DRAGOȘ PĂTRAȘCU, "ANATOMIA MEMORIEI", Biblioteca Academiei Române, Filiala Iași

 

ANATOMIA MEMORIEI

 

 D R A G O Ș  P Ă T R A Ș C U

 

20 noiembrie - 20 decembrie 2023

 

Artistul vizual Prof. Univ. Dr. Dragoș Pătrașcu, profesor la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași, expune instalația intitulată „ANATOMIA MEMORIEI”, la Biblioteca Academiei Române, Filiala Iași, Bd. Carol, nr.8, timp de o lună.

 

COMUNICAT

„Este o instalație „work in progress”, în care se regăsesc alături de ready made, obiecte prelucrate,  asociate, asamblate, colate. Este un omagiu adus radioului, acelor aparate cu lămpi care ne-au însoțit copilăria si care au reprezentat singura noastră legătură cu o lume normală și civilizată către care tindeam cu toții.
 

Un elogiu adus postului de radio EUROPA LIBERĂ și vocilor lui inconfundabile : Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Noel Bernard, Cornel Chiriac ( autorul celebrei emisiuni METRONOM la care ascultam rockul genial al acelor ani), Virgil Tănase, Neculai Constantin Munteanu... Voci care ne dădeau sentimentul că, undeva, lumea este normală, dându-ne în același timp speranța si imboldul către un viitor pe care l-am putea totuși avea.
 

Radioul devine personaj, iar cartea, obiect al cenzurii, devine „loc” al stocării memoriei si al recuperarii ei în vremuri favorabile.
 

Biblioteca a fost și ea un loc în care am crescut și în care mă simt, mereu, ocrotit, dar și provocat.
O parte din instalație s-a construit chiar din întâlnirea cu locul și cu oamenii pe care i-am cunoscut aici.”

comunicat - Dragoș Pătrașcu

Imagine afiș : Dragoș Pătrașcu, „De la fereastra mea” (1990)

Graphic designer: Andrei Pantea

Cristina TALPAN: "În chip de lumină - Coca MARCU"

 

ÎN CHIP DE LUMINĂ - Coca MARCU

Un artist sensibil și deopotrivă discret, Coca Marcu ne propune vederii un periplu ,,Printre lumini”, o călătorie în care descoperim, cercetând cu privirea, cele patru elemente esențiale ale Universului - apă, aer, foc și pământ - pe care filosofii presocratici din Grecia antică le considerau primordiale, iar mai apoi civilizația din Evul Mediu european le-a pus la îndemâna alchimiștilor ce credeau că prin combinarea lor pot obține piatra filosofală înzestrată cu puterea de a transforma metalele în aur și de a conferi omului nemurirea.

Contemplând tablourile artistei identificăm apa prin valul de mare, aerul prin raza de lumină a cerului, focul prin explozia vulcanică a soarelui, iar pământul îmbrăcat în forma câmpului ori a înălțimii. De aici s-a născut întrebarea: este această expoziție o simplă întâmplare izvorâtă din pasiunea artistei pentru frumos, ori vom asista la mai multe astfel de ,,experimente alchimice” prin care Coca Marcu va încerca să ne dezvăluie infinitul creației, demonstrând astfel că omul este nemuritor. Răspunsul pe care l-am găsit concordă cu afirmația lui Pablo Picasso: ,, Artistul este un recipient de emoții care vin de pretutindeni: din cer, de pe pământ, dintr-o bucată de hârtie, dintr-o formă trecătoare, dintr-o pânză de păianjen...”.

Și într-adevăr, protagonista evenimentului din această toamnă târzie dovedește posibilitatea conectării noastre cu lumea din jur prin exprimarea cromatică a Sinelui, prin simplitatea și sinceritatea unei comunicări familiare, fără nici o pretenție, dar care aduce în prim plan emoțiile intense pe care le trăiește pictând, sensibilitatea produsă de vizualizarea frumosului, de plăcerea pe care acesta o creează. Tablourile au înfățișarea unor ,,note de culoare” care înregimentează, parcă, impresii spontane dar esențiale create prin îmbinarea unor efecte perspectivale ce ilustrează armonios fragmente de natură.

Remarcăm în creațiile artistei ,,un văl” al picturii în sine care amintește de impresioniști în exercițiul reprezentării în vreme ce lumina și culoarea se îngemănează, parcă, pentru a obține imaginea contemplării Sinelui. Coca Marcu reprezintă ceea ce ,,vede cu ochii minții” folosind tușe de culoare păstoase dar luminoase ori suprapunând pete de albastru și verde intercalate de fâșii albe șerpuitoare prin care ne permite să ne detașăm de realitate și de formele clare. Ea trece cu ușurință de la lumina albastră, limpede și diafană la o lumină albă, mai intensă, cu un contrast ridicat și umbre vineții, pentru ca mai apoi să descoperim lumina apusului, portocalie sau roșie, cu o strălucire mai redusă și umbre intense albăstrui. Spații tridimensionale sunt cuprinse de artistă în suportul bidimensional al tablourilor care prin contrast, relief, textură, volum sau gradienți transmit mesaje, exprimă stări afective ori sentimente nemărturisite.

 

În tablourile realizate de Coca Marcu identificăm și elemente plastice specifice expresionismului astfel că imaginile pe care artista ni le oferă privirii sunt o artă senină strălucind de culoare, prezentată simplu și ușor de înțeles. Scenele cuprinse în rame, în care lumina are parcă un areal nelimitat, în care culorile roșu, albastru ori galben se înmulțesc prin reflexe și transparențe cromatice diverse, fac imaginea să vibreze, să strălucească asemeni unui spectacol al succesiunii continue a luminilor surprinse pe pânză. Armonizarea culorilor complementare dar și gamele cromatice întrerupte produc efecte luminoase intense și o vibrație cromatică subtilă susținută prin culori saturate ce ies în evidență și dau viață imaginilor.

