de vârf ale experienței și măiestriei artistice, fiecare în domeniul său de lucru, pictură, respectiv sculptură, creează împreună un eveniment memorabil la Galeria Simeza, expoziția „Armonii sonoreˮ, o expoziție având de oferit din plin emoții intelectuale și vizuale.

Dar ceea ce îi leagă, în principal, pe cei doi artiști, este dimensiunea umană dată expoziției - un „pas în doiˮ, în care pictorul caută și imortalizează trăiri și revelații din prezentul care îl înconjoară, iar sculptorul visează și unifică un trecut cu un viitor prin metafora prezentului continuu al emoțiilor subtile.

 

În fiecare lucrare o regăsim pe Ana RUS, delicată, reflexivă, ludică, în armonie cu natura, sinceră căci, precum afirmă însăși artista, „arta nu minteˮ, caracterul și spiritualitatea autorului fiind esența care creează unicitatea și unitatea în opera sa.

Nealiniat tendințelor artistice actuale, fidel lui însuși și artei sale ca artist și om, Gheorghe MIRON recreează frumosul de lângă noi, nealterat de abțibilduri moderniste și conceptuale, ca o realitate palpabilă, recognoscibilă, care se regăsește oriunde și oricând, indiferent de era căreia îi aparțin costumele personajelor, în sensul universalității sentimentelor, trăirilor, gesturilor și situațiilor, care țin de caracterul uman.

Irina IOSIP (text ți credit foto) 

Icoanele vii ale Paulei TUDOR

 
 

Icoanele din perioada recentă a Paulei Tudor au ceva deosebit în alcătuirea lor, ieşit din tiparele stricte ale iconografiei ortodoxe: sunt mai aproape de simţirea simplă, în care optimismul şi bucuria se asociază cu reprezentarea realistică şi culorile luminoase, iar linia devine aspiraţie, culoarea dorinţă şi aura văpaie.

Ineditul icoanelor, însă, constă în utilizarea nodurilor şi fibrelor lemnului suport, care nu numai că dau tonul la forma, mărimea şi orientarea tuşelor de culoare, învolburând rigiditatea clasică de expresie, dar, mai mult, intervin în spaţiul imaginii-simbol - spaţiul aurei fiind considerat tabu, de unii specialişti. Această tehnică și măiestrie a unificării cu natura, a fost înregistrată la OSIM ca inovație în arte. Desenul, pictura reprezintă, adesea, numai o parte a întregului: suportul de lucru, lemnul, este adesea decupat cu diverse forme, lucrarea finală căpătând forme sculpturale.

Acea parte a neregularităților fibrei lemnoase inclusă în grafia imaginii, dau un sentiment de seninătate, de cald și firesc, mai apropiat de simțămintele unui privitor obișnuit, care se simte mai profund atras de personajele biblice reprezentate.

Icoanele Paulei Tudor sunt vii, pulsează în ritmul fluxului de energii (materializat prin linii şi culoare contrast), ce se răspândesc de jur-îmrejurul imaginii sfinților, Maicii Domnului și îngerilor.

Am reţinut mărturia autoarei, dintr-un interviu mai vechi, prin care îşi asumă transformările subtile cu debut în copilărie. Cuvinte ca „veşnicie”, „sfinţenie”, „mântuire”, „rugăciune” i-au populat copilăria, căci vacanţele le petrecea la mânăstirea unde surorile tatălui erau călugăriţe. Ascultarea slujbelor religioase reprezenta o obligaţie şi, la acea vreme, un efort.

Cu timpul, însă, cuvintele şi învăţăturile de atunci au „rodit fructe dulci şi înmiresmate în tablourile mele”, iar „rugăciunea şi „recunoştinţa faţă de Făuritor fac parte din ritualul zilnic de curăţire spirituală şi pregătire a zilei de lucru”, spune Paula Tudor.