Coca Marcu pictează cu emoții folosind lumina ca pensulă. Asemeni unui alchimist sau, poate, unui magician priceput, artista a reușit să transforme elementele esențiale ale lumii în experiențe marcate de lumină și imortalizate pe pânză. Reprezentând sau replicând ceea ce ochii privitorului pot doar imagina sau conturând o scenă pe care o creează mental, chiar o idee abstractă, ea ne invită la meditație, ne oferă ,,chip” de cer albastru, liniștea peisajului marin ori căldura câmpului însorit, vibrații prin tușe de culoare ce pot schimba atmosfera datorită energiei transmise și care amintesc faptul că ne putem cufunda într-o realitate creată prin reprezentări ce poartă o funcție cathartică.

Pentru Coca Marcu, lumina este o exprimare a energiei lăuntrice, creșterea și scânteia divină din toate lucrurile, simbolul speranței și al cunoașterii care conduc la dezvăluirea adevărului. Astfel, trăirile artistei capătă sens în imagini care promit ,,frumosul “ din Univers, iar publicul spectator nu poate decât să-l cuprindă, privind.

Prof. dr. Cristina Talpan 

Ana-Irina Iorga: Ștefania Roxana Stoica cu expoziția "Confesiuni"

CONFESIUNILE UNEI FETE CUMINȚI

Expoziția Ștefanei Roxana Stoica de la Galeria ieșeană ABSIDA, din 10 noiembrie, se numește ”Confesiuni”. Acest lucru ne evocă literatura memorialistică în variatele ei înfățișări, de la cele mai îndrăznețe, ca la Jean-Jaques Rousseau, până la cele mai subtile, ca la Nicolae Steinhardt.

Autoarea are un background artistic în design ambiental și grafic, pe care l-a parcurs treptat, aprofundat și cu plăcere. Putem spune că este un artist al formelor și al structurilor. Acest lucru se reflectă în tablourile aflate în expoziție, în care sunt prezente cele două dimensiuni: cea estetică și cea funcțională.

Se remarcă lucrări care creează o lume a structurilor, se remarcă, de asemenea, lucrări care dau naștere unei lumi a decorului. În privința structurilor prezente în galerie, artista le-a ales pe cele delicate și sensibile. Ne putem imagina că reprezintă structura unui moment din procesul de creație, sau structura unui mecanism oniric sau structura unui dispozitiv de stimulare a reveriei, dacă nu chiar a reveriei înseși!

 

Liniile subțiri, caligrafice parcă, se intersectează aleatoriu reușind să deformeze spațiul și să genereze curbe și bucle din care privirea aproape că nu poate evada. Dar acest ”prizonierat” nu este privativ de liberate, ci dimpotrivă, generator de libertate interioară. Rezultatul pare un adevărat palimpsest în care se suprapun urmele unor tresăriri, emoții, sentimente, amintiri. Un palimpsest al confesiunilor.

Lumea decorului are propriile sale structuri ascunse. Ceea ce se oferă aici privirii este forma frumoasă. Se detașează un freamăt de estetism naturalist, prezent în flori și în copaci, dar și unul de estetism intimist aș zice, prezent în aspectele unei feminități abia schițate, incomplete. Atmosfera creată de acest decor este caldă și plăcută. Un ambient zen.

Pictura Ștefanei Roxana Stoica este de factură lirică, cu accente subiective majore reflectate în ritmicități și cromatici poetice, iar lumea ei este o lume a bucuriei sincere și discrete. Atenția acordată propriului univers interior ne-o evocă pe Simone de Beauvoire cu remarcabila lucrare memorialistică „Amintirile unei fete cuminți”. În siajul acestei impresii putem spune că expoziția Ștefanei Roxana Stoica este o invitație la a lectura Confesiunile unei fete cuminți.

Prof. dr. Ana-Irina Iorga 

Cu toamna în suflet...

 

DESPRE ARTĂ ȘI LUMINĂ,

LUMINA COLORATĂ A TOAMNEI DE AFARĂ și DIN SUFLETELE OAMENILOR

Arta este o modalitate de trăi sau de a supraviețui vremii sau vremurilor, pentru unii înseamnă luptă, pentru alții o formă de a ieși din calea stării continue de beligeranță, unii visează și creează povești iar alții descriu sau interpretează ceea ce văd. 

Ea nu este la fel pentru toți, nici cum este simțită, gândită sau redată, nici cum este interpretată, dar pentru toți artiștii, indiferent de tehnicile de exprimare, arta, poate deveni sublima formă de trezire emoțională, spirituală și culturală.

Dacă ai lumină în suflet, sub toate aspectele ei, emoționale, spirituale, intelectuale și culturale (nu neapărat în această ordine), atunci poți vedea și înțelege și lumina de afară, fie ea din natură fie din ceilalți.

Toamna, toamna ne putem bucura de un ultim spectacol oferit de metamorfozele coloristice ale naturii, de lumina și culorile ei calde, vibrante și atât de variate, de la verde, galben, roșu până la brun închis, în contrast cu albastrul profund al cerului.

Noi, oamenii, suntem conectați la natură și mai mult, facem parte din ea și, acestor frumoase culori, le asociem, în mod emoțional, viața în plinătatea ei, bucuria și iubirea împărtășită - statornicul liant între oameni, oameni și natură. Trăirile noastre sunt cu atât mai puternice cu cât memoria ne amintește de toamnele plumbuite ale lui Bacovia și de acoperământul alb și rece ce urmează să se aștearnă peste natura adormită.

... Cu toamna în suflet

Irina IOSIP

Ana-Irina Iorga: Radu Doru Luca cu expoziția "Dincolo de zid"

 

 

O FABULĂ SEMIOTICĂ

 

Dacă expozițiile ar fi însoțite de muzică și dacă eu ar trebui să fac alegerea, aș opta imediat pentru Pink Floyd, albumul ”Zidul”. Nu doar titlurile sunt cele care rezonează între ele – ”Dincolo de zid” și ”Zidul”, ci și luciditățile cu accente uneori ironice, alteori sentimentale, uneori dramatice, alteori opace rezonează; și acestea sunt cele care direcționeză ambele creații: una muzicală, cealaltă vizuală. 

Radu Doru Luca este un artist consacrat atât ca sculptor cât și ca pictor, iar această expoziție este o dovadă indubitabilă. Estetica lucrărilor îmbină forța sculpturală și versatilitatea picturală, gravitând în jurul conceptului de înstrăinare, de alienare și a corelatului său care este problematica celuilalt.

Expresia ”dincolo de zid” poate însemna, în funcție de punctul de referință al subiectului epistemic, și înafara zidului, unde este sau ar trebui să fie libertatea, și înăuntru, în centrul creat de circumferința zidului, acolo unde este însingurarea, și chiar în mijlocul zidului, acolo unde este Ana lui Manole, acolo unde este jertfa și moartea sacrificială. În cazul expoziției ”Dincolo de zid”sunt idenficabile doar primele două semnificații.

În exterior, libertatea se izbește de indiferența Celuilalt, de nepăsarea și chiar de ostilitatea lui. Pentru a nu-l pierde pe Celălalt, libertatea se va lăsa afectată de compromis. Recuperarea Celuilat, însă, este un eșec. Aceasta este prima formă de înstrăinare.

În interior, însingurarea este tristețe, suferință, neputință, ranchiună, revoltă. Dar nimeni nu le aude, nimeni nu le vede, nimeni nu le înțelege. Aceasta este a doua formă de înstrăinare.

Individul liber dinafară poate fi curios cu privire la ce se întâmplă după zid, dar nu este dispus nici să-l sară, nici să-l demoleze, nici măcar să scoată o cărămidă. Este ca și când nu ar vrea să-l întâlnească pe cel singur, ca și când ar fuge de singurătate.

Individul singur dinăuntru poate fi și el curios cu privire la ce se întâmplă după zidul care îl înconjoară, dar nici el nu este dispus să-l dărâme, să-l deschidă sau să scoată o singură cărămidă din el. Este ca și când nu ar vrea să-l întâlnească pe cel liber, ca și când ar fugi de libertate.

În această fabulă semiotică, cei doi pot fi doi oameni diferiți, fiecare celuilaltul fiecăruia, dar pot fi și două componente ale aceluiași sine, fiecare cealalta fiecăreia. Oricum am înțelege, morala este aceeași: indisponibilitatea de a ajunge la celălalt, imposibilitatea comunicării cu el și refuzul cunoașterii lui.

În acest fel concepe și desenează Radu Doru Luca înstrăinarea ființei umane, temă filosofică majoră a ultimelor secole: un zid. Un zid poate fi material, văzut, cum ar fi zidul Berlinului, despărțitor, divizator al întregului, dar poate fi și nematerial, nevăzut, cum sunt zidurile din noi – din mintea noastră, din inima noastră, din privirea noastră.

Ambivalența zidului este apoi extinsă în notă argheziană. Pe zid se târăsc dezgustătoare reptile, animale vertebrate și totodată animale sufletești. Pe același zid cresc, însă, și flori, podoabe vegetale și în același timp podoabe sufletești. Pe cât de poetic, pe atât de dramatic.

Totuși, pentru Radu Doru Luca scopul demersului său artistic nu pare a fi dărâmarea zidului, ci transfigurarea lui în opusul său: din obstacol în punte, din înstrăinare în comunicare și comuniune, din piatră în inimă.

Zidul este, fără îndoială, un element sculptural. Spațiul de dincolo de zid poate fi orice. Sau: deși poate fi orice, poate fi transfigurat în opusul său.

Sub acest simbol iconic expoziția ne vorbește, în plus, și despre o sculpturalitate
transfigurată în picturalitate.

 

Prof. dr. Ana-Irina Iorga

 

Darko Drljevic, Muntenegru: "Light & Shadow"

 

Fără titlu, tehnică mixtă, IS&PSAS Ed. 4

 

Irina Anghel: "Vrem"

Vrem

Vrem tot și toate pentru noi,
Dar, mai ales ăilalți să vadă
Că, deși-n suflet suntem goi,
Avem cu ce face paradă.

Ne fudulim în superficialitate
C-o haină, c-un pantof,
Și totul pentru popularitate,
Iar sufletul rămâne limitrof.

În fond...acolo e izvor-amarul,
Din el țâșnesc adevăratele nevoi:
Vrem multă iubire — cu carul
La care nu ne-am înjugat și noi.

 

 

Irina Anghel

 

Ana-Irina IORGA: expoziția "Acorduri cromatice" a Mihaelei Surugiu

Revărsări de culoare și delicatețe

 

”Acorduri cromatice” este expoziția pe care ne-o propune Mihaela Surugiu în această toamnă la Galeriile Victoria din Iași. Odată cu primii pași în sală devine incontestabil faptul că personajul principal este culoarea în toate ipostazele sale. Fără să se desprindă complet de substanțialitatea obiectelor, culoarea dobândește o anumită autonomie, generând văluri succesive care sfârșesc prin a estompa realitatea. Confruntarea cu volumele corpurilor este prezentă, uneori mai ascuțită, dar de regulă subtilă, cât să transmită dinamica obiectului perceput.