Irina IOSIP

 

Henryk Cebula, Polonia" "Sleep"

 

 

Fără titlu, tuș, 21x29,7cm, IS&PSAS Ed. 3

Cornel Chiorean, România: "Salt & Pepper"

 

Fără titlu, px cu gel, 21x29,7cm, IS&PSAS Ed. 3

 

PARADOXUL CULTURII ȘI A SUSȚINĂTORILOR ACESTEIA

 

PARADOXUL CULTURII ȘI A SUSȚINĂTORILOR ACESTEIA

Sunt cunoscute cazurile în care mari companii transnaționale producătoare de arme sau medicamente aduc largi sponsorizări în domeniul culturii dar, la fel de cunoscut, este faptul că ele lucrează pentru propriul interes comercial și financiar. Industria cinematografică, industria sportului, bienalele de artă de anvergură sau muzeele beneficiază de susținere financiară din partea unor entități producătoare sau care comercializează produse care nu fac bine omenirii. Privitorul, sedus de spectacolul de artă sau sport nu mai observă duplicitatea prin care sunt promovate și asociate ideea de război sau de boală cu cele mai alese creații și simțăminte umane. Condamnabile aceste acțiuni care se substituie, insidios și ferm, ideii de etic, moral și frumos. Dar, ne întrebăm, eliminarea acestor practici ar aduce un beneficiu artelor, spre exemplu? Cine, oare, dispune de fonduri uriașe și este dispus să le utilizeze pro-bono? Averile uriașe deținute de aceste companii și de proprietarii lor sunt bazate pe politici de putere și interese financiare, scopul asocierii cu artele sau sportul și chiar științele, fiind totdeauna în consens cu interesul sporirii puterii proprii. Producerea artei, a spectacolelor sportive, practicarea sportului de performanță sau cercetarea științifică necesită sume uriașe, pe care puțini le pot susține individual sau colectiv. Doresc sau nu, consumatorii de cultură sunt și ei prizonierii necesității unor spectacole accesibile financiar, care pot fi realizate numai prin sponsorizări și susțineri financiare care sunt mai mult sau mai puțin vizibile.

Un personaj complex, care suscită controverse la ora actuală având în vedere presupusa afiliere la puterea de la Moscova, este și oligarhul rus Roman Abramovitch, care a fost, până de curând, proprietarul și susținătorul clubului sportiv Chelsea. Lucru mai puțin cunoscut despre el, este faptul că a fondat și sponsorizat multe asociații și fundații vizând domenii precum cultura, sportul, sănătatea, problemele sociale și ale copiilor, educația și problemele veteranilor, că a susținut mulți artiști și performeri ruși sau internaționali, că este administratorul Teatrului Balșoi din Moscova precum și co-fondatorul celebrului Muzeu privat „Garageˮ din Moscova. Născut din mamă ucrainiană și tată bielorus, Roman Abramovitch, absolvent al Academiei Juridide de Stat din Moscova, este un om de afaceri și politician care avea, înainte de conflictul ucrainean o avere estimată la 15,5 miliarde de dolari, avere care a scăzut dramatic în contextul acuzațiilor de partinitate rusă. Membru al Dumei de Stat (1999-2001), guvernator al districtului autonom Chukotka între 2000 și 2008, (situat la extremitatea de nord-est a Rusiei), în 2003, Abramovitch a cumpărat clubul sportiv englez Chelsea, după care s-a lansat și în lumea artei. Inițial, a achiziționat lucrări de artă (dintre care lucrări ale artiștilor Lucien Freud și Francis Bacon) și a fondat în 2008, împreună cu fosta sa soție Doria Joukova (fiica unui potent om de afaceri), Centrul privat de artă contemporană „Garageˮ.

Muzeul, amplasat în centrul parcului moscovit Gorky, o uriașă construcție transparentă, care oferă un spațiu de 5400 m.p. distribuit pe trei nivele, plus alte cădiri adiacente (Hexagonul, cinematograful), este deja bine ancorat în grupul centrelor instituționale internaționale de artă contemporană, vizând cu precădere educația, dezvoltarea și expunerea tinerelor generații de artiști emergenți în diverse ramuri ale artei. Instituția deținând deja un important tezaur artistic și o arhivă importantă, susține cultura rusă dar și pe cea internațională, oferă granturi și burse și un program de cercetare și dezvoltare artistică, pentru vârste începând cele de la adolescență.

Arta este și ea o afacere, pârghiile puterii sunt tot cele politice și economice, așadar se înțelege de ce Abramovitch este în continuare un jucător în zona politicii, în acest moment erijându-se într-un mediator al păcii, între Ucraina și Rusia. Dar, pe cât de ispititoare și ofertantă, politica actuală se arată a fi un joc pe teren instabil, periculos, aglomerat de jucători performanți având interese proprii, care are efecte imprevizibile chiar și pe termen scurt: un joc deopotrivă al inteligenței, vitezei de reacție, al perseverenței și riscului, în care dreptatea, etica și moralitatea ocupă un loc minor.