 

Întâlnirea față în față cu obiectul pare dificilă. Artista nu o evită, nici pe departe, dar o îndulcește prin schimbarea proporției linie-culoare în favoarea culorii. Obiectul nu dispare, nu este izgonit din materialitatea sa, este doar trimis într-o dimensiune subiectivă unde volumul său persistă numai prin jocul cromatic.

Infuzia de subiectivitate, nu doar perceptivă ci și creatoare, conferă peisajelor Mihaelei Surugiu o prospețime și o candoare de început de lume. Mestecenii, apele, malurile par schițe din mintea Creatorului dinainte de a le zidi prin cuvânt. Pe de altă parte, zidirile omenești, cum ar fi arhitecturile venețiene, ni se prezintă într-o ipostază diafană, obținută parcă printr-un proces îndelungat de reducție la esență. Le privim ca și când ar fi schițe ale constructorului necunoscut, strânse într-un imaginar caiet cu marginea din stânga obturată. Obturată de culoare. Sufocată.  Reflexiile în apă sporesc transparența, tulbură volumetriile lăsând culoarea să inunde totul.

 

Iremediabil îndrăgostită de culoare, pictorița Mihaela Surugiu ne oferă un adevărat potop cromatic de mare delicatețe artistică și de profundă sensibilitate feminină, prin care Noe ar fi plutit bucuros.

Prof. dr. Ana-Irina Iorga

 

Ana-Irina Iorga: Dimitrie Gavrilean – un realist magic contemplativ

DIMITRIE GAVRILEAN – un realist magic contemplativ

1. Lumina nevăzută

Dimitrie Gavrilean se prezintă pe sine ca fiind un artist cu dublă valență: laică și religioasă. Înțelegerea sa ca pictor religios, ca zugrav de biserici, solicită instrumente speciale. Spre deosebire de privirea unui pictor laic, privirea zugravului este altfel. Cocoțat pe schele și pe rugăciuni, ca pe Tabor, atârnat de tavan și de providență, ca între regnuri angelice, vede și împletește tot felul de lumini. Dintre toate, cea care îl interesează pe Dimitrie Gavrilean este lumina necreată, nevăzută, lumina cea adevărată[1] ca în Nuntă la Voroneț, Nuntași, Pelerini sau Cometa.

Componenta teologică este evidentă. Lumina nevăzută despre care vorbește Sf. Grigorie Palama este un țel al artei lui Dimitrie Gavrilean, dar – în egală măsură – și al vieții sale. Substratul isihast poate fi identificat în tematică, cromatică și vibrație inefabilă. Mâna care ține pensula este cea care se așează peste inimă în rugăciune, care face semnul crucii, care ține pâinea sfințită.

Pictura lui Dimitrie Gavrilean este duală. Există o pictură bisericească, canonică, de tip bizantin; există și o pictură laică, cea pe care el însuși o încadrează în realismul magic, de sorginte sud-americană. Spre deosebire de acesta însă, puternic fantezist și discontinuu creștin, pictura sa laică este o continuare a celei religioase.

Privirea care face posibilă icoana chipului lui Dumnezeu se îndreaptă, desigur, și asupra lumii create de El, pe care o vede în chip inocent. Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor[2]. Cel care devine ”copil” este des-pătimit și poate contempla frumusețea lucrărilor lui Dumnezeu în materialitatea lor originară și în legătura lor spirituală cu El, spunând că sunt bune foarte. De aceea cred că Dimitrie Gavrilean este un pictor contemplativ.

Realismul magic aduce privirea inocentă. Dar, spre deosebire de clasicii realiști magici, care creează prin descompunere/deconstrucție și aglutinare/construcție universuri magice, cu un vădit caracter tehnicist, valorizat individual de către privitor, Dimitrie Gavrilean re-activează reprezentări ancestrale definitorii pentru comunitate. Pictor și privitor se întâlnesc în inocența lor comună, care le deschide o lume nevăzută celorlalți, dar nu mai puțin reală. Acest tip de realism este ne-magic, ne-iluzoriu și ne-mincinos.

2. Rădăcini transcendentale

Operând o deducție cultural-religioasă putem identifica afinități cu pictura exterioară a bisericilor din perioada Domnitorului Petru Rareș relativ la aglomerarea detaliilor pe suprafețe mici, la narațiunea mistică printre decorațiuni vegetale: Arborele lui Iesei și Legende românești, o policromatică vie, aproape ascuțită.

De asemenea, pare transparentă aceeași trăire ca a meșterului care a modelat ceramica din Cultura Cucuteni-Tripolie: aceeași constanță a culorilor roșu-negru-alb în diverse nuanțe, aceleași nuanțe de lut, dar și prezența unor obiecte de tip neolitic: un altar în miniatură în Alchimistul II.

O constantă a simțirii lui Dimitrie Gavrilean în care mă recunosc definitiv este trimiterea la basmele și poveștile populare românești care sunt, fără nici un dubiu, constitutive personalității sale și care facilitează transformarea acesteia din personalitate umană într-una angelică.

Nu în ultimul rând, pot fi decelate rezonanțe din arta slavă. Pe de o parte se vede avangarda vestului soviectic din Belarus, prin Marc Chagall cu instrumente sale muzicale, cu nelipsitul violonist, cu zborul ca stare de spirit, cu distorsionarea intenționată a realității, sau din Ucraina, prin scriitorul M. Bulgakov care a creat, în Maestrul și Margareta, un univers copleșitor, exterior și interior, obiectiv și subiectiv, real și supra-real, sensibil și inteligibil, aflat sub asediul îngerilor întunericului.