Spectatorii, în acest marasm ce se derulează cu o viteză amețitoare, în care părțile adverse își schimbă adesea rolurile, chiar dacă acum empatizează cu una sau cealaltă dintre țările aflate în război, în cea mai mare parte rămân atașați unei imagini a personajelor jucătoare care îi flatează, deci să nu ne mirăm că ei vor uita repede de războiul vecin nouă sau altora și vor aprecia în continuare spectacolul oferit, fie în domeniul artei fie în cel al sportului, indiferent de afinitatea lor la una sau alta dintre părțile beligerante. Lumea va accepta în continuare, din necesitate sau atrofie reacțională, imersiunea politicului și banului în cultură și științe, așa cum acceptă imersiunea acestora și în cultele religioase.

Totuși, evenimentele și personajele importante de astăzi - precum este și Roman Abramovitch, indiferent de oferta lor sinceră sau interesată în domeniul cultural, vor rămâne în memoria colectivă, în istorie și cultură, numai în conformitate cu anume criterii schimbătoare, adesea ocultate de politici și politicieni.

Irina IOSIP

 

Hiperrealistul Ron MUECK

 

 Hiperrealistul Ron MUECK

Unul dintre cei mai bine cotați artiști contemporani, sculptorul australian Ron Mueck (n. 1958), a crescut într-o familie de producători de păpuși și, înainte de a se dedica în exclusivitate artei, a lucrat pentru televiziune și film, unde și-a perfecționat tehnicile de lucru. Artistul a fost descoperit la Londra

și propulsat, prin galeriile sale, de către celebrul colecționar de artă britanic de origine irakiană Charles Saatchi, la ora actuală fiind curtat de cele mai importante muzee și galerii de pe mapamond, printre care: Muzeul de Arte Huston, Muzeul de Artă Contemporană Daneză ARoS din Aahus, Galeria Națională a Canadei, TATE Museums, DTR Modern (SUA), Brooklin Museum (SUA), Hirshhorn Museum și Sculpture Garden din Washington și MoMA.

Artistul lucrează acum în Anglia și, împreună cu stafful său, adesea numeros și divers specializat, edifică structuri din rășină polimerică, pe rețele din fibră de sticlă sau metal, adăugând reprezentărilor sale antropomorfe, pentru sporirea percepției contemplatorului, păr - din fibră acrilică dar cel mai des păr natural și își finisează lucrările până la detaliu, căutând să obțină luciul adecvat fiecărui milimetru al lucrării. Specialiști în domenii de activitate precise, artiști sau non-artiști, lucrează pentru sculptorul Mueck, realizând artefacte de dimensiuni gigantice sau liliputane comparativ cu realitatea, reprezentând, în general, personaje cu chip distinct și excesiv de detaliat, după modele umane recognoscibile.

Mueck își concepe sculpturile din aproape în aproape: pornind de la desen modelează machete mici de lut pentru a-și rafina ideile. Machetele sunt treptat redimensionate până la a crea un model detaliat la dimensiunea lucrării finale. Din acest model de lut, Mueck creează o serie de secțiuni pentru a contura sculptura finală din fibră de sticlă, care apoi este pictată, acoperită cu păr și în cele din urmă i se adaugă ochii.

[...]

Se pare că, tendința generală în artă, însușită și de Mueck, este încercarea de a acapara spațiul public, lumea artei și interesului publicului larg, prin realizarea unor lucrări ale căror mari dimensiuni conferă importanță artefactului, flatând publicul, dornic de a face parte din eveniment și de a se supune magiei într-un elan contemplativ nestăvilit, căci mare sau mic, ceea ce este în afara dimensiunii obișnuite, este misterios și fermecător și face parte dintr-o poveste pe care dorim să o ascultăm, ieșind din marasmul cotidian.