Pe de altă parte, se constată valorizarea animalului cu rol psihopom, care este prezent ca semn distinctiv în pictura laică și iconografică slavă: cocoșul la Marc Chagall, ursul împreună cu Sf. Serafim de Sarov sau calul cu Sf. Ilie. 

3. O estetică arhetipală

Două tipuri de modele ființiale găsim la Dimitrie Gavrilean: cel creștin, euharistic, și cel precreștin, ne-euharistic dar comunional.

Euharistia reprezintă o realitate supra-naturală, alcătuită din materia pâinii și a vinului, din supra-materialitatea Trupului și Sângelui Mântuitorului, care intră în trupul material al credinciosului și în sufletul și duhul său nematerial, care cuprinde întreaga existență a celui care se împărtășește și întreaga existență a celorlalți cu care el intră în comuniune. Estetica lui Dimitrie Gavrilean, filtrată între zidurile goale ale bisericii, este una a comuniunii.

Arhetipurile pre-creștine, de tipul soare, arbore, măr roșu, taumaturg, mascat, capră, construiesc o lume în care oamenii vânează, dansează, merg cu uratul, adică își desfășoară activitățile de zi cu zi împreună unul cu altul, în comunitate, și împreună cu entitățile transcendente, în comuniune. Și din acest punct de vedere estetica sa este atât una comunitară cât și una comunională, o estetică a modului în care regnurile ontologice ordonate ierarhic există și funcționează împreună.

Împletirea acestor modele ființiale generează o adevărată mitologie personală[3], sau mai degrabă personalizată prin apropriere și grefată pe mitologia românească.

4. Un microcosmos personal

În universul mental, sufletesc și artistic al pictorului sunt prezente unele din arhetipurile inconștientului colectiv românesc: satul, casa, biserica, vânătoarea sacră, voievodul, pasărea măiastră, mascații etc. În acest decor arhetipal evoluează omul față în față cu cerul: Cometa, Vraciul, Vraciul satului, Noapte de Crăciun; lumea terestră față în față cu cea celestă: Nuntă la Voroneț, Nuntașii; viața cotidiană ca parte a veșniciei cu care împărtășește același sens; ritualurile arhaice ale sărbătorilor de iarnă: Ritual magic, În noaptea de Crăciun; obiectele ca elemente ale unui limbaj edenic autohton: biserica, muntele, căpițele de fân, casele, masa întinsă, copacul, animalul (câinele, calul, inorogul), instrumentele muzicale (vioara, psaltirea, trâmbița, naiul), păsări, îngeri, făpturi fantastice.

5. Particularități stilistice

Dacă fabulosul are o structură, atunci ea este prezentă în compozițiile lui Dimitrie Gavrilean. Sub și printre energiile obiectelor, personajelor și animalelor, spațiul se modulează leibnizian, ca relație de coexistență a acestora. Și obiectele și personajele și animalele au o existență duală: naturală și supranaturală, care se prelungesc una în cealaltă, se presupun una pe cealaltă ca într-o viziune la limita oniricului.

În seria Legendelor românești, cerul înghite aproape totul, într-o geometrie celestă covârșitoare.

Pământul are rolul elementului necesar pe care se înalță silueta foarte concretă a unei biserici, frumoasa lumii, axis mundi.

Impresionează compozițiile savante din Nuntă la Voroneț sau Legenda Muntelui Găina sau Soarele și vârcolacii, dispuse pe vericală, în spirală sau frontal, susținute de o simbolistică ce ține de inconștientul colectiv românesc.

Compozițiile atât de bogate descriu în detaliu aspecte ale aceleași lumi bune și frumoase pe care Dumnezeu a creat-o pentru Fiul său. Portretul lui Anton Pann, de pildă, este o frescă din povestea vorbei, în care Vorba este Cuvântul.

Vraciul este un exemplu de amplificare a suprafeței prin lumini și umbre albastre, de creare a nemărginirii spațiului cosmic și de coagulare a lui în jurul unui centru, prin diluarea contururilor și închiderea spectrului luminii. O modulare aparte!

Imaginile care vorbesc despre cele mai obișnuite lucruri care, însă, vibrează până mișcă universul, sunt realizate prin diferite tipuri de contraste: obiectuale, ca în Rugăciune (draperia de catifea a regelui și psaltirea cântărețului); simbolice, ca în Nuntă la Voroneț (nunta omenească și nunta dumnezeiască); cromatice, ca în Mere roșii.

Se vorbește despre o muzică a sferelor, o muzică supra-mundană. Și Pitagora, și Platon par să o fi auzit. Ritmicitatea din unele lucrări ale lui Dimitrie Gavrilean, cum ar fi Nuntă la Voroneț, Viața la țară, Cometa sau Vraciul, pare a fi aceeași; dar anumite detalii indică mai degrabă o asemănare cu armonia despre care scrie Sf. Dionisie Areopagitul în Ierarhia cerească[4]: toate făpturile sunt rânduite după puterea lor de a-L vedea pe Dumnezeu, într-o mișcare circulară sau în spirală, mișcare al cărei sunet umple de bucurie fiecare existență aflată în această comuniune cosmică. Relațiile dintre obiecte, oameni, animale, corpuri cerești indică simțământul și ”vederea” comuniunii universale, în chiar materialitatea ei.