Irina IOSIP

Irina IOSIP, fragment din "Ron MUECK - hiperrealismul la granița dintre banal și extraordinar -", ARTE și SOCIETATE 2 -3 | 2021

 

The mathematics of Love: 1+1=1

 

Irina IOSIP, "The mathematics of Love 1+1=1"

Elena Ospina, Columbia: "Salt & Pepper"

 

Făă titlu, digital, IS&PSAS Ed. 3

 

ARTA ÎN VREME DE RĂZBOI - Pavilioanele Ucrainei și Rusiei de la Bienala de la Veneția / 23 aprilie - 27 noiembrie 2022-

 

 

ARTA ÎN VREME DE RĂZBOI

- Pavilioanele Ucrainei și Rusiei de la Bienala de la Veneția / 23 aprilie - 27 noiembrie 2022 -

Tema pentru cea de a 59-a bienală de la Veneția este ,,The Milk of Dreams”, denumire ce provine inspirațional dintr-o carte a scriitoarei suprarealiste Leonora Carrington, care "descrie o lume magică în care viața este în mod constant re-vizuită prin prisma imaginației. Este o lume în care toată lumea se poate schimba, se poate transforma, deveni ceva sau altcineva; o lume eliberată, plină de posibilități. Dar este și alegoria unui secol care a impus o presiune intolerabilă asupra definiției sinelui" [1]. Tema generală se axează pe trei categorii de interes: reprezentarea corpurilor și metamorfozele lor, relația dintre indivizi și tehnologii, legătura dintre corpuri și Pământ. Curatoarea Cecilia Alemani atrage astfel atenția asupra lumii actuale, oarecum previzionar având în vedere acțiunile actuale beligerante extreme ale Rusiei asupra Ucrainei și amenințarea recentă cu arma nucleară - care pune sub semnul incertitudinii însăși existența umană.

 

Cu două luni înainte de deschiderea bienalei, artiștii selectați ai Rusiei, Alexandra Sukhareva și Kirill Savchenkov, precum și curatorul Raimundas Malašauskas au anunțat că nu-și vor mai reprezenta țara la eveniment, prin neparticipare. "Nu există loc pentru artă când civilii mor sub focul rachetelor, când cetățenii Ucrainei se ascund în adăposturi, când protestatarii ruși sunt făcuți bucăți”, au scris artiștii în media de socializare.

Pe fondul unei atitudini reticente și chiar protestatare a instituțiilor de artă și a artiștilor ruși față de invadarea Ucrainei, prin sistarea evenimentelor, închiderea temporară a instituțiilor sau alte acțiuni publice, Pavilionul Rusiei a anunțat online că va rămâne închis în acest an.

Pe de altă parte, artistul ucrainian Pavlo Makov precum și curatorii săi Lizaveta German, Maira Lanko și Borys Filonenko, care urmau să participe la Pavilionul Ucrainei, au declarat că sunt marcați de pericolul iminent al morții și nu pot continua să lucreze în aceste condiții.

Așadar și participarea Ucrainei la bienală stă sub semnul incertitudinii, dar avem siguranța că, Ucraina ar fi primită cu adâncă simpatie de către întreaga comunitate artistică de pe mapamond. Să nu uităm că, Bienala de la Veneția, urmărind evoluția artelor contemporane încă din 1895, de la fondarea sa,  este cel mai important eveniment artistic care, prin modul său de organizare, reunește în câmpul artelor, toate țările de pe mapamond, prin intermediul echipelor lor reprezentative, .

Privitor la contextul beligerant, Bienala a publicat pe site-ul său următoarea declarație: "Biennale di Venezia, un loc în care toate popoarele se întâlnesc în artă și cultură, este alături de toți cei care suferă ca urmare a atacului rusesc asupra Ucrainei. Invocăm pacea și respingem cu fermitate toate formele de război și violență, confirmând că La Biennale rămâne un loc de dialog între instituțiile, artiștii și cetățenii din fiecare țară, de orice limbă, etnie sau religie. Ne exprimăm speranța că diplomația internațională va găsi puterea de a oferi o soluție pașnică comună în cel mai scurt timp posibil. În acest scop, confirmăm că cea de-a 59-a Expoziție Internațională de Artă se va deschide pe 23 aprilie 2022." 

Irina IOSIP

1. "Statement of Cecilia Alemani", www.labiennale.org, URL: https://www.labiennale.org/en/art/2022/statement-cecilia-alemani

Alte informații pe https://www.labiennale.org/en

 

Ne aducem aminte, Cristian MARCU!

Născut pe 29 ianuarie 1959 (Galaţi) - decedat pe 25 iunie 2012 (Bucureşti)

Studiile şi le-a început în Huşi continuând apoi, în Bucuresti, cu studii private de grafică şi pictură având ca profesori pe Ion Ganju şi Nicolae Aurel Alexi.
Artist plastic – grafician şi realizator de filme de animatie din anul 1981, membru al Uniunii Artiştilor Plastici, al Uniunii Cineaştilor din România şi membru fondator al Asociaţiei Culturale „Punct”, iniţiator şi director artistic al Salonului de Grafică Satirică „Damigenius”, de la Huşi - ajuns la a 17- a ediţie, şi Preşedintele Asociaţiei Culturale „Damigenius”.

Mulţi ani a activat ca grafician şi caricaturist - editorialist la „Jurnalului Naţional”, a fost colaborator la săptămânalul „Formula As” şi ocazional, la cotidianul francez "Courrier International". Mult timp, în fiecare miercuri, desenul sau editorial realizat pentru „Jurnalul National”, a fost prezentat pe postul de televiziune „Antena 3, în cadrul emisiunii „Revista presei”, de Radu Cazan.

Activitatea în cadrul Studioului cinematografic „Animafilm” a adăugat în palmaresul său animaţia a 32 de filme pentru copii şi regia a două filme de autor, având onoarea să colaboreze cu importanţi regizori precum Nell Cobar, Zaharia Buzea, Gopo, Virgil Mocanu, Liana Petruţiu, Lucian Profirescu, Mihai Badica, Zoltan Szilagy ş.a.m.d.

În timp a adunat peste 9 expoziţii personale, zeci de expoziţii de grup, lucrări în diverse muzee şi colecţii private, în ţară şi străinătate, fiind recompensat cu 44 de premii naţionale şi 23 internaţionale.

În oraşul de adopţie Huşi, acolo unde îşi avea cel de al doilea atelier de lucru şi unde, cel mai important, locuia şi trăia mama sa, a îniţiat înfiinţarea a două spaţii dedicate artelor contemporane: Galeria de Artă „PrimArt” – din incinta primăriei Municipiului şi Muzeul de Artă Modernă. 

Printre altele, a realizat coperti şi ilustraţii de carte, cărţi poştale şi afişe, iar unul dintre ultimele sale volume ilustrate a fost „Codul Zambaccian 2”, al lui Adrian Năstase, apărut la Editura Niculescu. 

În ultimii ani ai vieții, Marcu a patronat şi curatoriat, doua dintre cele mai importante expoziţii de grafică satirică din Bucuresti „ArheTICURI la români”- Cărtureşti din septembrie 2005 şi „Damigenius” - Cărturesti din octombrie 2006. 
De-a lungul timpului, lucrările sale au trezit interesul unor critici de artă precum Tudor Octavian, Ion Truică, Virgil Mocanu, Calin Căliman, Corneliu Stoica și Valentin Ciucă, care au exprimat aprecieri elogioase despre arta sa.

Toate cele de mai sus şi desenele alăturate ne-au fost transmise chiar de Cristian Marcu, cu ceva timp înainte de plecare, în scopul realizării unei documentări asupra activităţii sale şi a unui interviu, care din păcate nu s-a mai finalizat.

În ultimul timp înainte de marea plecare, artistul a lucrat la câteva proiecte şi experimente interesante de animatie, în regim privat. Dacă acestea nu au fost duse la bun sfârşit, nu s-a datorat lipsei talentului sau zelului său, ci a stării de sănătate şi mai ales a timpului, care nu i-a fost aliat. Pasionat de munca sa, o dată cu accesul la tehnologiile moderne, aducea mereu vorba, în discuţiile cu colegii şi prietenii săi, de alte şi alte descoperiri din tehnicile graficii pe computer, pentru realizarea şi prezentarea desenelor sale: alte pattern-uri, o altfel de animaţie etc.

Vivace şi foarte acut în conversaţii, Cristian Marcu a animat spaţiul "Clubului Caricaturiştilor" încă de la înfiinţare, comentariile sale analitice fiind exprimate într-un mod foarte de personal. Temperamentul și spiritul analitic, au impregnat stilul său artistic, cu un umor de calitate, exprimat plastic prin linia clară, continuă și culoarea delicat pastelată. La timpul său, Marcu a fost unul dintre puținii graficieni satirici, cu o pronunțată plasticitate a lucrărilor și o originală încadrare a ilustrației. Ideile sale converg către o universalitate a spiritului și ideaticii general umane, fapt ce l-a făcut foarte apreciat printre caricaturiști și recunoscut pe plan internațional. De altfel, unul dintre cele mai prestigioase site-uri de grafică satirică - precum îl aprecia el însuşi în anii 2000, „Iran Cartoon”, l-a inclus în spaţiul rezervat celor mai importanţi artişti străini, prezentând doua pagini permanente cu lucrările sale.