Fabuloasele narațiuni ale lui Dimitrie Gavrilean se derulează cel mai adesea bidimensional, pe orizontală sau pe verticală, ca în fresca bizantină, într-o simetrie de nedepășit. Particularitatea acestor narațiuni constă în faptul că ele se petrec în fața noastră, aici, dar nu numai aici. Este ca și când ar conține în bidimensionalismul lor plastic mai multe dimnesiuni ontologice. De aceea și centrele de interes ale reprezentării sunt dispersate în planul tabloului și înafara sa, ca în Întoarcerea de la vânătoare. Vânătoarea pare nereușită, fără nici un vânat. Ne uităm la prințul călare, cu șoimul în mână, cu slujitorii care îl urmează prin pădurea fermecată, dar important este la ce privește prințul. Persoana sa este un centru de interes numai întrucât ochii săi se uită către ceva. Acest alt-ceva se află înafara tabloului. Acest alt-ceva poate fi interpretat ca fiind tocmai obiectul vânătorii sale. Iar întoarcerea de la vânătoare nu este decât începutul ei fără sfârșit.

6. Originalitatea limbajului artistic

Cosmicitatea abordată, la nivel macro sau micro, impune curbe galactice, dar și verticale ale bisericilor de zid sau ale copacilor.

Chiar atunci când obiectele sunt masive, formele lor nu copleșesc privirea. Există o anume transparență a acestora, care face posibilă întrevederea altei dimensiuni.

Lucrarea Ritual magic sintetizează texturi multiple într-o bidimensionalitate hibernală. Zăpada umblată și aerul nocturn sunt coordonatele reci ale tabloului. Cei nouă mascați se întorc de undeva și se îndreaptă spre altundeva. Unii au în mână alții pe cap măști din carton sau din textile uzate, prevăzute cu cornițe de. Capra este înveșmântată, cu un țol în spate și capul de lemn, cu cornițe strălucitoare. Unii au clopoței, alții tobe. Personajul din dreapta are aripi. În centrul acestui grup se află un personaj îmbrăcat în alb, cu o furcă de tors în mănă, înconjurată de un caer de lână. Lâna, penele și curcubeul fac din registrul superior o fantă spre o altă lume.

Impresia pe care o lasă arta lui Dimitrie Gavrilean este că el redă imagini pe care le ”vede” cumva, undeva, în vis sau în amintire sau într-o altă dimensiune. Cromatica acestor imagini este cu adevărat magică, pentru că recreează senzații multiple în privitor, declanșând funcționarea memoriei și a imaginației în egală măsură, cu toate instrumentele lor. Așa sunt fabuloasele peisaje de iarnă, cu zăpezi infinite albe, pline de pașii celor care au trecut, pline de gerul care se întinde peste dealuri, pline de întâmplările care s-au petrecut sau de vorbele oamenilor care merg sau de mascații care au alungat deja spiritele rele ale anului vechi. Așa sunt asocierile de culori calde până la sufocare din Vremea secerișului, Cimpoiașa, Întoarcerea de la vânătoare sau Legenda muntelui Găina.

7. Concluzie

Dimitrie Gavrilean are o operă. Privirea ei ne luminează ochii. Înțelegerea ei ne deschide mintea. Trăirea ei ne croiește drum spre o altă lume, superioară nouă, dar și interioară nouă, făcându-ne pe noi, privitorii și trăitorii ei, un fel de ușă prin care comunică realitățile eterne, un fel de ușă ale cărei mișcări sus-jos, înafară-înăuntru generează totodată și capacitatea de a le desluși. Opera lui Gavrilean este o cheie a integrării spațiilor transcendente și imanente, a lumilor superioare și inferioare, a ierarhiilor cerești și pământești. 

[1] Mie, structural, mi-a plăcut lumina. Am crescut într-o zonă ce respira prin fiecare por credința. De copil mama ne lua și ne ducea la biserică, la închinăciune. Asupră-ne s-a revărsat de atunci acea lumină nevăzută, lumina cea adevărată, nefăcută. Pe aceasta eu mă străduiesc s-o reprezint în lucrările mele de artă, fie laice, fie bisericești. (Confesiuni din emisiunile de televiziune „Dimitrie Gavrilean – pictura ca metaforă“, 1999, și „Divanuri duminicale“, 2002, realizate de Grigore Ilisei, https://suplimentuldecultura.ro/8839/examenul-postumitatii/ )
[2] Matei, 18, 3
[3] Romulus Vulcănescu, Mitologie română, editura Academiei, Bucureşti, 1987
[4] Sf. Dionisie Areopagitul, Opere complete, traducere, introducere și note de Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Paideia, București, 1996

Prof. dr. Ana-Irina Iorga

Bibliografie

1. Sf. Dionisie Areopagitul, Opere complete, traducere, introducere și note de Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Paideia, București, 1996

2. Ilisei, Grigore, Confesiuni din emisiunile de televiziune „Dimitrie Gavrilean – pictura ca metaforă“, 1999, și „Divanuri duminicale“, 2002, în https://suplimentuldecultura.ro/8839/examenul-postumitatii/

3. Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, Editura Academiei, Bucureşti, 1987

Julian SCHNABEL, exponent al culturii americane

 

 

Julian SCHNABEL, exponent al culturii americane

Americanul Julian SCHNABEL (n. 1951, New York) [1], artist cu o personalitate puternică și cuceritoare, a atras atenția opiniei publice și presei internaționale, în anii 1980, cu o tehnică de lucru inovativă, cea a „tablourilor tip placă”: în care culoarea estre răspândită peste plăci rupte din ceramică, fixate pe suport, iar fragmentele de faianță ascund unitatea fondului, astfel că reprezentarea este mai greu accesibilă. Reprezentativă pentru acest gen de lucrări, este „Spania”, o lucrare inspirată de vizita artistului în Spania, la sfârșitul anilor '70. Aici paleta de culori este variată și bogată în brunuri, evocând atmosfera densă a peisajului spaniol. Suprafața haotică, neregulată, creată de vesela spartă și capul fără trup - un element adesea utilizat de Schnabel, întărește sentimentul de neliniște. „Spania” evocă unele dintre cele mai proeminente influențe asupra lui Schnabel, cea a titanilor spanioli, Gaudi și Picasso, iar bucățile neregulate de culoare amintesc de dripping-ul lui Pollock. Umbre pline delimitează elementele compoziționale aflate în plină lumină.