În ultimii ani i-am cunoscut şi partea spirituală a personalităţii sale, care l-a apropiat mai mult de ceruri şi de graţia divină. Această stare mi-a împărtăşit-o ca totdeauna, cu pasiune şi elocvenţă, cu credinţă şi speranţă.

Se împlinesc 20 ani de la plecarea pentru totdeauna, a lui Cristian Marcu, personalitate a graficii româneşti, care s-a exprimat umoristic într-un mod atât de original şi convingător, omul ce se dorea cât mai complet şi mai împlinit. 

Irina IOSIP

2022 - SECOND HAND

"2022 - Second hand" by Irina IOSIP

 

Damien HIRST: craniul din platină acoperit de diamante nu a fost vândut

 

Opera de artă contemporană și strategiile de marketing

Revista "Le Journal des Artistes" anunță, în numărul său din 31 ianuarie 2022, faptul că lucrarea lui Damien Hirst reprezentând un craniu uman confecționat din platină și acoperit cu 8601 diamante, nu a fost vândut niciodată. Artistul a admis de curând că "For the Love of God"[1] din 2007 (din platină, diamante și dinți umani), pentru care s-au investit peste 17 milioane de lire, estimată la aproximativ 50 milioane de lire, nu a ajuns niciodată să fie vândută, rămânând în colecția sa și a Galeriei White Cube, care partajează proprietatea cu un grup de investitori anonimi. Aceasta se află de peste 15 ani în depozitele bijutierilor din Londra.

Damien Hirst [2]

Craniul, expus pentru prima oară în 2007 este una dintre cele mai aclamate dar și contestate lucrări sau expoziții ale autorului, alături de "The Miraculous Journey" (2018) / Doha, Qatar și "Treasures from the Wreck of the Unbelievable" (2018) / Veneția. 

Hirst, unul dintre cei mai bogați artiști contemporani în viață, de-a lungul timpului, a șocat publicul cu imaginația sa uneori hilară, adesea arogantă dar mereu uluitoare. Lucrările imense, asociate sculpturii, cuprinzând animale moarte și conservate în formol în acvarii (rechini, vaci sau oi), întregi sau secționate, una sau mai multe în aceeași instalație, fac parte dintr-o realitate augmentată prezentată publicului dintr-o perspectivă filozofică sau socială asupra vieții și morții. Ele cuprind o realitate firească, dar realizarea întregului ansamblu și percepția finală ating nivelul extraordinarului și, uneori, depășesc limitele suportabilului etic și moral. Inimaginabilului transformat în artă îi este adesea asociat un titlu care atrage publicul sensibil la neașteptat, nemaivăzut și miraculos. Lucrările artistului contrariază, creează dileme și adesea suscită controverse și scandalizează o parte a publicului și a criticii de artă.

Operele contemporane de circulație în lumea artei, în a căror realizare au fost investite sume uriașe,  sunt astăzi promovate printr-un marketing costisitor și el. Revenind la "For the Love of God", posibil că și anunțul vinderii a făcut parte dintr-o strategie publicitară considerată a fi necesară parcursului financiar ulterior al lucrărilor lui Damien Hirst.

Irina IOSIP

Notă:

1    Imaginea: https://www.theguardian.com/artanddesign/2008/sep/07/damienhirst.art
2    "Love's Paradox (Surrender or Autonomy, Separateness as a Precondition for Connection)", 2007 și "2-Amino-5-Bromobenzotrifluoride", 2011 autor Jonathan Deamer, https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Damien_Hirst_Room_at_ARKEN_gallery,_Ish%C3%B8j,_Denmark.png; Jonathan Deamer, CC BY 4.0 <https://creativecommons.org/licenses/by/4.0>, via Wikimedia Commons

Henryk Cebula, Polonia: "Sleep"

 

Fără titlu, tuș, 21x29,7cm, IS&PSAS Ed. 3