„Spania”, ulei pe ceramică și

 suport din lemn

Pictura pe placă, lucrările pe hârtie, sculptura și lucrările pe materiale noi precum ecranele kabuki sunt câteva dintre variantele de lucru ale artistului. Lemnul, pânza, ceramica, spuma, penele, metalul sunt adesea utilizate alături de materialele specifice graficii și picturii.

Opera artistica a artistului mai cuprinde: arhitectură, happening, cinematografie - regie (ex. "Miral", 2010) și scenariu de film (ex. "At Eternity's Gate", 2018) - , literatură (autobiografie) dar și versuri pentru cântece (ex. albumul "Every Silver Lining Has a Cloud" care cuprinde muzicieni precum  Bill Laswell, Bernie Worrell, Buckethead, și Nicky Skopelitis, 1993).

Schnabel a regizat filmul „Before Night Falls”, pentru care Javier Bardem a fost nominalizat la premiul Oscar și „The Diving Bell and the Butterfly”, care a fost nominalizat la patru premii Oscar. Pentru ultimul, Schnabel a câștigat premiul pentru cel mai bun regizor la Festivalul de Film de la Cannes din 2007 și Globul de Aur precum și premiul BAFTA, un premiu César, două nominalizări la Leul de Aur și una la Premiul Oscar. Preocupările legate de film sunt din ce în ce mai prezente în opera artistului: recent, în septembrie 2023, Schnabel a anunțat regizarea unei adaptări a filmului "În mâna lui Dante", bazată pe cartea lui Nick Tosches, filmul urmând să se filmeze în octombrie 2023.
 

Filmul apare în opera lui Schnabel în mod constant, ca principiu de exprimare și organizare în unele dintre sculpturile și picturile sale abstracte sau figurative, imaginea și detaliul fiind pregătite pentru a avea un impact vizual puternic asupra privitorului. Poate de aceea a fost și încadrat de unii istorici de artă în Noua figurație, pe când alții îl consideră un proeminent minimalist și practicant al artei conceptuale.
 

Se poate menționa faptul că, în anumite picturi, artistul surprinde mișcarea în instantanee asemenea celor camerelor de filmat. Dimensiunea gigantică a unor lucrări sau utilizarea non-culorilor - care oferă contrastul maxim -, amintesc și ele de specificul imaginilor filmate.

Schnabel, abordează sincretic o mare varietate de genuri ale artei și moduri și tehnici de exprimare și, adesea, chiar nu urmărește un concept unificator în cadrul unei lucrări picturale, dând prioritate gestului și expresiei imaginii.

Astăzi, în căutarea originalității, artiștii abordează, adesea, în mod sincretic atât conceptele cât și tehnicile și stilurile artei, ca un exercițiu de inteligență și cultură - care însă, odată găsită, nu conferă în mod automat și valoare operei de artă. Sincretismul se poate observa în operele tuturor acelora (cu rare excepții) care trăiesc într-o societate complexă și concurențială, unde științele și tehnologiile sunt în continuă actualizare și în care trebuie să se adapteze și să se evidențieze. 

 

Privind opera sa picturală, se poate avansa ideea că, Julian Schnabel este un exponent al culturii de tip american, respectiv al unei societăți fragmentare, uneori antagonice în percepții și categoric, consumistă și îndreptată spre o mare diversitate în exprimare, originalitate și spectaculos.

Irina IOSIP

1 ***, Schnabel Julian, https://en.wikipedia.org/wiki/Julian_Schnabel

Ana-Irina Iorga despre expoziția Elenei Gavril Nourescu, "După 20 de ani"

 

Arhitecturile spiritualității

 

Titlul expoziției Elenei Gavril Nourescu, "După 20 de ani", ne pregătește deja pentru o reîntâlnire, pentru o reevaluare sau pentru o retrospectivă. În orice caz, titlul este primul care ne provoacă apelând subliminal la cel mai fascinant lucru: timpul. Intrând în expoziție descoperim că este vorba despre spațiu. Astfel, autoarea ne plasează între așteptări ale temporalității și vizualizări ale spațialității.

Elena Gavril Nourescu propune, în acest septembrie miraculos, înlănțuiri ale unor interesante viziuni personale aflate sub semnul spiritualității marcate de simbolul crucii creștine. Acestea se constituie, pe de o parte, în două zone tematice, spiritualitatea obiectivată în volume arhitecturale și spiritualitatea subiectivă, interiorizată arhetipal, și pe de altă parte în două registre cromatice.

Arhitecturile sacre ale bisericilor închid, sub bolțile ca niște ceruri coborâte pe pământ, taine ce pot fi auzite în șoaptă, dincolo de ferestre, de ziduri, de acoperișuri. Dar tainele se întind, chiar nevăzute, extra muros, în alte zone existențiale, înnobilând-le prin ”arcadizare”, prin linia curbă trasată sus. O arcadă modulează, leagă și susține prin curbare, prin aplecare și înclinare. Ca o metanie prin care cealaltă lume devine transparentă ochilor noștri, arcada decupează, separă de tumultul lumii orice obiect, îi diminuează caracterul secular și îl sacralizează; îi facilitează drumul spre dincolo. Luminile orașului printre care se perindă umbrele unor oameni se transfigurează prin schițarea câtorva arcuri de boltă în registrul superior; și dintr-odată traseu curb se așează ca un nimb și ne face să întrevedem simbolul sfintei familii. Întreaga expoziție este, de fapt, o lecție despre cum orice gest și orice spațiu poate fi sfințit.

Dar structurile arhitecturale domină și dimensiunea subiectivă a spiritualității artistei, sub același semn al arcadei. Imageria interioară, la limită onirică, este marcată de simbolul treimic. Remarcabile sunt cele trei ferestre încununate de cercuri care, chiar închise, se constituie în locuri de trecere, cel puțin cu privirea, dintr-un element în altul, dintr-o lume în alta: intrări și ieșiri, căutări și aflări. Prezența cercurilor te face să te gândești la semnele roșii de pe capetele profeților Vechiului Testament, semne distinctive care operează numai în partea nevăzută a lumii.

Cromatica artistei evoluează în registre metalice, de la bronzuri de forjă la argint estompat și la aur triumfal, cel care și domină spectrul expoziției. Tonalitățile diurne și nocturne de auriuri grele, compacte, uneori rigide și chiar metalurgice, contribuie major la definirea unor spații a căror sacralitate variază. Variația este între exterioritate materială și interioritate spirituală. Dar, fie înafară, fie înăuntru, sacralitatea se impune arhitectural.

Preocuparea pentru structuri murale bisericești este la fel de pregnantă ca și cea pentru structuri constructive imaginare sau chiar onirice. În ambele cazuri sau în ambele locuri te poți plimba într-o atmosferă de nesfârșit apus, așteptându-te să auzi, din clipă în clipă, cântarea Lumină lină.

Prof. dr. Ana-Irina Iorga

 

BRÂNCUȘI, ESENȚA LUCRURILOR

 

Pe 27 octombrie vor avea loc la Târgu Jiu o serie de manifestări dedicate aniversării a 85 de ani de la inaugurarea Ansamblului Monumental „Calea Eroilor”, celebrând astfel pe marele sculptor român CONSTANTIN BRÂNCUȘI, dintre care:  prelegeri, expoziții, turul lucrărilor locale ale acestuia - adevărat muzeu în aer liber, lansare de carte și decernarea de burse și premii.

 

 Ansamblul sculptural de la Târgu Jiu, proiectat și construit de Constantin Brâncuși între 1937 și 1938, cunoscut fiind sub numele de Ansamblul monumental „Calea Eroilor”, este un omagiu adus eroilor căzuți în timpul Primului Război Mondial. Cele patru componente sculpturale, Masa tăcerii, Aleea scaunelor (care face legătura între Poarta sărutului și Coloana fără sfârșit), Poarta sărutului și Coloana fără sfârșit, sunt dispuse pe aceeași axă, orientată de la apus spre răsărit, pe o lungime de 1275 m.

Masa tăcerii, lucrată în calcar, cu un diametru de 2,15 metri și o înălțime de 0,88 metri, este poziționată în Grădina Publică. Ea simbolizează masa dinaintea confruntării în bătălia la care urmează să participe combatanții. Scurgerea timpului este scugerată de cele 12 clepsidrele-scaune, din piatră de Banpotoc, dispuse la egală distanță unele de altele, în jurul mesei.

O altă interpretare sugerată a fost aceea, că ansamblul reprezintă "Cina cea de Taină", în care cei 12 apostoli înconjoară pe Iisus - simbolizat de masă.

Specialiștii atribuie lucrării și o simbolistică legată de tradiția țăranului român, de reunirea zilnică a întregii familii în jurul mesei, pentru comunicare și meditație, modalitate de întărire a legăturilor între membrii acesteia.

Aleea scaunelor, compusă din două bănci de piatră și 30 scaune din piatră, pătrate (în formă de clepsidră) dispuse de o parte și de alta a aleii în grupuri de câte trei, fac legătura între grupul Mesei tăcerii și Poarta sărutului, situată spre est, la intrarea în parc. Realizată între 1937-1938.

Poarta sărutului, realizată din travertin, este constituită din două coloane pe care se sprijină o grindă. Pe fețele fiecărei coloane se regăsește simbolul sărutului, două jumătăți ale unui cerc, devenit o caracteristică a artei lui Brâncuși. În contextul comemorativ al eroilor, Poarta sărutului simbolizează ultimul sărut pentru cel plecat pe front, eroul care se jertfește pentru apărarea patriei.

Dintr-o altă perspectivă, poarta poate reprezenta celebrarea ființei umane ca un întreg, constituit din două jumătăți, una materială  și cealaltă spirituală, strâns unite într-un cerc - cercul perfecțiunii.

Coloana fără sfârșit sau a „sacrificiului infinit”, situată în Parcul Coloanei, este considerată ca fiind punctul de vârf al artei moderne reprezentând un adevărat testament spiritual al artistului. Înaltă de 29,33 metri, este constituită din 16 module romboidale din fontă, fiecare având 1,8 metri (sunt 15 întregi și încă unul amplasat jumătate jos, respectiv jumătate sus).

Coloana infinitului, cum mai este cunoscută, a fost dedicată soldaților români căzuți în 1916, în luptele de pe malul Jiului.

Stâlpul de pridvor al caselor din Gorj și șurubul de teasc se pare că au fost elementele de inspirație ale artistului pentru creearea coloanei.

Succederea, pe verticală, a elementelor constitutive identice ale coloanei, duce cu gândul la continuitate și persistență, la o rugă ca stâlp de rezistență umană și legătură cu divinitatea.

Întreg ansamblul a fost inaugurat la data de 27 octombrie 1938, realizarea proiectului datorându-se, în mare parte, soției prim ministrului Gheorghe Tătărescu, Aretia Tătărescu.

Irina IOSIP